Fraților, eram bună în școală. Mă pricepeam la orice. Profii nu mă prindeau cu lecțiile nefăcute, iar colegii mă așteptau înainte de ore să le explic temele. Pedagoga îmi mărturisea din viața privată. Unele colege de internat mă priveau cu oarecare invidie pentru că majoritatea își punea încrederea în persoana mea. Cele mai multe se dădeau pe lângă mine întru smeritul interes. Parte din ele apreciau. Altele făceau pe indiferentele. Câteva mă idolatrizau (aveau să-mi mărturisească în diverse împrejurări, altfel, de unde să fi știut asta?! Ați fi putut spune că am scornit-o...). Mai ales după ce un individ suspect a pătruns într-o noapte de primăvară în camera de opt paturi, primul de la ușă fiind al meu. O căuta pe iubita lui, chipurile, pe o Julietă a acelor vremuri, cu un cuțit în mâneca hainei. Și cel mai neplăcut a fost că m-a nimerit pe mine care eram în toiul unui vis, la ora de socialism când profu tocmai încerca să mă încuie. Dar eu, nu și nu. O țineam pe-a mea. Și am făcut bine. Că dacă ezitai un pic... 3! Nici nu se discuta. Puteai să fi știut toată lecția. Degeaba. Avea o obsesie, cred, cu treimea. În numele ei altoia pe mulți. Dar dacă nu primeai măcar o dată și tu semnul ăsta în catalog, nu erai considerat în rândul lumii. Dar nu asta ar fi fost paguba, că o notă se putea îndrepta, însă grupul de chiulangii și corigenți ai școlii... nicio șansă! Ar fi făcut o lună bășcălie pe tema asta. În fine. Am negociat cu individul de care vă spun, unul înalt și uscat și negru de supărare, așa l-am perceput prin ochii mijiți și atmosfera nocturnă, în care lama aceea sclipea cu puterea unui luceafăr. Nici nu știu când m-am dezmeticit, nu mai știu ce întreba, ce-i răspundeam. Doar atât: în capătul celălalt al culoarului, acolo căutați-o, domnule. Ultima pe dreapta. La etajul ăsta?! – gâjâia aproape de ureche. Da, chiar la acest nivel, domnule. Adevărul este că tipa asta nu era de la noi, din internat. Nu auzisem de ea. Dar, primul gând care mi-a țâșnit din minte a fost să scap de intrus, cu orice preț. Probabil, am fost convingătoare, fiindcă a schițat o mină de „aha, bine puștoaico, lasă că mă descurc acu, mersi.” Și, mecanic, a făcut stânga-mprejur. Spaima era un marsupiu din care, abia după ce ușa s-a auzit închisă cu clanța aia rablagită, am sărit direct lângă peretele aflat la doi pași de mine și am aprins lumina. Atunci, toate fetele au ieșit de sub pături ca ciupercile după ploaie. Chiar s-au repezit să mă ajute să blochez ușa cu un scaun, fiindcă broasca era stricată și nu ne puteam încuia pe dinăuntru. Până la urmă, în dreptul ușii am pus și masa, iar pe masă geamantane, picupul, ghivece cu flori... orice ne putea da mai multă siguranță. Ne-am dat aproape.
Fetelor, să vă povestesc. Nu știți ce s-a petrecut aici. Un bărbat cu un cuțit... Era aplecat deasupra mea. Mă tot întreba de o fată. Voi erați toate cu nasu-n pernă. Aproape că nu respirați. Niciodată liniștea nu mi s-a părut mai înfricoșătoare. Vorbea în șoaptă. Avea o privire ciudată rău. Când am dat de ochii aceia de felină și de pumnul strâns pe plăselele unui cuțit mare, instinctiv mi-am dus mâinile la inimă. Una peste alta. Credeam că gestul acesta mă va salva de la moarte. Că vârful n-o să intre prea adânc. Și am reacționat sub impulsul acestui gând. Fie ce-o fi, trebuie să rezist eventualei agresări, nebuniei individului. Îmi închipuiam ce e mai rău. Nici nu știu ce m-a determinat să nu țip. Probabil am simțit că numai tonul calm și negocierea unei presupuse solicitări extreme din partea necunoscutului ar fi fost în favoarea mea. Oricum, groaza de ceea ce s-ar fi putut întâmpla m-a copleșit abia după ce individul a închis ușa. În rest, am fost cât se poate de fermă.
Cum o fi intrat?! Să știi că am auzit toată convorbirea. Dar nu am cutezat să fac nimic. Ai fost vitează. Eu m-aș fi pierdut. Aș fi zbierat...
Te-ai descurcat. Eu mă făcusem cât un bărzăun lovit în aripă. Nici nu mai gândeam.
Te priveam fix, cu pătura trasă până pe ochi, și mă rugam să-l îndupleci să o ia din loc. Uite-așa, fiecare dintre ele realiza ceea ce simțise, ceea ce tăcuse.
Fetelor, mai mult ca sigur că tonul meu categoric l-a determinat să iasă pe unde a intrat. Bine că am scăpat.
Vorbeam, la un moment dat, toate odată. Oricum, nu s-a mai dormit în noaptea aceea. Cine ar mai fi avut curajul? În sinea noastră credeam că o să se întoarcă. Pentru că știusem că acea fată era inexistentă. Și, ne așteptam din clipă în clipă la o răzbunare tâmpită. Din când în când, ni se părea că auzim pași, țipete și ciuleam urechile ca niște animăluțe vânate, după care iar începeam discuțiile. Cert este că toate colegele de cameră mă puseseră pe un soclu de aur. Destulă vreme, subiectul acesta a rămas în vogă. Cel mai aprins.
Vasăzică, niciuna nu sărise într-ajutor. Întreaga scenă fusese urmărită în surdină. Ca la o seară de teatru, în care se juca o scenă complicată din viață. Ia te uită cum ajunsesem eu eroina căminului. Și a școlii, fiindcă începuse o anchetă temeinică, să se vadă ce și cum. Unde era paznicul? Unde era pedagoga? Fuseseră încuiate toate ușile? Vreun geam deschis? De ce? Din vina cui? Ușa de la scara de evacuare fusese găsită cum?! Când se dăduse stingerea? De ce nu a auzit nimeni nimic? Și iar... ce făcea paznicul în timpul acela, pedagoga sforăia?! Unde ținea cheile?... Au cercetat clădirea, curtea, porțile, gardul. Au întrebat locatarii din blocurile care dădeau în aleea pe care se afla căminul.
Tremurau și unul și altul. Mai fuseseră situații neplăcute. Când săreau unele eleve gardul să se ducă la discotecă ori la întâlnire, că restricțiile erau suficiente. Și suficient de drastice. Odată, fusese un mare scandal pe tema aceasta. Una, Iolanda, de la a zecea D, se încurcase cu profu de sport și, mă rog, nu intru în detalii...
Venise ditai directorul să vorbească neapărat cu mine. Să mă recunoască deasupra tuturor lucrurilor. Mărgăritare de laude. Eu, cu părul prins în două codițe și ochii de culoarea boabei de strugure, cu sarafanul la mijlocul genunchiului și emblema pe mânecă, modestă și silitoare, devenisem model de curaj și tenacitate. Inima mea apărată de cele două mâini suprapuse avea să rămână în memoria colectivă.
În vara imediat următoare, era deja planificată o lună de practică în laboratorul de fizică. Ce credeți că s-a întâmplat?!

(13 martie 2013)