Sâmbătă, 7 aprilie 2007. În programul excursiei era prevăzută și participarea la Sfînta Liturghie a Învierii la Așezământul din Ierusalim al Patriarhiei Române – Biserica Sfântul Gheorghe. Se înserase. Se anunța o altă noapte tropicală. Autocarul a intrat în cartierul ultraortodox evreiesc Musrara, situat la nord – vest de Ierusalimul vechi. Defilam în viteză prin fața stațiilor de autobuz populate de numai câțiva bărbați bărboși, cu "peot" (perciuni lungi, buclați), în ținută tradițională: pantofi negri, costum negru, cămașă albă, "kipă" (tichie neagră); ei așteptau nerăbdători un mijloc de transport ca să nu întârzie prea mult la "seudat șlișit șabat" (a treia masă a sabatului).
Autocarul a tras pe dreapta, pe bulevardul care duce spre aeroport. De acolo, am parcurs pe jos timp de nici zece minute distanța până la biserică. În semiobscuritatea serii am distins o clădire ce părea o vilă cu un etaj, zidită din piatră albă, caracteristică majorității construcțiilor din Ierusalim. Era înconjurată de un gard mai mult decorativ decât de apărare, de înălțime medie: jumătatea inferioară din aceeași piatră de construcție și cea superioară dintr-un grilaj metalic. A trebuit să mă îndepărtez pe celălalt trotuar pentru a observa clopotnița ascunsă după un chiparos, care era amplasată spre stradă și făcea corp comun cu biserica. Benzinăria construită pe un spațiu închiriat de Biserica română acoperea aproape un sfert din fațadă.
Am intrat printr-o portiță și, imediat, exceptând vegetația exotică, am avut impresia că mă aflam pe un plai mioritic: se vorbea numai în limba lui Mihai Eminescu. De o parte și de alta a aleii pavate, late de circa un metru și lungi de cel mult 30 metri, care ducea, la stânga, spre intrarea în biserică, și, la dreapta, spre clădirea administrativă, se aflau cetățeni români, în marea lor majoritate împinși de nevoi să trudească în Israel în domeniul construcțiilor sau asistenței sociale, oameni îmbrăcați de sărbătoare, trup și suflet în așteptarea momentului luării Sfintei Lumini. De asemenea, se găseau mulți pelerini din România veniți în grup sau individual în Þara Sfântă.
Lipit de zidul locașului de cult, la mică distanță de ușa de la intrare se găsea un stand unde o măicuță vindea lumânări și alte articole bisericești. Plata se făcea în șekeli, dolari sau euro. Acolo, cu 10 dolari am cumpărat fără bon de casă o broșură de 70 de pagini scrisă de preot David Pristavu, intitulată "Drumul Crucii și Biserica Sfântului Mormânt", redactată pe baza unei documentări riguroase și tipărită în condiții grafice excepționale, chiar dacă nu are specificați numele editurii și nici ISBN – ul. Deh, doar eram pe un teritoriu românesc!
Dinspre clădirea administrativă venea un miros îmbietor de sarmale în foi de varză. De la un călugăr am aflat că la sfârșitul Sfintei Liturghii a Învierii toți cei prezenți erau invitați la o masă oferită de Așezământul Românesc din Ierusalim.
Împreună cu soția am încercat să pătrundem în biserică prin mulțimea de oameni ce devenea tot mai deasă pe măsură ce înaintam. Pe o ușă laterală am ajuns la o scară, ca de serviciu, am urcat vreo zece trepte și am pășit în interiorul bisericii, care dădea impresia unui apartament de lux, cu două sufragerii la care pereretele despărțitor a fost parțial desființat. Prima încăpere era, de fapt, pronaosul, iar în a doua se găseau atât naosul cât și altarul al cărui iconostas mi s-a părut o realizare artistică de excepție. Sfânta Liturghie a Învierii era condusă de un prelat impunător prin statură și voce. Mereu intrau credincioși, iar înghesuiala atinsese un punct critic. După experiența avută la Biserica Sfântului Mormânt, unde am fost la un pas de a lua foc de la lumânările aprinse, am găsit că este mai înțelept să ieșim afară, în curte. Și aici am intrat într-o mare de oameni, dar măcar aerul era pur, adus de un vânticel care sufla dinspre Muntele Măslinilor. Un difuzor instalat pe un perete transmitea celor din curte partea sonoră a Sfintei Liturghii. În așteptarea miezului nopții, am intrat în vorbă cu diverși români. Un călugăr m-a informat că această biserică a fost construită în 1935, la 10 ani după ce Biserica Română a primit statutul de patriarhie, pe timpul Înalt Prea Sfințitului Miron Cristea, întâistătătorul Patriarhiei Române între anii 1925 și 1939. Astfel, Biserica Română s-a alăturat celorlalte biserici ale așa - numitei ortodoxii de est (greacă și rusă) și ale ortodoxiei orientale (armeană, coptă, etiopiană și siriană), care au așezăminte în Þara Sfântă.
Am luat Lumina Sfântă de la lumânarea arhimandritului, care a ieșit cu tot alaiul din biserică. Strigătele bucuriei pascale și dangătul clopotelor se răspândeau în cartierul Musrara. La ora unu noaptea am fost nevoiți să ne îndreptăm spre autocar, fără a mai participa la masa festivă ce urma să fie organizată în curtea bisericii. Pe drum ne-am intersectat cu mulți evrei ultraortodocși, ieșind sau intrând în vilele din cartier. Oferta de taxiuri nu făcea față cererii. Serbau și ei Paștele lor, care are alte semnificații și ține șapte zile. M-am urcat în autocar cu sentimentul că am trăit adevărate momente de toleranță religioasă în Israel, care pot constitui un exemplu de ecumenism!