Claudiu se ridicase și dispăruse pentru câteva clipe, întorcându-se cu două pahare și o sticlă de vin pe care o desfăcu, apoi turnă. Stăteau față în față pe fotolii, bând în tăcere. Claudiu mai desena câte o linie la vreo schiță. „Iuda” se interpusese între ei ca o prăpastie adâncă. E greu și-așa, după atâția ani, să înnozi o convorbire, chiar dacă ar fi multe, prea multe de spus. Sau poate tocmai de aceea. Cu ce să începi? Dar când revederea are loc sub astfel de auspicii! Ce să-și fi spus? Sau, mai bine zis, ce să-și fi spus mai întâi? Apoi, niciunul dintre ei nu uitase felul în care s-au despărțit, cu Claudiu fugind pe alei, David și Ina rămânând în urmă, stane de piatră, cu sufletele cântând o doină de jale și oda bucuriei în același timp. Anii care trecuseră estompaseră senzațiile, șterseseră eventualele animozități, dar filmul evenimentelor rămăsese viu în minte. Probabil, - își spunea Claudiu – și el se gândește la aceleași lucruri la care mă gândesc eu. Și totuși, ce să se fi întâmplat cu el? Sunt pictor, ce Dumnezeu! Oamenii nu se schimbă în felul acesta. Le apar riduri, le cade părul, se mai îngrașă, își pierd o anume strălucire, dar esența rămâne. Expresia nu se schimbă atât de mult decât dacă… hm… dacă se schimbă radical ceva în interior. Și totuși, David nu se putea schimba atât. Era cel mai bun om pe care-l cunoșteam și, împreună cu Lena, singurele persoane pe care le știu și care, în marea lor blândețe și îngăduință, ar fi fost în stare să-l creadă și pe dracu’ sfânt. În fine, probabil voi afla. Dar parcă mi-e frică.
Claudiu nu intuise tocmai corect. David nu se gândea la ce se gândea el. Se gândise destul, la prea multe! Acum îl preocupa altceva. Nu trecutul îndepărtat, nu despărțirea de Claudiu, atunci, demult, ci revederea, momentul de acum. Mai bine zis de acum câteva minute. Știa că s-a schimbat, cel puțin aparent, că și-a schimbat total stilul de viață, că are păcate multe și grele. Dar cumva, adânc în sufletul lui, simțea și mai ales îi plăcea să creadă că a rămas același. Din anii petrecuți la Mănăstire, rămăsese cu obiceiul de a-și face o analiză minuțioasă, până în cele mai adânci straturi ale ființei. Se analiza atât din interior, cât și din exterior (ceea ce simți, pornirile tale, versus ceea ce se vede, ceea ce reușești să „pui pe tarabă”), ca un șahist care joacă singur, mutând alternativ când piesele albe, când pe cele negre, încercând să nu țină cu niciunul dintre jucători. Iar în jocul acesta, chiar reușea să fie sincer. Se expunea ca un grafic, între abscisă și ordonată, viața lui era o curbă formată din milioane de puncte. Așa cum într-un grafic, poți afla oricând valorile care au generat punctul respectiv de pe curbă, tot așa și el, își putea recompune „povestea” punctelor din care îi era formată evoluția de până atunci. Și, din toată această analiză minuțioasă, niciodată nu i se năzărise că el, David, ar fi devenit altul decât cel care a fost. Schimbate erau condițiile exterioare, decorul, personajele, chiar și scenariul. Își juca chiar bine personajul, după cum el însuși îi scrisese rolul. Dar trăirile, fondul rămăseseră aceleași. Sau cel puțin așa credea. Reacția lui Claudiu, însă, spunea cu totul altceva. Știa prea bine că prietenul lui din tinerețe l-ar fi recunoscut chiar și dacă își făcea operație estetică, pentru că ochiul său răzbea dincolo de latura vizibilă. Așa cum simțise atunci, în seara aceea de la concert. Imposibil să nu-i fi deslușit un anume licăr în ochi, o oarecare familiaritate a privirii. Și totuși, dacă n-a făcut-o, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că el, David, își intrase prea bine în rol, că îl jucase până când se identificase cu personajul? Posibil. Dar atunci e grav…
- E grav!, zisese cu voce tare.
- Ce-ai spus?
- Nimic… mă gândeam la ale mele.
- Nimic nu-i atât de grav pe cât pare; cel puțin atâta timp cât există cale de întoarcere.

Finalul din fraza lui Claudiu îi aminti de visul de azi-noapte. Ce ciudat! De când avusese coșmarul acela repetat, cu pereți fără ieșiri, nu mai visase ceva în legătură cu asta. Dar fusese demult! Pe vremea studenției. Azi-noapte, primul lui Duhovnic, acela din facultate, profesorul care o pățise din pricina lui, pentru că s-a băgat să-l apere, îi dăduse un felon. Din nu se știe ce motive, el îi spunea patrafir. De fapt, îl împăturise astfel încât semăna oarecum cu patrafirul și îl ținea strâns la piept. Se făcea că felonul/ patrafir era al celui de-al doilea Duhovnic, acela din Manastire. Numai în vis se pot întâmpla asemenea absurdități. Și totuși, părea atât de real! Umbla singur cu veșmântul în brațe, strângându-l, prin locuri pustii și necunoscute. La un moment dat, s-a trezit urcând o scară. O scară „pisică” în genul celor care sunt atașate clădirilor, pentru ieșiri de siguranță sau intervenții în caz de incendiu. Scara era din lemn și foarte îngustă, verticală, destul de lipită de zid. Erau mulți mergând pe scara aceea, chiar unii lângă alții. Dacă ar fi ajuns în vârful clădirii care părea foarte înaltă, nesfârșită, dincolo de ea, ar fi găsit ieșirea către un mijloc de transport, care să facă legătura acelui spațiu izolat cu lumea. La un moment dat, cineva amabil, de lângă el, a început pe un ton blând să îl prevină: „Când vom ajunge la stânca aceea, să fiți atent, acolo…” Absurd, iarăși absurd! Ce să caute o stâncă lângă o scară? Și totuși, la auzul acestor vorbe, l-a cuprins deznădejdea, a început să plângă și să strige: „Eu nu vreau să urc nicio scară!” A privit în jos, apoi și-a dat drumul, prelingându-se lin, până în punctul de la care plecase. Pierduse felonul. Când și-a dat seama, a început să plângă și mai tare. Apoi i-a adresat o rugăciune scurtă lui Dumnezeu, pe un ton care parcă mai mult ordona decât se ruga. Un fel de „Ajută-mă odată să găsesc ce-am pierdut!” Se întâmplase și în realitate să-i comande lui Dumnezeu, să-i adreseze cereri cu impertinență, dacă ar fi să socotești după modul de adresare. Fusese uimit să constate că Dumnezeu îl asculta chiar și atunci. Și îi dădea ceea ce-i cerea, fără să țină cont de formule și sofisticăreli, ci de intensitatea dorinței cu care cerea și de sacrificiul pe care era dispus să-l facă pentru a obține ce voia. Noi, oamenii, suntem așa gomoși! Dacă vreunul vine la mine să ceară ceva, și nu folosește tonul adecvat (măcar politicos, dacă nu umil), dacă mi se pare că mă privește cumva sau că mă sfidează, îl și dau afară fără să mai ascult ce vrea. Și nu numai eu, toți facem asta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Până și copiilor le impunem: „Adresează-te frumos!” Sau „Spune „te rog”!, altfel nu primești”Dacă am miluit vreun sărman care n-a zis „bogdaproste” sau „săru’mâna” pe un ton destul de ploconitor, data viitoare nu-i mai dăm, să se învețe minte. Dar noi, de câte ori uităm să mulțumim? Dumnezeu ne rabdă așa cum suntem, obraznici, bătând din picior, nerecunoscători, în mare parte. Ne acceptă și ne îndeplinește cererile cu îngăduință. El nu cere de la noi decât credință, nu se împiedică de fleacuri, nu contabilizează cuvinte, formule, număr de metanii. Când o să-nvățăm și noi ceva din asta? În vis, după ce îl „rugă”, văzu ceea ce căuta. Era atârnat pe scara pe care între timp nu mai era nimeni. S-a repezit și l-a luat în brațe, strângându-l iar cu putere la piept, de parcă era singurul punct de sprijin al întregii sale existențe. A început să umble iar pe jos, neștiind încotro s-o apuce, pe unde îl vor purta pașii. Soneria ceasului nu i-a mai dat timp să afle. Acum, în atelierul lui Claudiu, încerca să-și deslușească visul. Evident, nu credea în vise ori în semnificația lor, așa cum e în accepțiunea majorității. Starețul îi spusese odată: „Să nu crezi decât în visele pe care ți le făurești!” Așa și făcuse. Acum, nici măcar nu-și mai făurea vreun vis. Dar nu putea să nu constate că, din pricina unui vis care s-a tot repetat, el a cotit-o, la un moment dat, pe altă cărare. Se întreba: acum, să fie iar vreun moment de cotitură? Da, o s-o cotesc, prima la stânga de pe Champs Elysees, nițel mai la vale de Sena.
Claudiu nu era mulțumit de schițe. Acum, nu-l mai putea privi pe David ca atunci când intrase în atelier, fără să știe cine este. Asta e! l-am ratat și de data asta. Probabil așa e scris, personajul acela să rămână lipsă. Trânti creionul pe foaie, apoi se hotărî să întrerupă tăcerea, că doar nu era să stea amândoi ca niște stane de piatră, după ce nu s-au mai văzut de niște zeci de ani.
- Povestește-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Îmi eram suficient mie. Mă simțeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu familia mea…
- Și acum?
- Acum nu mai este așa. Nimeni nu-și e suficient sieși.
O vreme, iar se lăsă tăcerea. De data asta, chiar aveau același gând. Îl exprimă tot Claudiu:
- Ea ce mai face?
- Ea?
- Nu face pe idiotul cu mine! Știi doar că mă refer la Ina!
- Îhm… Și ce vrei să știi?
- Totul! Presupun că sunteți împreună.
- Presupui greșit.
- Și-atunci eu de ce-am mai plecat ca prostul în noaptea aia? De ce-am fugit de voi, să vă las să vă consumați iubirea pe care n-o puteați ascunde de mine, chiar dacă poate nici voi nu erați atât de conștienți de ea?
- Chiar așa Claudiu, de ce-ai plecat? De ce n-ai rămas, să…
- Dacă mai pui întrebări tâmpite, îți bag pensula asta pe gât! Cu șevalet cu tot.
Se așezase la șevalet, încercând să prindă chipul lui David.
- Să fi rămas? Pentru ce? Înseamnă că voi chiar nu vă dădeați seama! Ceea ce voi trăiați, fără să vă fi mărturisit reciproc, era atât de evident pentru mine! Se simțea între voi o atmosferă aproape solidă, atât de densă, că uneori credeam că, dacă pipăi aerul dintre voi, aș putea avea surpiza să dau de rocă. La început, am crezut că mi se pare. Apoi, o vreme, m-am făcut că nu pricep, sperând că va trece, că voi convinge-o cumva pe Ina să „treacă strada” la mine. Dar asta-i o utopie. În dragoste, nu poți convinge pe nimeni de nimic. E sau nu e! Atunci, la concert, a fost doar picătura care a umplut paharul. Bine că mi-am dat, totuși, seama la timp, că am avut puterea să mă rup. N-aș fi suportat să stau ca o piedică între voi. Deși eram gelos, trebuie să recunosc că ceea ce voi simțeați unul pentru altul era sublim. Crede-mă, sunt rare cazurile! Cunosc destul de multă lume, din mai multe medii. Se întâmplă rar ca legăturile să fie atât de puternice.
- Dar tu și Lena?
- La noi a fost altceva. Nu era reciproc. O plăceam și o simpatizam, dar inima-mi era la Ina. După ce v-am lăsat pe amândoi în ceață, m-am dus la ea, la cămin, să îi spun. Simțeam nevoia să spun cuiva, să mă asigure cineva că n-am greșit. În seara aia nu mi-am dat seama, ea era, cum știi, atât de discretă. Dar cu timpul, când ne-am mai întâlnit, am înțeles cât de mult mă iubea și că își trăise propria ei dramă în tăcere, neîndrăznind să „intervină” între mine și Ina. Brusc, perspectiva de a avea o soție ca Lena mi s-a părut cel mai mare dar pe care îl puteam primi. Și nu m-am înșelat. Însă, vezi, dragostea aceea care te lasă fără aer n-a existat. Ar fi existat, dacă ea venea și din partea mea. N-a fost să fie… minunea care se trăiește atât de rar. Alții, în schimb, care au avut-o, aflu că și-au bătut joc de ea. Când o minune îți intră în viață, tu ce faci, Davide? O arunci pe geam?
Nu-i plăcu rezultatul obținut pe șevalet. Măzgăli, o luă de la capăt.
- Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Știi că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Zorina avea un soi de gingășie pe care n-o prea întâlnești la cele de vârsta ei, de regulă o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenția. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am știut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reușit, prinsesem esența ființei ei în câteva tușe. De ce taci? Ce părere ai? De câte feluri poate fi dragostea omului?
- Nu spun nimic. M-am dezobișnuit de astfel de rafinamente. Sunt lucruri asupra cărora nu-mi mai pun întrebări, răspunsuri pe care nu le mai caut, nedumeriri abandonate demult. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esența lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani și la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar. Nu știu dacă m-aș mai putea întoarce-napoi.
- Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esențial. În adâncul sufletului, rămâi același care-ai fost cândva.
- Crezi?
- Cu siguranță!
- Atunci cum se face că, în timp ce, acum niște zeci de ani, mi-ai cerut să-ți servesc drept model pentru Iisus, azi, când ți-am deschis ușa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?
- David, poate m-am înșelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…
- Știi bine că nu te-ai înșelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înșelat. Aici nu-i vorba de asprirea trăsăturilor.
Tace, cu capul în mâini.
- Despre ce ar putea fi vorba, atunci?
- Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul! Am trădat tot și pe toți, Claudiu, începând cu Dumnezeu și terminând cu mine însumi.
- Nu cred!
- E dreptul tău să nu crezi. Dar eu îți spun că așa a fost. Am plătit și prețul. Am rămas singur într-un ocean de trădare. Și de neiubire.