Silvia butona telecomanda televizorului, nimic din ce viziona nu îi satisfăcea gustul, plictisită, nu se putea concentra asupra nici unui sentiment din cele ce o încercau rând pe rând: melancolie, dragoste, ură și invers. Tolănită în fotoliu, într-o rochie de casă descheiată pe jumătate, cu picioarele goale, cu părul despletit, din când în când, mâna dreaptă, cu un reflex necontrolat, încerca să de la o parte o șuviță rebelă. Părul ei castaniu, genele lungi și ochii albaștri, buzele cărnoase, tenul măsliniu, fața ușor alungită, dădeau o formă comună întregului trup, o figură interesantă, deloc de neglijat la prima vedere. Pe masa mică, rotundă, ciobită ici colo de neglijența timpului, trona o ceașcă de cafea, porțelan chinezesc, părea a face parte dintr-un set de cești descompletat, lângă ea o carte uzată cu o copertă scofâlcită, îngălbenită de timp, abia se mai vedea titlul – Mic tratat de…- nu se mai vedea altceva. Pendula bătea ora șaisprezece, din bucătărie auzindu-se o voce autoritară, mama Silviei.
- Hai la masă, imediat vine Petru, limbă ăla care nu mai poate după tine. Mai lasă-l dracului în pace și îți caută unul mai de ,,doamne-ajută” cu bani, mașină, casă, azi nu mai sunt vremurile când poți trăi din dragoste, restul din averea părinților. O clipă se făcu liniște, muzica în surdină se auzea la televizor, Silvia părând indiferentă la tot ce era în jur, mai ales la cele spuse de mama sa tăcea, nerăspunzându-i decât într-un târziu.
- Mai taci dracului din gură, nu te mai băga în viața mea, am trecut de mult de douăzeci și patru de ani. Vezi-ți de viața ta, ai devenit cam acră, egoistă, dacă tu nu mai ai bărbat altele ca tine s-au călugărit, asta vrei de la mine, iubesc pe cine vreau, nu îmi poți dicta. Nervoasă, aruncă cu papucul în ușa camerei vrând să se descarce nervos, un fel de a pune capăt la ceea ce nu îi convenea, un mod obișnuit al ei de a se exprima. De o perioadă de timp, Silviei îi era tot mai greu să se recunoască, devenise irascibilă, plictisită de viață, având dese stări de nervozitate, toate cauzate de lipsa unui loc de muncă. Căutase, nu a avut nici o șansă, prezentul părând a nu îi oferi ceva care să o mulțumească cât de cât. Își făcea complexe de felul cum arăta fizic, mereu refuzată la diferite interviuri, având o bună pregătire profesională teoretică, în practică neavând ocazia de a pune în aplicare ceea ce a învățat în facultate. Uitându-se într-o oglinjoară din trusa de machiaj, părea a descoperi câteva riduri, cearcăne, ochi injectați de nesomn, de oboseală. Din reflex, șterse cu un gest necontrolat oglinjoara cu poala rochiei, suflând câțiva aburi în luciul oglinzii, exagera cu aprecierile nefavorabile despre felul cum arăta.
- Arăt bine, își spunea încurajându-se, Petru mă iubește, umblă în limbă după mine, aducându-și aminte de felul cum îi spunea mama când erau doar ele, acel limbă, o apreciere răutăcioasă. Pe Silvia nu o deranja, înțelegându-i răutatea, nu îi era ușor să stea fără bărbat atâția ani, să crești doi copii cu o pensie nenorocită de urmaș, să te achiți de toate datoriile financiare ale casei.
- Nu i-a fost și nu îi este ușor, își spunea în sine. Toate astea nu îi dau dreptul să țipe, să înjure, să facă tot felul de istericale față de ea, de fratele ei, care aducea ceva bani în casă, chit că jumătate îi bea. Nu era ea aia care să facă scandal, duhoarea de alcool, ținuta neglijentă, distanțând-o de el. Îi era frate, nu simțea cu adevărat că îl iubește ca pe un frate, ceva reținând-o, ceva ce nu și-a putut explica niciodată. Scăpând din mână trusa de machiaj, se aplecă să o ridice scoțând un sunet difuz, ceva spus cu răutate.
- În puii mei! Ridică trusa de jos revenind la poziția inițială din fotoliu, prin cap trecându-i un gând.
- Dacă fratele meu nu îmi este frate bun? Doamne, cum pot să cred așa ceva? spunând cu voce stinsă, vrând să își facă curaj în a nu crede un astfel de gând ce părea să i se cuibărească în minte, un vierme ce lasă urme pe unde se târâie. Într-o stare avansată de agitație făcu un gest de a scuipa în gol, câteva clipe de liniște, din bucătărie se auzi o voce isterică spărgând dominanta liniștii ca o piatră aruncată în geam.
- Ascultă, fată! Te mai aștept mult cu masa? Se răcește mâncarea, a doua oară nu o mai încălzesc, nu are decât să meargă Petru să cumpere cartofi, o pâine, vino, trebuie să apară, nu vreau să găsească mâncarea! Termină cu câțiva dumnezei, lăsându-se o liniște apăsătoare ca după un cutremur. O viespe bâzâia deasupra unui cocean de măr, Silvia simțind-o direct pe creier precum frecatul unei bucăți de polistiren pe suprafața unui geam. Ridicându-se brusc în picioare, cuprinsă de o ușoară amețeală ca trezită dintr-o scurtă toropeală, făcu câțiva pași, neavând stabilitate se trânti pe primul scaun de lângă masa ce părea nefolositoare în cameră, duse mâna la cap frecționându-se ușor în jurul tâmplelor. Sufla adânc, ușor – ușor revenindu-și, sprijinindu-se cu o mână de colțul mesei încerca să se ridice, prin cap trecându-i un gând ca o săgeată, un pinten de gheață.
- Ce mama dracului, nu sunt gravidă! În puii mei, nu pot să cred, am avut mereu grijă, mi-am luat măsuri de precauție, nu, nu se poate. Se liniști, vrând să se ridice.
- Dacă totuși este așa… dracul să îl ia pe mototolul ăla de Petru. Amintindu-și, acum câteva săptămâni în urmă, a fost cu Petru la un chef care a ținut până a doua zi, s-au amețit toți, își aducea aminte ceva vag, făcuse dragoste, locul nu era așa cum obișnuiau să spună – BESTIAL- , ce era să se întâmple s-a întâmplat. Cu adevărat, zeul Bachus îi cam domina, i-a făcut plăcere.
- A dracului plăcere, spuse cu voce tare, nu într-atât încât să audă mama sa din bucătărie. Ridicată în picioare, strigă:
- Mamă! Mamă! Aceasta veni speriată cu cârpa de bucătărie în mână, molfăind ceva.
- Ce ai de strigi ca disperata? Crezi că nu aud?
- Mamă, sunt, sunt… Mama sa repezindu-se a-i răspunde.
- Ei bine, ești o prostuță, dacă ai recunoaște ar fi mai bine, gata cu spectacolul de isterie, hai la masă! Femeia se întoarse bombănind întruna. Fata rămase în urmă fără glas, realizând inutilitatea dialogării. Poate nu era momentul, poate nu era nimic de spus, sau poate ar trebui să vorbească mai întâi cu Petru. Se potoli pentru o clipă.
- Ce mama dracului să înțeleagă mototolul ăla? Un lucru știe: să încalece, să descalece, să dea bani atunci când cineva îi cere, prima persoană fiind mama ei, ulterior ea. În rest, limbă ăsta nu prea știe nimic, este convins că îi aparține în întregime, un fel de proprietate.
- Te înșeli, băiatule, își spunea pornind spre bucătărie. Pic, pic, pic, devenise stresant, părea că cineva în mod ritmic îi bătea în creier, loviturile devenind tot mai violente, ceea ce îi lipsea după o așa-zisă stare nevrotică, făcând eforturi de a nu băga în seamă picăturile ce în mod repetat le simțea.
- De ce naiba nu chemi să repare instalația de apă? Robinetul defect mă scoate din minți, nu știu cum poți răbda de atâta timp, nu îți pasă, nu știu ce să mai zic. Convinsă în sine că a pus punctul pe ,,i”, își văzu mai departe de mâncare mestecând încet, cu răbdare, fiecare bucățică, căuta să se izoleze de gânduri ce nu îi făceau plăcere, simțea nevoia de liniște sufletească, nu de fiecare dată reușea, încerca.
- Fata mamei, taie-ți niște felii de pâine, nu vrei să îți tai și pâinea! Urmând apoi în bătaie de joc:
- Ești fată mare, azi-mâine te măriți, despre cura de slăbire, las-o dracului! Dacă mai pui ceva kilograme pe tine nu strică, nu că ai fi slabă, poate că lui limbă i-ar face plăcere să strângă ceva mai plin în brațe, zâmbind după o astfel de răutate verbală.
- Uite la mine, ar avea ce prinde în brațe, niciodată nu poți ști care sunt gusturile ascunse ale bărbaților, am crezut și eu în ceea ce îmi spunea taică-tău, m-am convins că era contrar atunci când m-a părăsit pentru o aia ca o scândură de slabă ,,femeia șnur, fără țâțe, fără cur”, de, cine știe ce avea mai grozav sau îi dădea în plus față de mine. Acum să îi tot dea, l-a luat dracu, numai pe ea nu, o să îi vie rândul. Silvia, cu un glas înfundat, având în gura plină de mâncare, se hotărî să îi spună în bătaie de joc:
- Crezi că nu îți va veni rândul, te crezi nemuritoare? Tăcerea plutea, pic, pic, pic, spărgând liniștea, mai era ceva, plescăitul din gură al mamei în timp ce mânca, scăpa furculița pe marginea farfuriei, din când în când tușea scurt, gata să se înece. Pentru cine nu o cunoștea fiind ceva greu de suportat, o neglijență ieșită din comun, manifestări de acest gen nepetrecându-se în societate, doar într-un cadru intim, îi plăcea să spună ,,fac așa cum mă simt bine”. Silvia a încercat să îi atragă atenția de câteva ori, ce folos!, s-a terminat cu o ceartă, o lăsă în pace momentul nefăcându-i plăcere, suporta; îi era mamă, trebuia să o tolereze, chiar dacă uneori… amintindu-și, cineva i-a spus odată într-o discuție: ,,Părinții ți-i dă Dumnezeu, nu ți-i alegi tu”.
- Fata mamei, am terminat de mâncat, ar merge un pahar cu vin roșu. Paharele erau pregătite, vinul curgând într-unul din ele, gâl, gâl, gâl, mama sa terminându-l de băut.
- Ce zici, îți pun și ție, face bine, poate îl parchezi mai ușor pe limbă ăla de Petru între picioarele tale, zise femeia cu răutate, cu invidie, ea, încă tânără, nu avea parte de un bărbat cu care să își împartă trupul, câteodată simțind nevoia acestui lucru, adeseori deloc.
- Termină, termină! Te rog, fii cuviincioasă, măsoară-ți cuvintele, nu mă jigni, am vârsta la care decid singură, treaba mea cu cine mă culc, nu te privește, ce puii mei vrei, mă faci să îmi iau lumea în cap, să plec de acasă, să văd pe cine ai să mai cicălești, să jignești, cu cine ai să te mai cerți toată ziua, cu fratele meu nu prea ai succes, nu te bagă în seamă înafară de momentele când beți împreună un pahar cu vin. Cred că îl iubești mai mult pe el, este primul venit pe lume, acum gata! Du-te în puii mei, lasă-mă în pace, pentru azi a fost cam mult. Trânti ghemotocul de șervețel în farfurie, furculița, pregătindu-se a se ridica de la masă, veni un ordin scurt:
- Întinde mâna, dă-mi scrumiera și țigările de pe frigider, trebuie să fie și bricheta tot acolo. Silvia, plină de lehamite, executând ordinul, trânti scrumiera pe masă în fața mamei sale, dând să iasă din bucătărie.