Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, și ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii și să privesc viața cum o fac orbii, pot simți nedefinitele pânze ale durerii. Și dacă doare, încă trăiesc, nu-i așa? Spune-mi tu, cel cu care nu am vorbit de mai bine de un veac și jumătate, da, cu siguranță că atunci am vorbit ultima dată cu tine, pe atunci nu se inventase încă telefonia, musai că ultima dată când am vorbit cu tine a fost față în față, înțelegi bine, m-a lăsat memoria, sau poate că e felul ei de a mă proteja, trasând tușe nedefinite peste ultima noastră întâlnire. Poate că e mai bine că nu mai știu circumstanțele ei. Am uitat de mult cum era când visam, îl țin bine minte, ultimul vis, era despre noi, eram rezemați amândoi într-un cireș, copii fiind, cu hainele ce ne rămăseseră mici, anulând cu tinerețea noastră evidența aceea a desenelor roșiatice care poposiseră și pe mânecile hăinuțelor, desene cu cireșe care, de altfel, fac cinste mare oricărui copilandru. Cum spuneam, în vis stăteam amândoi sprijiniți pe câte o ramură de cireș, impasibili la orice s-ar fi petrecut în jurul nostru (un nor albăstrui, un graur pofticios, vecinii, furnica ce se chinuia să traverseze dâmburile cu garofițe), sporovăind cu gurile pline. Eh, cât timp a trecut de la acel vis, nu te-am văzut de atât de mult timp încât acel vis banal pe care l-am avut cu noi doi, copii fiind, este amintirea cea mai concretă despre tine, despre cum era să fim împreună. Și totuși încă mă simt tânără, mult prea tânără, încă îmi port părul în zulufi și buzele mi le pictez cu roșu, încă sunt tânără, mult prea tânără, încă mai trăiește tinerețea alături de mine, ca în acel vis despre noi copii, și eu la fel, alături de ea, ne ținem una alteia companie și în acest veac umed și trist ca o zi mohorâtă. Îmi aduc aminte bine cum ne-am cunoscut. Pe atunci aveam doar 6 ani, la modă erau pălăriile cu boruri largi și rochiile lungi, da, mama purta așa ceva pe atunci, țin minte rochia ei albă, creponată, care îi scotea în evidență talia subțire, strânsă în corset. Întotdeauna intra în sala de bal numai cu piciorul drept, nu am întrebat-o niciodată de ce. Știam că mi-ar ascunde adevăratul motiv, dintr-un capriciu foarte feminin și intim, până la urmă. Am îmbătrânit mult fără tine, dar tinerețea mă ține încă de mână. Nici nu mai știu ce vârstă matusalemică am acum. Am uitat, poate nici nu e un amănunt atât de important, nici acum, și nici nu va fi vreodată, într-un viitor oarecare. Nici nu îți mai știu zâmbetul, fotografii am destule, dar zâmbetul tău, cu care tu erai atât de zgârcit a îl împărți, doar uneori, în rest, știu, știu ce frumos era când îmi zâmbeai… Ne-am despărțit acum un veac și jumătate, pe vremea aceea nu se inventase telefonia, și totuși, în acest răstimp, nu cred să se fi scurs mai mult de 1000 de zile, și nu e un paradox. E o certitudine matematică, sau mai bine zis, una care ține de domeniul fizicii, știi, timpul curge altfel pentru mine de când ai plecat… Mai mereu sunt tristă, mă ofilesc pe zi ce trece, fără a da prea multă importanță acestui lucru. Mă surprind în oglindă că nu mai știu cui aparține acel chip cu zulufi, buzele ascunse sub rujul roșu, nu mai știu cine este această femeie, care este sensul devenirilor ei, și mai ales cui trebuie să ofere aceste deveniri, spațiile goale dintre secunde… M-am schimbat, nu mă vei mai regăsi la fel, ai avea mult de furcă să mă faci să zâmbesc, sau poate nu, poate simpla ta prezență mă va trezi din această amorțire și va risipi tristețea ca pe o firavă floare de câmp, ca pe semințele ei purtate de vânt. A trecut mai bine de un veac și jumătate în mai puțin de 1000 de zile, așa a fost viața mea, oare crezi? Mă gândesc acum cât de înțeleaptă voi deveni până îmi voi încheia parcursul pe acest pământ, la câte veacuri voi mai aduna până când nu voi mai fi… Sper totuși să nu fie așa, și dacă vei veni, o să mă sting tânără, îmbrățișările noastre vor topi alte 1000 de zile în doar o săptămână, voi reveni așadar la adevărata mea vârstă, cea din certificatul de naștere. Nu, nu sunt tristă acum, e doar o stare de tranziție, o moleșeală primăvăratică. De fapt, sunt fericită, am adoptat ieri un cățel, de fapt e o ea, și i-am pus numele Hope. Tatăl meu o cheamă întruna: „Vino aici, Hop”, iar când eu aud de Hop râd pe înfundate, amuzant, nu? Vezi că ți-am trimis pe poștă un talisman, să faci bine să îl ții aproape, altfel m-aș supăra. Și tu? Când vii în țară? Mi-e dor de parcă nu ți-aș mai fi zâmbit de un veac și jumătate, de parcă nu ți-aș fi gustat glasul de atunci, și chiar mi-e naz că nu mai știu cum a fost ultima noastră întâlnire. Sper să mi-o amintesc până când vei reveni, dacă nu, să mă ierți, domnule cireșar.