agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-04-05 | |
Ne îndepărtasem amândoi de zgomotele străzilor aglomerate; aerul era acum risipit de tăceri înalte, liniștea se izbea de pământ, amărui, oxigenul mirosea a gutuie și încă, paradoxal, a toamnă cătrănită, înfundată, deși eu nu înțelegeam încă, pe deplin, de ce.
Aș fi făcut chiar acolo gestul spontan de a părăsi cafeneaua tapetată cu prea multa iasomie, mai multă decât aș fi putut suporta în plămâni și în pieptul acesta din care au evadat, rând pe rând, inimă după inimă, atâtea pulsații. Spirale purpurii se ridicau acum în aer ca fumul de țigară, și doar aburii din cănile minuscule de cafea le simțeau prezența. Eram în sfârșit față în față, în timpul acela înalt, irespirabil, ce ar fi curs bineînțeles altfel după celălalt timp, acel timp în care nu ne spusesem nimic, ori ne spuseserăm prea multe, fără ca aceste două adevăruri să se contrazică în vreun fel. Și încă îl priveam, în timp ce îmi țineam iar și iar tăcerea în brațe, în timp ce el își plimba degetele lungi și subțiri pe cana lui de cafea, tăcut, “Mult prea tăcut!”, îmi spunea respirația lui uneori stăpânită, care devenea apoi mult prea largă. Știam însă cât de vorbăreț era Andrei de obicei, dar el, cu spatele aplecat de parcă ar fi fost o scoică sidefie, „Eu, scoică sidefie?” s-ar întreba el nedumerit, ba chiar ușor enervat. Și totuși el, ca o scoică sidefie, încă își ținea privirea într-un punct nedefinit, „Parcă ar ascunde ceva…”, îmi spuneam, însă niciun răspuns rezonabil nu mi se așeza prea lesne în minte atunci. ”Prea multă iasomie, mă sufoc!”, și m-aș fi ridicat de la masa mică, rotundă, care ne forța să fim cumva prea aproape, deși fiecare tânjea după apropiere, ca și cum ar fi fost vorba de un munte pe care l-am fi urcat cu sandalele ușoare de piele, pe care l-am fi coborât desculți, pe care l-am fi sfărâmat cu tălpile goale până când ar fi rămas din el doar o spuză de praf. Ca și cum muntele n-ar fi existat decât acolo, unde noi deja ne-am respirat înainte de a ne fi născut. Dar atunci, în seara aceea, în cafeneaua aceea de atunci, iasomia era violetă și rece. Cuvintele pe care nu ni le-am spus, sau pe care nu le-am lăsat libere de prea mult timp, ori ni le-am spus prea voalat, erau ca niște sloiuri de gheață, niște șerpuitoare pârtii pe care alunecasem amândoi, cu voia sau fără voia noastră, în ultimul timp. „Andrei, este adevărat?” Știa foarte bine sensul întrebării mele, nu ar mai fi trebuit să mai adaug altceva. Și timpul curgea printre firele reci de iasomie, amestecându-se cu fumul de țigară și cu aroma cafelei care ne împânzise de altfel toată ființa, urcând simplu spre răzlețele gânduri, „Ah, gândul”, gândul cobora încă spre piept, „Andrei, ce e acela piept?” l-aș fi întrebat. Și-apoi m-aș fi ridicat de la masa mică, rotundă, ca să părăsesc cafeneaua aceea mică și rotundă ca pe un piept. Să plec? Să plec? Și sunt gata să o și fac, când îl văd deodată pe Andrei prinzând în mână ceașca goală pe jumătate, aburul cafelei se imprimă tot mai pregnant în aer, sau așa mi se pare. „Ar vrea să îmi spună ceva!”. Văd cât de greu îi este să îmi spună asta aici, când suntem amândoi atât de aproape unul de celălalt. „Îmi spui acum adevărul, Andrei?” Cana îi tremură în mână, într-un final el bineînțeles o și scapă, realizează că deja nu mai are ce să îmi mai spună, că eu deja știu totul. Acum cana zace zdrobită pe masă. Spirale purpurii se ridică în aer ca fumul de țigară, o fată apare de după o perdea, pesemne auzise zgomotul. Îl privește pe Andrei, mă privește și pe mine, nu spune nimic și dispare la fel de misterioasă cum a și apărut. Eu privesc în jur, nimeni nu pare surprins de incident, spre mirarea mea. Aceeași ospătăriță reapare și adună cioburile cu mișcări mecanice. „Prea multă iasomie!” îmi repet în gând. Andrei pare la fel de liniștit cum era înainte de incident. Dau să mă ridic, vreau să fug, „Atât de mult mi-aș dori să plec, dar Andrei este aici, nu știu cum m-a găsit, de ce a trebuit să ne întâlnim atunci, în acea pulsație aleatorie indefinibilă? „Să plec acum, când e cel mai oportun să o fac? Să rămân?” „Andrei, de ce ai făcut-o?” îi strig. El își pune mâinile la urechi, tulburat. Și totul ar fi decurs altfel dacă nu ne-am fi urcat amândoi pe orbita aceleiași galaxii, dacă nu ne-am fi dus amărâta existență pe același Pământ, în aceeași țară, în același tren, în același vagon-restaurant unde am băut prima noastră cafea, dacă nu am fi intrat niciodată în jocul acela absurd, în care spirale purpurii se amestecă tendențios cu aburul dintr-o cafetieră micuță, de metal, și ea, de altfel, la fel de obosită ca și noi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate