Parcul era plin de lumină și zgomot. Aleile șerpuiau printre copaci și culori de copii alunecau zgomotos cu fericire în toate direcțiile. Oameni se plimbau, ținându-se de mână, printre copii. O apă limpede arunca steluțe în privirile celor așezați pe bănci. Liniștea soarelui cald nu ajunsese să fie controlată și ascultată de nimeni încă. Venise primăvara și toți începuseră să degaje energie și fericire.
Dacă pășeai liniștit pe alei, nu putea să observi decât povești și țipete, dar țipele copiilor pline de bucurie acopereau poveștile. Am încercat să fiu mai atent, să observ, să ascult tăcerea.
Un băiat adoleșcent stătea cu un trandafir roșu în mână, cu pasiune și tensiune înghesuită în simbolul lui. Privea în depărtare luciul lacului și îi spunea ceva fetei de lângă. Cuvintele erau presărate în fața ei, cu mici broderii, dar neclare.
Lângă el, o dulce fată, plină de voiciune și cu un zâmbet coplet, care mai degrabă s-ar fi jucat și ar mai fi trăit copilăria decât să fie trezită de sentimentul iubirii pe care adoleșcentul îl presăra încet peste inima ei. Încerca să fie serioasă, să înțeleagă ce vrea de la ea băiatul. Nu înțelegea ce înseamnă chiar tot ce spune, dar simțea ceva pentru el și nu vroia să nu îl facă să sufere. Din clipă în clipă, pe chipul ei alb se deschidea câte un zâmbet care parcă lupta să învingă, să fie tot timpul acolo, așa cum este ea de obicei, așa cum simte ea lumea.
„Și ce dacă, trebuie să înțelegi că eu te aștept, că eu vreau să întemeiem o familie și să te pot iubi o viață de acum încolo. Nu văd viitorul decât așa și aș face orice să se îndeplinească. Înțelege că te iubesc!”
Copila încerca să îi explice, cu mintea mai matură și mai realistă decât ai fi putut să crezi că poate exista într-un astfel de trup. Erai cucerit imediatde ea, ca de o vrajă divină, de ochii ei negri și plini de întunecimea misterului în care ți-ai dori să te pierzi cu vise cu tot. Chipul ei zâmbea cu totul, zâmbea necondiționat, cu colțul buzelor, cu ochii, cu sufletul. Pentru toți ceilalți era o păpușă, o prezență foarte plăcută, o imagine a perfecțiunii de care doar băieții curajoși sau fără suflet puteau să se apropie. Cei care simțeau ceva pentru ea, picau în reverie, în blestem și suferință în lipsa ei.
Era o mică distanță între ei. Copila se străduia să desprindă iubitul ei din ghearele confesiunilor iubirii lui. Lăsa să se înțeleagă, fără cuvinte, că și ea simte la fel, dar își dorea să îl antreneze și pe el în vârtejul de bucurie pe care îl simțea în acea clipă. „Iubirea nu e tristețe, iubește-mă acum! Nu te mai gândii la viitor. Avem destul timp.”

Am mers mai departe, cu ochii înțepați de steluțele născute din iubirea soarelui și apei.