Text la patru mâini și două capete

Negăsind, oricât ne-am chinuit, o explicație logică la tulburările survenite în ultima vreme în liniștea grupului nostru, am încercat și explicații ilogice (dacă se poate o astfel de abordare). Pacientul are momente de revoltă, ȘI NU ȘTIM DE CE, vrea secesiune, vrea să conducă (nu contează ce sau pe cine), scoate "Oaia literară", deci a trecut la fapte. Grupul nostru, pașnic nevoie mare, aproape pășunist în comportament și gândire, se simte lucrat din interior, se simte amenințat în structura lui de granit, care se dovedește, la o lovire mai puternică, de consistența mămăligii pe care ne-o tot bagă Florinică sub nas. Credem că nu trebuie să răspundem la întrebarea de ce, care nu are răspuns, nici logic, nici ilogic. Întrebarea constructivă, care ne-ar putea lămuri misterul și ne-ar ajuta să resuscităm pacientul, ar fi CINE face asta? Cine s-a infiltrat așa de bine între noi și bagă zâzanie neîncetat? Dobre? Nu prea credem, că s-a sacrificat și s-a dat cu secesioniștii doar ca să-i poată calma și să-i readucă pe calea cea bună. Loredana? Nu. Că nu are cum să ajungă ea șefă într-o adunătură de misogini oricât de complotistă ar fi, oricât de Mata Hari s-ar crede. Teoharie? Bunoaica? Florinache? Nici vorbă. Vasile, colonelul? Ultimul bănuit. Vasile pictorul? Buzu? Să învingă istoria, prin el, o ceată de scriitori provinciali? Daniel nu face rău nici unei muște, așa că e exclus înainte de a fi inclus. Ultimul sacrificiu făcut în curtea lui a fost acum douăzeci de ani, și poate nici atunci, că noi ne-am făcut calculele de la vârsta oratăniilor cărora le dă saci de mâncare zilnic, adică are, printre alte zeci de creaturi, trei gâște de vârsta lui Matusalem, bătrâne de douăzeci de ani omenești, adică o sută șaizeci în ani galinacei. Atunci cine? Membrii celulei de criză, că avem și așa ceva, s-au reunit, s-au tot gândit (dar în registru irațional, că ne pricepem) și au ajuns la concluzia că un pui de piropopircăliță, bine deghizat, face vraiște liniștea noastră și ne tot secesionează de câteva luni de nu ne vedem. Ce e de făcut? (Vedeți că s-au acumulat cam multe întrebări la care nu avem încă răspunsuri.) În primul rând, trebuie să definim și să descriem puiul de piropopircăliță. Apoi să-l căutăm, să vedem în cine se ascunde. Și să-l demascăm mai repede și definitiv. (Dobre)

Acestea fiind spuse, d-așa maneră că nici noi n-am priceput ce-am vrut să zicem (dar cine are nevoie?), am început căutările pornind de la noi înșine. Adică fiecare a cotrobăit în sinele său. Că vorba ‘ceea: Mănâncă omul cu sine însuși un sac de sare, o viață-ntreagă, și habar n-are ce piropopircăliță ascunde.
Dobre, după ce și-a expus galeria de trofee, nădăjduind să ademenească piropopircălița din el cu unul dintre acestea (însă dihania – să se-arate, pace!), s-a străduit s-o fenteze și cu minciuna din literă, dar tot nimic! Stând el așa și cugetând, în poziția gânditorului de la Hamangia când păzea lansetele pe marginea bălții, solicitându-și pe rând cele două emisfere cerebrale, a ajuns la concluzia că, pesemne, lighioana cu pricina nu se află în el însuși și-a conchis: „Eh, și cu lighioană, și fără ea, tot o piropopircăliță!”.
Costel Bunoaica, stând de vorbă noaptea, cu sinele său, s-a apucat de scris poezie și-a uitat de-a dreptul ce caută. Și-a mai adus aminte doar pe la o vreme când, încercând să-și epateze iubita (abstractă și poetică, desigur) c-o metaforă de stă muza-n coadă, i-a reușit un vers cam așa: „Te-aștept ca pe o piropopircăliță, nerușinato!”. Ptiu!
Teoharie a-ncercat să dea de urmele piropopircăliței din el, apelând la cele mai recente descoperiri ale fizicii cuantice, dar s-a încurcat atât de tare între neutrini și alte bestii invizibile, încât s-a lăsat repede păgubaș, nu înainte însă de-a face o încercare de atragere prin învăluire cu eminescienele versuri: „Cobori în jos…” piropopircăliță blândă, mâncați-aș coada, presupunând c-o ai!
Vasile, colonelul, folosind tot arsenalul din dotare, plus organele de simț și alte organe mai puțin simțitoare, a fost cât pe ce să pună mâna pe șurlicaia destabilizatoare, doar că, după interogatoriul specializat din beciurile… din niște beciuri, na! – s-a constatat că presupusa piropopircăliță fusese confundată cu o pupăză, dar nu una oarecare, ci una sus-pusă, bine dotată și extra-siliconată, care-i de-ajuns să deschidă pliscul ca să. Ne pare rău pentru Vasile. Îi vom mai trimite, din când în când, portocale.
Vasile, pictorul, fire boemă, ca orice artist, a alergat cu pensula pe pânză presupusa piropopircăliță care și aceea s-a dovedit tot un fel de Piropopircălița Morgana.
Buzu, istoricul, he! Ca orice istoric care se respectă, s-a apucat să studieze, în arhivele de la 1900, tactica de prindere, surprindere și dejucare a planurilor piropopircălițelor destabilizatoare. Mai studiază și acum. Băiat deștept de la Chișinău, și-a luat un ajutor, anume pe bucureșteanul Marian Ștefan, istoric așișderea, care, cercetând el pe căi separate și nebănuite, a ajuns la concluzia că specia piropopircălițelor a dispărut de pe teritoriul patriei noastre încă de pe vremea când românii le-au tras-o ungurilor la Posada. Ceea ce ei zic că nu.
Loredana a-ncercat să facă niște „vrăjeli” în laborator, sperând că experiența ei de (al)chimistă o va ajuta să determine ADN-ul fiarei aducătoare de neliniști în sânul Helis-ului și astfel, cu formula triumfătoare în mâini, să dea de urma misterioasei. Tot ce i-a reușit a fost să-și ardă halatul cu acid și bretonul cu flacăra becului de gaz.
Cealaltă Loredana (zisă și Stan) s-a pus și ea pe studiat etimologia cuvântului „piropopircăliță”. Ceea ce ne folosește la fel de mult ca și experimentul ratat al celeilalte Loredane, zisă și Dalian, zisă și Florentina, că ne-am săturat de numele acesta lung de multiplu și interminabil ce este!
Au mai fost și alții care s-au străduit, au asudat, au riscat, dar nimeni n-a reușit să depisteze măcar o urmă de genă (sau geană) de piropopircăliță.
Unul singur dintre ei nu s-a agitat – în limbaj grobian s-ar zice că l-a durut fix în fundamentul problemei – și acela este, după cum, da, ați ghicit! – Florin. Și cum se-ntâmplă-n viață, uneori, mari nedreptăți, ce credeți? Tocmai lui i s-a arătat monstrul fugărit de truditorii de la Helis. Florin, prietenos din fire – ar fi în stare să hrănească și șarpele veninos care tocmai l-a mușcat – a avut o conversație amiabilă cu monstruasa creatură pe care, din prietenie, ne-a descris-o și nouă, în cadrul unui simpozion cu tema „Creaturi și creatori”. (Loredana)

Chiar dacă Florentina, Loredana, Dalian (are dreptate, e cam lung, ca o zi de post negru) n-a descris și definit obiectul studiului, ea a înaintat vijelios în anchetă folosind un ciur cu sita rară, adică celebra metodă excluderea prin triere, ca o ingineriță care este în timpul programului ei de ingineriță. L-a prins cu fofârlica pe îngerașul Florinică, l-a demascat fără milă și, folosind metodele specifice împrumutate de la Vasile, l-a făcut să recunoască tot, chiar dacă inculpatul s-a ținut tare zicând că el habar nu are de nimic. În plus, l-a obligat, sugerându-i fin că altfel va mânca bătaie, să ne povestească despre creaturi și creatori într-un simpozion cu largă participare, chiar dacă la eveniment n-au fost prezente (și asta nu fizic, ci într-un plan superior, ele desprinzându-se cu greu din conștiința universală pentru a participa la nemaivăzutul simpozion, aici incluzând și măgarul) decât patru ființe: Florin, eu, Loredana și Marinică. Eu și Loredana aveam de scris, Marinică măgărușul medita, în timp ce Florin vorbea. Și tot vorbea. Ca să înțelegeți și dumneavoastră și noi despre ce a fost vorba până la urmă în propoziție vă prezentăm un Scurt extras amplu din comunicarea științifică „Pe larg, despre virusul piropopircalitseus maltensis ce-ne-tot-zăpăcește-de-cinci-luni”, la care ne-a supus așa zisul om de știință Florin CIOCEA. [Norocul nostru e că Florin nu e grec (dar mai știi?), că altfel i-ar fi zis lucrării „Peri Phiseos” (doar știți, „Despre Fizică”, așa se numeau toate tratatele din antichitate, indiferent de autor și de subiectul abordat, ca să nu le încurci).]
„Ãăăă! Îhhh! Mdaa! Zzzzz! Florinn! Câhhh! Uuuu! Nuuu! Muuu! Scârțțțț!”
Astea sunt esențele aproape metafizice emanate de comunicarea lui Florin. Care nu-i a lui, că nu avea cum să se concentreze el atât de tare pe subiect de să ne lase lați și să ne recompună apoi după ce ne aduna cu fărașul. Și nu l-am auzit niciodată folosind un așa limbaj elevat.
Nu e bănuială, e certitudine: textul ăsta nu a fost scris de Florin! El doar l-a citit. Mai mult ca sigur el i-a fost dictat chiar de către piropopircalitseus maltensis, o dovadă foarte clară că Florin e locuit (ca să nu zic bântuit) de această dihanie și că lucrurile au scăpat complet de sub control. Adăugăm altă întrebare: cum scoatem piropopircălița din prietenul nostru? Că au început să se-nțeleagă, au pus stăpânire pe situație, și-au tras oaie literară, le place! Doar că invidia începe timid să roadă la creierele celorlalți, ar vrea și ei și nu se poate. Ãsta-i marele pericol, nu piropopircălița în sine. Că Florin se ține tare, adică ține arătarea din neamul maltensis doar pentru el. (Dobre)

După ăăă-uri, îîîh-uri, câââh-uri și zzz-uri, Florinului a început să-i fileze o lampă, adică mai multe, un fel de beculețe colorate și piuitoare pe care, însă, Dobre și Loredana, fiind mult prea preocupați să-și scrie capodoperele, nu le-au observat. În schimb, bietul Marinică, întrebându-se, cu mintea lui măgărească, oare ce l-o fi apucat pe stăpânu-său, când a văzut transformarea extraterestră a acestuia, a dat în bâlbâială (tot măgărească, desigur) și-a început să scoată niște vocalize înalte, demne de invidiat de cele mai la modă soprane ale vremii. Florin s-a zorit să-i țină companie, emițând niște onomatopee care, la prima auzire, nu difereau mult de „versurile” pe care se producea Marinică, măgarul său credincios. În realitate, el amesteca mulțime de cuvinte din limbi nedescoperite care, la reaudiție, ne duc cu gândul la limba extraterestră și conduc la concluzia de netăgăduit că piropopircălița buclucașă este și ea un fel de alien deghizat.
În tot acest peisaj suprarealist, cu Florin cântând la extratereștri, cu Marinică ținându-i isonul, cu Dobre și Loredana mai scufundați decât Titanicul în propria lor scriitură, a apărut, la un moment dat, să-i spunem t, Bertha, ciobănița unguroaică de pe lângă stâna lui Florin. Când a dat cu ochii de grozăvie, va să zică la momentul( t+Δt), Bertha a-nceput să-și facă (n+1) cruci, când ortodoxe, când catolice și, după ce a tras o-njurătură pe ungurește, a-nceput și ea să amestece cuvintele, într-o înfrățire româno-maghiară fără precedent. Acest melanj a imprimat capului lui Florin o mișcare pe verticală, de înșurubare/ deșurubare, respectând cu strictețe regula burghiului lui Maxwell, încât sărmanul se minuna și el cu toți ochii – pâlpâitori și gălăgioși – din dotare. Tot Bertha, femeie bine înfiptă în realitatea cotidiană, i-a scăpat de invazia extraterestră, aplicând Florinului o lovitură bine plasată (intercostal) de cazma, deconectându-l, astfel, de la rețeaua electrică de 220 V, 50 Hz, curent alternativ, la care se conectase singur, prin intermediul firelor pe post de ștecăr ale televizorului. Scăpat de atacul alienilor, dar doborât de cazmaua războinică a Berthei (trasă cu năduf, pentru a răzbuna obida unui întreg popor căruia i s-a furat „Transilvania nostru” și pe toți Attila-hunii cu tot neamul lor de adormiți), Florin zăcea acum în nesimțire (vai, ce cuvânt!), întins ca o plăcintă țigănească la picioarele poporului maghiar și la copitele propriului măgar, care tăcuse mâlc de frică să n-o încaseze și el. Totuși, văzând-o pe Bertha hotărâtă să-i aplice și lui lovitura ucigașă, Marinică s-a gândit să intre-n defensivă, atacând (că tot atacul e cea mai bună apărare, și un măgar poate pricepe asta!) pe acordurile unui vechi cântec strămoșesc – „Doamne, ocrotește-i pe români!” – dar la care, bietului Marinică, vorbitor de limbă umană pentru prima dată, i s-au încurcat în asemenea hal sinapsele, încât i-au reușit doar niște versuri de-a dreptul măgărești: „Suie Horthy pe statuie/ Să ia de la Iancu… iha!”(1). Văzând-o pe Bertha perplexă, confuzată și învăluită-n ceață până la brâu – „Nem tudom! Nem értem!” – s-a gândit s-o scoată de-acolo și s-o lămurească, continuând în același stil măgăresc și inacceptabil: „Și, dacă mai vreți Ardeal,/ O s-o luați și de la cal! Iha! Ihaaa!”(2).
Dobre și Loredana, în lumea lor, n-au asistat la războiul intergalactico-rasial de proporții, ce tocmai se încheiase sub nasul lor printr-o pace forțată (de cazma) și pecetluită de o nouă înjurătură mag(hi)aro-ungurească. Pe la o vreme, rupți de foame, au ridicat și ei capetele de intelectuali din hârțoage, uimindu-se de grupul statuar ce li se înfățișa privirilor, compus din: Berthă cu cazma, Florină cu beculețe stinse (natură surprinzător de moartă) și Marinică, cu ultimul „iha” în gât. Îngroziți, „picați din lună”, cei doi scriitori helisieni și-au mutat iute privirile de la tabloul supra-realist, încrucișându-și-le între ele, aflând fiecare în privirea celuilalt lumi nedescoperite, pline de procurori, care așa de bine anchetau că nu reușeau decât să se adâncească și mai mult în mister. Adică ioc elucidare. (Loredana)

Cred că ați înțeles că ați asistat la un ritual de exorcizare. Hipnotizată de fapte, Loredana n-a mai avut tăria decât să ni-l descrie pe acest domn ritual, ca un bun prozator ce este. Dar ritualul nu a putut fi dus până la capăt, el fiind oprit de un război interetnic de proporții aproape cosmice, dacă punem la socoteală și omulețul verde pus la firul ierbii, în care s-au implicat brutal susnumita Bertha și nesăbuita sa cazma. Așa că nu am putut stabili cu exactitate cam cum arată piropopircalitseus maltensis, dacă îl locuiește pe Florin, ce simptome specifice are gazda, ce treabă are el cu gâlceava hungaro-română mutată tocmai la Maltezi, cât de strânsă e legătura dintre ei și ce gânduri comune de viitor au cei doi. Și, până la urmă, e virus sau ce e? Cred că cea mai bună sinteză a subiectului o are Marinică, dar nu mai putem comunica rezonabil cu el pentru că, bineînțeles, e măgar. Doar el ne-ar fi putut ajuta să stopăm amplificarea ravagiilor pe care le produce piropopircălița asta perversă în rândul sămănătoriștilor helisieni prin instrumentul de tortură care se autointitulează, fără să ceară voie nimănui, oaia literară. (Dobre)

Din păcate, ca urmare a reclamației înaintate de Bertha – printr-o cunoscută fundație – la „forurili” superioare din UE, războinicul Marinică a fost închis după gratii, la Grădina Zoologică din Buda...rești (că tot confundă proaspeții noștri veri capitalele) unde, în semn de răzbunare a soartei sale de câine („Ce-am fost și ce-am ajuns!”), le mai cântă din când în când vizitatorilor care, încântați nevoie mare că pot vedea un măgar vorbitor și, evident, fără să priceapă o iotă din ce le urează acesta, îi mai aruncă pe furiș foi de varză de Bruxelles.
Trezit din coma extraterestră, Florin a rămas neconsolat de dispariția dobitocului său, fiind nevoit să se mulțumească cu Berta, pe care o paște sănătos (aici fiind vorba de văcuța Berta, numită astfel după ciobănița omonimă care, nu știm cum, nici pe unde, nici la câte ceasuri, a ieșit din poveste).
Așa, și piropopircălița? Nu știm! Să fie ascunsă ochilor noștri și să umble deghizată în iredentista Bertha? Posibil! Dar cine are curaj să se pună cu ditamai cazmaua?! Noi ne lăsăm păgubași.
În schimb, dumneavoastră, dacă vi s-a urât cu binele, puteți încerca să ne dați o mână de ajutor. Orice idee, oricât de trăznită și aparent absurdă, e binevenită. Sunăm adunarea! Veniți să lovim piropopircălița cu colți de ce-o fi, fioroasă! Veniți s-o lovim cu cazmaua de lemn! Că fierul e marfă de contrabandă.
A bientôt! (Loredana)


Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 – 21 februarie 2013

(Apărut în revista "Helis", februarie 2013)

1), 2) - Din folclorul popular românesc iredentist undeground, cules de mine din Ardeal