agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-03-03 | |
Timpul pentru care am închiriat terenul a expirat și ne retragem la cabine, să ne schimbăm echipamentul. Și de data asta, Sendy este gata echipat de plecare înaintea mea. Mă strigă insistent de afară, să mă grăbesc. În timp ce îmi schimb echipamentul, mă uit la ceas și mă simt stresat în urma timpului care a trecut, este ora cincisprezece și eu încă nu am nimic pe reportofon despre viața lui Sendy, omul sandwich, încă este un necunoscut. Mă stresez că mai am doar o zi până la expirarea ultimatumului, pe care mi l-a dat directorul ziarului la care lucrez, acel căpcăun. Dacă în noaptea asta nu voi reuși să scriu articolul despre Sendy, adio job, adio ziar, voi fi nevoit să caut un alt job. Eu însă totuși mai sper că Sendy se va ține de cuvânt și îmi va spune chiar azi, atât cât a mai rămas din ziua asta, despre el, ceva din povestea vieții lui. Părăsim incinta clădirii, unde este amplasat terenul de jucat țurcă. Sendy merge din nou în fața mea, nu știu de ce se grăbește așa. Acum Sendy este mult mai comunicativ cu mine, dar tot urâcios. Nu ne întoarcem pe unde am venit, o luăm pe un drum ceva mai scurt, către stația de autobuz, este ceea ce aflu de la Sendy. Partea asta, a acestui cartier, este complet diferită de cea pe unde am venit, este mult mai neprimitoare, mă aștept la tot felul de pericole, ce pot apărea. Merg alături de Sendy, dar merg încordat, văd tot felul de indivizi tuciurii, îndoielnici. În strada desfundată, doi tineri stau pe jos și beau dintr-o sticlă, un al treilea se ceartă zgomotos cu o tânără, împingând brutal unul spre altul un bebeluș. Tabloul general îmi pare oribil. Și eu și Sendy mergem cu pași grăbiți, cineva strigă insistent în urma noastră. Grăbim și mai mult pasul. Gâfâind, din cauză că ne grăbim să trecem de această zonă periculoasă. Sendy îmi spune că ar trebui să scriu un articol la ziar despre această zonă, despre acești nenorociți și nicidecum despre viața lui. Poate are dreptate, poate nu, cert este că vreau să ies cât mai repede din zona asta de cartier. Sendy pare îngrijorat și eu la fel, aud în urma mea, a noastră, un zgomot de pași, bănuiesc ceva rău, și eu și Sendy ne uităm unul la altul și ne înțelegem din priviri, să mergem înainte. În fața noastră apare nu știu de unde, un monstru de om, chipul său are nervi de fier, scoate din buzunar un cuțit. Este mare și lucios, brusc mă trec fiorii. Din instinct, mă uit la Sendy și îmi încordez brațul. Sendy prevăzuse lovitura, mult mai târziu am aflat că el avea centura maro la judo, așa că aplicase ceea ce învățase. Sendy îi luă pumnul monstrului, îi întoarse încheietura mâinii și îi trase brațul cu violență, cu un mormăit înfundat, monstrul de individ zbură pe deasupra capului lui Sendy și căzu în spatele său, cu un zgomot surd. Sendy mă ia cu brutalitate de braț și mă trage după el, alergând. Alergăm amândoi și în timp ce alergăm, trecem pe lângă un internet caffé, din care zboară direct pe caldarâmul străzii desfundate, un individ, aruncat de bodyguard-ul internetului. Tipul se scoală de pe jos și plin de praf și bătut, începe să arunce cu pietre în geamul internet caffé-ului. În timp ce noi alergăm, o piatră mă lovește în picior, continui să alerg, scrâșnind din dinți de durere, o durere surdă. Mai avem încă puțin și ajungem în stația de autobuz, văd câteva persoane adunate în stație, dar am impresia că nu mai ajungem. Autobuzul a sosit în stație, dă să pornească, Sendy sare în autobuz, în timp ce acesta se pune în mișcare și țipă la mine să fac și eu la fel. Mă doare piciorul și nici putere nu mai am, regret pentru a doua oară că m-am lăsat să mai merg la sală, lipsa de antrenament o simt acum, azi mai acut ca oricând. Cu un mare efort reușesc să mă prind cu o mână de bara de pe scara autobuzului, care deja e în mișcare. Simt că m-au lăsat puterile, iar picioarele le simt că îmi atârnă în afara autobuzului, trăiesc cu impresia că o să cad din autobuzul, care tocmai a luat viteză. Simt că cineva mă trage cu putere de braț în interiorul autobuzului. În urma mea aud pe cineva, jos în stradă, că strigă la mine: senior, senior! Stau ca un sac aruncat pe scările din interiorul autobuzului, respir greu din cauza efortului și a oboselii. Sendy mă ajută încă o dată să mă ridic, apoi ne așezăm amândoi pe două scaune goale, măgarul cenușiu este gol, doar noi suntem pentru un moment singurii călători. Mergem așa, stând pe scaune, unul lângă altul, fără să vorbim. Tot, prin ce am trecut în ultimele zeci de minute a fost ca un coșmar, acum vreau să îmi recapăt liniștea pe care am avut-o. După un timp, Sendy mă întreabă pe un ton prietenos, dacă mi-a fost frică. Începem să conversăm din când în când, brusc Sendy este altul, și-a schimbat comportamentul față de mine. Îmi promite că atunci când vom ajunge în centrul orașului, mă va invita la o bere și o cafea și o să îmi spună câte ceva din povestea vieții lui. Sunt în stare să nu mai cred nimic din ce îmi spune Sendy, nu de alta, dar omul ăsta este atât de imprevizibil, că nu mai știu ce să cred. Măgarul cenușiu oprește în stație, mă uit pe geamul autobuzului, în afara lui, aiurea. Și tocmai când măgarul cenușiu dă să plece din stație, aproape că se și pune în mișcare, simt mâna lui Sendy pe umărul meu, care mă apucă cu putere și mă trage, strigând la mine să coborâm. Sendy sare din autobuz când acesta este deja în mișcare, la fel fac și eu. În urma mea aud cum se închid ușile și motorul turat. Numai că din săritura mea din măgarul cenușiu, jos în stație, lovesc un copilaș, care cade lângă mama lui și începe să urle, să plângă. Maică-sa începe și ea să strige la mine, să mă facă în toate felurile, după cum îi vine la gură, ce mai un circ în toată regula. Știu că sunt vinovat, dar nu am ce face, plec în grabă să scap de circul din jurul meu. Sendy merge grăbit înainte, fără să întoarcă capul măcar de curiozitate, să vadă dacă am apucat să cobor din autobuz. Măresc pasul să îl ajung din urmă, piciorul mă doare în locul unde m-a lovit piatra și merg cu greutate. Cu greu îl ajung pe Sendy din urmă și în momentul când sunt lângă el, îi reproșez pe un ton răutăcios de ce nu m-a așteptat, de ce se poartă ca un sălbatic. Sendy tace și mă privește sfidător. Aș vrea să îi reproșez multe, dar tac. Mă gândesc de câte ori am coborât și am urcat în și din măgarul cenușiu, toată ziua, azi. Am fost nevoit să fac ca Sendy, să sar în grabă și la fel să urc, sărind în grabă în autobuz ca doi necivilizați, mai pe șleau ca doi sălbatici. Nu știu dacă Sendy a făcut-o dinadins sau din prostie, cert este că se putea întâmpla oricând, ceva rău. Ne aflăm acum prin centrul acestui mare oraș, unde civilizația și modernitatea arhitectonică domină, este o mare discrepanță între vechiul cartier, prin care am trecut cu ceva timp în urmă și acest loc. Brusc Sendy face la stânga și după nici zece metri, se oprește pe o terasă și se aruncă într-un scaun. Alerg și eu după el, nu știu de ce naiba tot aleargă, așa a făcut toată ziua, m-a făcut să mă țin după el ca un cățeluș, cred că a făcut-o în mod intenționat. Stăm la masă și așteptăm să vină ospătarul, amândoi suntem tăcuți. Sendy sparge tăcerea și îmi spune că terasa pe care ne aflăm se numește „Broasca Verde” și începe să râdă de numele hazliu al acestei terase. Sendy are dreptate, sună nostim „broasca verde” și pronunț în mod repetitiv „broasca verde” ca să îl fac pe Sendy să râdă. Comand ospătarului o cafea și o apă minerală, nu vreau să beau bere, nu de alta, dar vreau să am capul cât mai limpede, memoria cât mai clară să pot memora și întreba câte ceva din povestea vieții lui Sendy. Și pentru asta deschid discret reportofonul, pe care îl am în buzunar ca să îl înregistrez pe Sendy, fără ca el să observe. Sendy își comandă o cafea, o sută de grame de coniac și o bere. Apoi toarnă coniacul în ceașca cu cafea, din care soarbe zgomotos, după care soarbe la fel de zgomotos din sonda cu bere. Sorb și eu din cafea și mă pregătesc să îl întreb câte ceva despre și din viața lui. Nu apuc să deschid gura că Sendy îmi face un fel de reproș, că din cauza mea azi nu a mai ieșit prin oraș sendviat între cele două panouri, pentru care a pierdut ceva bani, nefăcând reclamă la niciun magazin sau la orice altceva. Reproșul lui mă face să mă simt oarecum vinovat, dar el a fost cu ideea să mergem să jucăm țurcă, să socializăm, asta i-o reproșez eu. Sendy tace, apoi îmi spune că este pregătit să îmi răspundă la întrebări. Sendy soarbe zgomotos din sonda cu bere, după care îmi spune că va veni și Zelda și mă întreabă ironic, dar subtil, dacă îmi convine că vine și Zelda. Se uită insistent la mine, vrând să îmi studieze reacția mea la auzul numelui Zelda, este șmecher sau cel puțin așa se crede, eu însă m-am prins că vrea să mă încerce, crede că am ceva cu Zelda. Bănuiala lui prostească mă irită și pe moment îmi trece prin cap o tâmpenie, pe care i-o spun lui Sendy ca să îl liniștesc, să îi spulber bănuiala că m-ar interesa Zelda și îi spun că mie îmi plac femeile roșcate și cu pistrui. Cum naiba mi-a venit să spun prostia asta? Sincer vorbind îmi place de Zelda, dar Sendy a devenit periculos de bănuitor. Va trebui să mă feresc să nu fac vreun gest, care să îmi trădeze simpatia față de Zelda. Sendy își păstrează pe chip îndoiala răspunsului meu. Bea din sonda cu bere, apoi din ceașca cu cafea amestecată cu coniac. Sendy intră în subiect abordând povestea vieții lui sau mai bine zis o părticică din viața trăită în ultima perioadă de timp.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate