agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-04-02 | |
I-a spus, apoi, doamna Cuța că ea n-are pe nimeni cu care să mai schimbe o vorbă, de la care să mai primească un sfat. Cât de mult îi lipsește sora cea mare Veturia, care îi murise acum doi ani împreună cu fetița pe care abia o născuse. Of, dacă n-ar fi fost refugiul acesta venit pe nepusă masă, într-o noapte, ar fi avut și ea un sprijin, ar fi avut cine s-o mângâie și să o îndrume. E drept că Ștefan este un bărbat bun, bun de pus la rană, dar ce folos, mai tot timpul este plecat cu politica asta a lui. Ea i-a spus, l-a rugat, numai că nu i-a căzut în genunchi, să nu se amestece cu oamenii aceia, să-și vadă mai bine de munca lui, să-și ia primariatul, să înainteze în ierarhia spitalului. Ar fi putut, că este inteligent și știe să se facă iubit de subalterni și respectat de superiori. Ar fi putut dar, parcă este un făcut, mai tari sunt acești tovarăși care l-au atras de partea lor.
Zicând apăsat cuvântul tovarăși, s-a oprit dintr-o dată, parcă speriată, uitându-se în toate părțile. Apoi a izbucnit în plâns. Printre sughițuri abia putu să îngâime. - De ce credeți că vă spun toate astea, tot ce am pe suflet? Victoria nu zise nimic, se uită doar întrebător la ea. Pentru că semănați izbitor de mult cu sora mea, cu Veturia. Aceeași înălțime, aceaași talie, aceeași față, aceaași privire, același zâmbet, aproape aceeași voce, aceeași intonare a cuvintelor. Nu-i numai o închipuire a mea. Am discutat și cu Ștefan. Este exact de aceeași părere cu mine. Iată de ce v-am chemat astăzi la mine. Iată de ce aș vrea să vă văd cât mai des. Știu că n-am cum să mă fac simpatizată de dumneavoastră, că avem alte preocupări și, mai ales, alte necazuri, ale dumneavoastră mult mai mari decât ale mele. Dar Ștefan mi-a spus că o să facă tot posibilul să fiți cât mai mult timp aproape de mine, mai ales acum când se apropie sorocul să fiu și eu mamă. - Nu știu ce să zic. Vă înțeleg, aș vrea să vă fiu cât mai des în preajmă, dar locul meu este lângă copii și în acel sat unde sunt învățătoare. Nu pot pleca de acolo, mai ales acum după ce am rămas singura care asigur, cum pot, traiul celor doi copii. - Nu vă cer decât să fiți de acord cu Ștefan, care deja v-a propus să veniți la oraș, unde veți avea condiții mai bune de crescut și educat copiii. Se va îngriji el de găsirea unui serviciu în învățământ și de o locuință corespunzătoare. Acum, cu funcția pe care o are, poate. Toamna, odată cu începerea noului an școlar, vă va găsi post la vreo școală, undeva pe aici, și o casă de locuit Și-a adus acum aminte Victoria de sfatul ce i l-a dat domnul doctor de a se muta la oraș și de promisiunea că dacă va mai fi pe aici o va ajuta. Iată acum știe și de ce s-a oferit, cu atâta generozitate, să o ajute. Și-a mai adus aminte și de spusele doamnei Vulpenu în legătură cu interesul ce l-ar urmări doamna Cuța. Și, dacă se gândește bine, acest interes se suprapune peste interesul ei. De ce să nu profite ea și copiii săi? S-ar bucura, poate, și Nae, de acolo de unde este, de această schimbare în viața lor. După discuția cu doamna Cuța, s-a întors la Loamneș. Timpul a trecut destul de repede mai ales că a trebuit să facă, așa cum a primit instrucțiuni de la Inspectorat, o serie de situații referitoare la bibliotecă. Au trecut multe ore până a luat în mâna toate cărțile bibliotecii școlare, cu toate că nu erau mai mult de o sută doisprezece. Lua în mână, la lumina lămpii cu petrol, fiecare carte. Se uita la instrucțiuni și apoi iarăși la carte. A ajuns la „Basmele românilor” de Petre Ispirescu. Instrucțiunile spuneau clar : Se va scoate coperta și foaia de titlu. Ce să facă acum, să rupă coperta? Ba, asta n-o va face! A învățat la școală și i-a învățat și ea pe alții să respecte cărțile. Și de ce s-o rupă? S-a uitat poate un minut atentă la acea copertă. Era lucioasă, ca nouă, pentru că a fost apărată de o îmbrăcăminte de hârtie albastră. Ea îmbrăcase cu astfel de hârtie toate cărțile din bibliotecă. Oare ce au cei ce au trimis instrucțiunile cu coperta acestei cărți? Aha... între titlu și numele editurii era schițată o hartă a României, ce în răsărit nu se termina la Prut, ci la Nistru. Anul apariției era 1943. Nu va rupe coperta ci va îmbrăca-o tot în hârtie albastră și va încleia cu pap colțurile. Dar ce va face cu „Sfaturi pe întuneric” de Nicolae Iorga pentru că se preciza: se elimină conferințele: „Despre Basarabia”, „Elemente necreștine în viața poporului român”, „Solidaritate națională”, „Propagandele care ne lipsesc”. Dacă se scoteau paginile respective, cartea, sigur, s-ar fi destrămat, datorită legăturii. Ar fi trebuit să citească sau să recitească un număr mare de cărți pentru a putea să dea curs precizării: „Se vor elimina paginile în care se vorbește de teritorii ce nu mai sunt cuprinse în actualele granițe ale României”. Mai ușor era cu: „Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populare etc, de orice fel din perioada 1938-1944”. Ar fi fost, totuși, o muncă titanică pentru a îndeplini tot ce se scria în aceste instrucțiuni. Și, desigur, instrucțiunile vor fi completate, în curând, cu alte nume. Citise într-o revistă ce venea pe numele școlii: „Fac parte pe nedrept din Societatea Scriitorilor români: Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Virgil Carianopol, Aron Cotruș. Nicolae Crevedia, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu, Al Tzigara Samurcaș, Camil Petrescu”. Despre unii auzise și chiar citise câte ceva din opera lor, despre alții nu. Nae ar ști mai multe despre scriitori, el cumpăra aproape la fiecare salariu câteva cărți. Citea și multe ziare. De la el auzise și numele ziaristului Pamfil Șeicaru, care acum este primul pe listă în „Procesul intentat criminalilor de gândire”. A renunțat în curând să mai primenească biblioteca școlară, conform instrucțiunilor, deoarece a primit o adresă pe numele ei. Era anunțată că începând cu 1 septembrie 1945 este mutată, în interesul învățământului, la Școala de pe lângă orfelinatul întreținut de Arhiepiscopia Ortodoxă a Ardealului de pe strada Dealului din Sibiu. Iată, și-a zis, doamna Cuța lucrează prin soțul dumisale. Doar două drumuri a făcut Victoria la Sibiu și s-a rezolvat problema locuinței. Trebuia doar să semneze că va administra o casă, ce a fost a unui absenteist, ce se sustrăgea judecății tribunalului poporului. Era a unui sas, Wolfgang Petri care, datorită unor împrejurări independente de voința sa, a ajuns să lupte în armata germană. N-a mai avut cum să se întoarcă acasă și a ajuns în Germania, unde a fost luat prizonier de armata americană. Casa și toate bunurile i-au fost confiscate. Soția cu cele două fete și bunicii au rămas într-un apartament de la etaj. Acum nu mai aveau niciun venit. Până în vara trecută trăiau din chiria celor două apartamente de la parter, precum și din pensia ce o primea Iohan Roth, bătrânul, tatăl doamnei Petri. S-a dus Victoria acasă la părinți împreună cu cel mic. Le-a povestit în amănunțime despre domnul doctor Coja și soția lui, cum și de ce aceștia vor s-o ajute. - E bine, i-a spus tata, să vă mutați la oraș. Nu va trebui să bați mereu drumul până la copiii care, oricum, vor învăța acolo. Dar eu nu mă împac cu un gând. - Ce gând, tată? - Gândul că mulțumirea ta de acum aduce nemulțumire, mari necazuri, unor oameni. - De ce? -Cum de ce? Tu nu te gândești la oamenii în a căror casă vrei să intri? Nu te vor privi ei așa cum îi privesc sașii de la noi pe cei care le-au intrat în case după ce tinerii lor au fost duși în Rusia? Pe aici pe la noi doar țiganii și cei mai de pe urmă români au intrat în casele sașilor. Și ce lucruri urâte se întâmplă prin acele case luate cu hapca. Lavițe și scaune, din acele scumpe, au fost puse pe foc pentru că noilor stăpâni le-a fost lene să meargă după lemne în pădure. Jupânul Ziemerman și frau Ani, amândoi trecuți de nouăzeci de ani, stau acum în grajd iar în casa lor țiganii care au intrat, au spart podelele ca să-și facă nevoile direct în pivniță. Horst, fiul lor, și-a luat lumea în cap, n-a mai fost văzut prin sat. - Dacă zici dumneata, tată, eu nu mă mai mut la oraș. Voi sta în Loamneș și apoi cu timpul poate o să mă mut cu serviciul, când se va ivi ocazia, aici la noi în Ruși. Voi termina casa de la drumul Vesăudului începută cu Nae și ne va fi bine la toți. - Ba, du-te la oraș! Dar să te porți bine cu cei ce au fost stăpânii casei, să nu-ți faci păcate. Pe aici pe la noi nu-i bine deloc. Uite, a venit noul primar, al Vlaicului, s-a urcat cu jendarul în pod și ne-au făcut să dăm jumătate din grâu statului, vezi doamne să-l vindem. Ne-a plătit cu șaizeci de mii suta de Kile, apoi, peste câteva zile, a venit să ne vândă, de la stat, grâu pentru semănatul din toamnă. A trebuit să plătim pe o suta de kile șapte zeci de mii. Și zău că era mai bun grâul nostru decât cel ce ni l-a dat cu sila. Mai nou, trebuie să dăm și din laptele vacii, câte șase litri pe zi și vaca nu dă mai mult de opt. Zic că și laptele va fi plătit. Dar nu ni s-a spus cu cât și până acum n-am văzut vreun ban ori altceva. Au mai povestit bătrânii și alte lucruri de prin sat. Câțiva oameni l-au văzut, alții au și vorbit cu Niculaia Cuzî. Era, spun unii, în uniformă românească, alții zic că era în uniformă rusească. Cunoscătorii în ale milităriei ziceau că uniforma era românească cu însemnele Diviziei Tudor Vladimirescu, iar pe umeri purta trese de medic locotenent. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate