M-am închis în casă întocmai ca într-un cub, de fapt casa mea era ea însăși un cub. Cheia am înghițit-o, dintr-o teamă imensă, dintr-o angoasă care nu îmi dădea nicicum pace, care m-ar fi înghițit la rândul ei, de altfel, cu o imensă plăcere. Cubul meu era liniștit, cum e moartea care sărută pleoapele unui muribund. Ferestrele lui dinamice, plămânii lui de ieri, le-am smuls cum smulgi vara buruieni, le-am despicat bucățică după bucățică. Schijele lor nu mi-au intrat prea adânc în ochi, numai puțin, cât să fiu și eu oarbă doar pe jumătate. Da, să știi, mi-a mai rămas un ochi. Schijele m-au privit cu uimire adâncă, și eu pe ele la fel, cu aceeași uimire adâncă. Erau violete, asta am putut-o spune cu siguranță, asta înainte să îmi pierd primul ochi, după aceea mi-au părut verzi. Cu celălalt ochi rămas, privesc acum cum tremură globul alb pe care nu-l mai am, acum se odihnește într-o umbrelă răsucită, ce-i căzută în baltă. A plouat mult, așa e, au rămas bălți destule, suficiente pentru toate ferestrele pe care le-am smuls din cubul meu, din lipsă de altă ocupație. Și da, te privesc din cubul acesta fără vreo fereastră, la fel cum m-aș privi pe mine, bunăoară. Nu știai? Te-ai închis tu singur în cub, îmi ții aici companie în locul ochiului pe care nu-l mai am, care încă se răstește schijelor și cioburilor din balta aceea în care tocmai au crescut nuferi. Da, ploaia a fost suficient de fierbinte și de aceea au crescut nuferii în bălți, ca atunci, ca la Felix. Îmi aduc aminte că atunci rătăceam cu tine de mână pe străzi, nu îmi lipsea încă niciun cub. Toate îmi erau puse bine la păstrare în buzunare, toate aveau etichetă. „Cum te-am etichetat pe tine, în ultimul timp? Asta vrei să știi? Nu îți răspund, bineînțeles, dintr-un motiv lesne de înțeles: nu am suporta apropierea asta de cub, trebuie să stăm acum ciuciți, cubul acesta e prea mic pentru amândoi.” Ploaia s-a oprit acum, dar afară este încă destul de frig, pe sârmele de telegraf așteaptă muștele ca să muște. „Din ce să muște?”„Ei, din petale de nufăr, din ce-or apuca și ele. Da, cu siguranță, vezi și tu doar. Va trebui să așteptăm aici, să nu facem nici cel mai mic zgomot. În fond, acesta este singurul cub care ne-a mai rămas.” Ploaia s-a oprit acum, pe parbrize mustește o întrebare adâncă precum perele coapte. „Ce-o să facem dacă vom fi dați afară din ultimul nostru cub? Știi bine cât de greu ne vine să plătim totul la timp…” îmi spui tu. „Îl desfacem și pe acesta în bucăți, cum am făcut și cu celelalte, ne răzbunăm devorându-l cu ochi ca de miei, și-apoi ne cufundăm unu-ntr-altul, până devenim noi înșine două cuburi întrepătrunse, apoi unul, apoi niciunul, și tot așa, până dăm de temperaturile negative.” „Haide, liniștește-te…”, îmi spui tu. Și-ai fi vrut să mă săruți, așa ciucit și îmbârligat printre lujerii din cubul unde eu stau cumva prea aproape de tine, încâlcită printre mugurii trupului tău, încă naivă, încă mică, încă obosită, tristă mereu.