La merișoare


Venise toamna. Sezonul de afine și zmeură trecu de mult. Și lucrul la cositul și strânsul fânului s-a cam terminat pe țarinile di-mprejurul casei. Până la cositul otavei au mai rămas câteva zile. Cineva ne-a spus că a fost la munte și a văzut niște merișoare grozave. Merișoarele seamănă cu afinele, ca formă și mărime, doar că sunt roșii când sunt coapte, sau alb cu roșu când dau în pârg. La așa veste, niște culegători de fructe de pădure pătimași ca noi, nu puteam rezista. Eu și mama, am luat niște găleți de plastic, am luat și un sac de rezervă pentru cazul când vom da de foarte multe merișoare, și-am plecat la munte. După o jumătate de zi de mers, am ajuns la o stână care era foarte aproape de pajiștile cu merișoare. Am tras un pic sufletul, apoi am făcut mămăliguța în ceaunul de la stână și am mâncat ca de prânz. După aceea am urcat muntele până spre culme, acolo unde începeau vestitele pajiști cu merișoare.
În vremurile de demult, erau oameni foarte sârguincioși din Breaza, satul de dincolo de Obcina Feredeului, care chiar au câștigat averi frumoase din strângerea merișoarelor și vinderea lor la oraș, la Câmpulung.
Să revenim la merișoarele noastre. De cum am urcat muntele, nenorocul nostru a fost că venise o ploaie fără de veste. A început să sufle și un vânt rece. Ne-am udat bine de tot de la ploaie și rouă, iar vântul a pus capăt la toate. Mânuțele mele firave au înghețat de roua rece. Am început să dârdâi, să bâzâi. Mama, ce era să facă? Cum să plecăm? De abia am venit! Când a văzut că nu-i de joacă cu frigul și cu roua, am abandonat culesul, pentru a doua zi. Ne-am dus din nou la stână. Aici nu era loc de dormit în odaia de la stână. De abia ne-au primit să dormim în pod, în fân. Hainele încă îmi erau ude de rouă, dar, îngropat în fân, parcă m-am încălzit. Nici nu-mi venea somnul repede, în pod era multă lume venită, ca și noi, la cules de merișoare, și se spuneau fel de fel de pățanii. Era unul, Trabușinski, din sat cu noi, venetic, venit pe meleagurile noastre din Galiția. Acesta s-a pornit la spus povești. Când îl vedeai, părea un om mare, sobru, fără umbră de zâmbet pe chip. Dar acum povestea așa de comic înșirând fel de fel de povești. Unele chiar aduceau cu povestirile lui Creangă, dar erau și altele, de sorginte pur huțulă. Să tot asculți povești de la el în podul de fân, toamna, la cules de merișoare!
Pe mine m-a prins somnul. Dar aveam somn chinuit, fiind rebegit de ploaie și de vânt din timpul zilei. Începusem să visez niște chestii groaznice. Când m-am trezit, eram căzut jos de tot sub streașină, mai aveam puțin și cădeam din pod. În plus, eram înghețat bocnă. Dârdâind, am urcat înapoi mai sus în pod, unde era mai mult fân, m-am îngropat bine de tot în fân. Așa m-am trezit că soarele răsări afară demult. Mama s-a trezit și ea, am făcut de mâncare, tot la ceaunul de la stână, am mâncat și am plecat pe munte, la cules merișoare. Nu mai ploua, era chiar bine. Ne-am pus pe cules. Nu aveam cu noi și pieptenul de strâns afine și merișoare, iar cu mâna se strângea mai greu, dar se culegeau fructe mai mari și mai curate.
Alt necaz. Pe acele izlazuri întinse de munte unde se culegeau merișoare au apărut niște oameni din satul vecin, din Breaza, care erau proprietari peste acele izlazuri. Începură vociferările, ceartă, din cauză că se culegeau merișoare pe proprietatea lor. Trebuia să dai o parte din ce-ai cules la ei. Eu și cu mama ne-am pitit mai la marginea poienii, lângă o pădurice, să nu ne vadă. Asta ne mai trebuia, după ce se culegeau așa de greu acele merișoare, să mai dăm jumătate la alții!
Seara am plecat la stână. Văzându-mă așa mic, s-au îndurat de mine, m-au primit să dorm chiar în bordeiul de la stână, pe un prichici, lângă sobă. Era cald, nu ca în pod. Am dormit visând frumos. A doua zi am urcat încă odată pe munte, să mai completăm gălețile. Am strâns merișoare și într-un sac. Apoi am coborât la vale. După drum greu și chinuitor am ajuns acasă, seara târziu, frânți de oboseală. A doua zi am curățat merișoarele de frunzulițe și le-am pus cu apă, la murat, într-un poloboc. Dacă erau păstrate până la iarnă, merișoarele erau grozave, aveau gust acrișor și erau foarte eficiente pentru cazuri de tuse, răceală.
Am mai fost într-un an la merișoare, tot acolo, la stâna lui Brustur din Vejii Mici. Venisem cu tata și cu fratele mai mic, Mihai. Eram puși pe fapte mari. Venise și unchiul Mihai cu noi. Dar el n-avea răbdare să se aplece și să culeagă merișoare. S-a plictisit și-a plecat acasă. Am rămas numai noi, cu tata. Acum dormeam la o cabană forestieră din Argel. Ne-au primit acolo, doar că trebuia să adunăm singuri lemne pentru foc și pentru fiert mămăliga. Þin minte, după vreo trei zile, am strâns o mulțime de merișoare. Ne-am dus la un centru de colectat fructe de pădure, undeva la kilometrul 21 din Argel, unde am curățat o jumătate de zi acele merișoarele. Apoi am reușit să le predam la centrul de colectare. Câștigasem vreo trei sute de lei. Tata era mulțumit. Uite așa, cu mult chin, reușeam să agonisim niște părăluțe pentru trebuințele noastre de la școală, care urma să înceapă cât de curând.