Am auzit și am citit de multe ori, în etape diferite ale vieții, generate de diverse împrejurări, evenimente ori acțiuni ce păreau că au, inexplicabil, legătură unele cu altele, o anumită expresie: „nimic nu este întâmplător”! Am cercetat-o cu nevinovată curiozitate și am dorit să pătrund în miezule ei, să o înțeleg deplin. Timpul, experiența de viață, cunoștințele acumulate - toate alăturate momentelor de meditație, m-au convins că acele cuvinte exprimă un mare adevăr. Un adevăr ce se pierde, ca izvor, în timpuri mult îndepărtate și în sfere pe care nu le pot pătrunde, dar le pot înțelege ori, mai degrabă, le pot intui.
Cu această convingere am hotărât să plec la București, în urmă cu aproape două săptămâni, pentru a da curs unei invitații neprevăzute, primită „întâmplător”, cum se spune. Inițial, am privit-o cu neîncredere, dar am luat-o în serios după foarte puțin timp, adică după ce am reușit să pun „cap la cap” mai multe informații. Era vorba de ceea ce s-a făcut cunoscut sub titlul „Spectacol aniversar – Ileana Vulpescu și Infinitul Iubirii”. Invitația am primit-o de la doamna Elisabeta Gîlcescu, organizatoarea acestui eveniment. Nu ne cunoșteam. La începutul lunii mai am intrat în legătură cu domnia sa, pe internet, în grupul „Arta conversației”. Această titulatură mi-a amintit de titlul unei cărți publicate înainte de evenimentele din decembrie 1989. A fost și rămâne o carte de succes, o carte din care am citit adeseori, în așa numitele FW-uri primite pe internet, fragmente pline de miez, de pilde, de filozofie a vieții. Le-am savurat pentru că se mulau perfect pe propriile mele principii de muncă și de viață.
Am căutat emisiuni TV și interviuri cu autoarea acestei cărți, Ileana Vulpescu, din dorința de a o apropia mai mult, de a o cunoaște, de a-mi reaminti tot ce știusem cândva despre omul ce purta acest nume. Conștient că nimic nu este întâmplător, am promis hotărât că voi veni la București. Da! Doream s-o cunosc pe Ileana Vulpescu. Doream s-o văd, s-o admir, să-i spun un simplu „La mulți ani”, dacă mi se permite. Bunul Dumnezeu, același care mi-a oferit oportunitatea nesperată până mai ieri, mi-a deschis drumurile și mi-a permis să fiu acolo, printre zecile de admiratori veniți din multe colțuri ale țării pentru a omagia o creatoare de frumos, o mare prietenă, un suflet nobil…
Am făcut exact ceea ce trebuia făcut potrivit concepției mele, regăsită și explicată, neașteptat de clar, în cuvintele acestei doamne, stăpână a „Artei conversației”: „Sunt convinsă că venim pe lume cu un program și este o iluzie că putem să-l influențăm sau să-l evităm. Poate asta a fost ceea ce m-a susținut în viață – credința asta în destin. N-am stat niciodată cu mâinile încrucișate și nu am așteptat să-mi pice para mălăiață. Tot timpul am muncit ca și când totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un comportament pe care ni-l alegem... Dar e o soarta care te cheamă acolo unde ai fost programat să te duci.”
Sunt conștient de faptul că mulți dintre cei ce vor citi aceste rânduri nu o cunosc pe modesta și plăcuta doamnă pe care am citat-o, soție a regretatului poet și traducător, Romulus Vulpescu. Poate că mulți dintre cei care au cunoscut-o ori i-au citit scrierile au dat-o uitării, ocupați cu alte îndeletniciri mai grabnice ca aceea de a citi, de a se cultiva ori, poate, fiind atent preocupați de politica aducătoare de venituri „peste noapte”, într-o țară democrată în care haosul legislativ este atât de bine organizat și regizat…
Ileana Vulpescu, născută la 21 mai 1932 în localitatea Bratovoiești, județul Dolj, este una dintre cele mai plăcute și căutate prozatoare și romanciere din România. În anul 1958 a obținut licența în litere (limba și literatura franceză) la Facultatea de Filologie, Universitatea București. A lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și este, printre altele, colaboratoare la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). Presupun că de aici vin modestele sale venituri de pensionară, ce nu depășesc suma de 1.060 lei! Probabil că, din nenumărate motive, vechimea în muncă, diminuată de problemele de sănătate, nu s-a justificat o sumă mai mare…
Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanația adolescenței visătoare și nu sunt țesute, neapărat, cu parfumul idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un an, autoarea își amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să scriu de pe când eram studentă și m-am prezentat la diverse publicații cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Și de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărți, ceea ce nu este mult deloc pentru o viață așa de lungă, pentru că eu mă apropii cu pași repezi de 80 de ani...”. Iată titlurile și anii publicării celor unsprezece cărți:
- Rămas-bun / 1975;
- „Arta conversației” / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsă best-seller înainte de anul 1989, iată, este publicată în mai multe ediții de după acest an;
- Sărută pământul acesta / 1987;
- Rămas-bun casei părintești / 1990;
- Carnetul din port-hart / 1996;
- Candidații la fericire / 2002;
- Arta compromisului / 2002, 2007;
- De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
- Viață, viață, legată cu ață / 2007
- Pe apa sâmbetei / 2009;
- Notă informativă bătută la mașină / 2011

De remarcat este că aproape toate scrierile sunt romane. În plus, subliniez faptul că primul cititor al acestor volume, dar și cenzorul manuscriselor, a fost soțul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai aprig și corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de alții. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat și niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată și cu maturitatea omului obișnuit să mediteze adânc asupra vieții, mărturisește: „Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însușit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea își câștigă fiecare pâinea cum poate. Deci consider că nu trebuie să te superi că nu te menționează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Și așa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din niște autori, depinde de dimensiunile antologiei și de ceea ce-și propune, la fel este si o istorie a literaturii”.
Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul „Arta conversației”. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în mai multe localități, câteva stagiuni. Fericiți au fost spectatorii din București – Teatrul Odeon, Craiova – Teatrul Național, Oradea – Teatrul de Stat, Cluj – Teatrul Maghiar de Stat…!
Toate cărțile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală și spirituală, așezate în curata limba românească, în care metaforele au permanent loc și se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori emoționează, cucerește sufletul, izvorăște lacrima curată a împărtășirii, pentru că autoarea scrie, ea însăși emoționată, cu suflet și pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că și-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina…, „fiindcă eu cred ca aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viața. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară.”
Cine o cunoaște mai de aproape își amintește cât de mult a iubit și iubește animalele și florile, cât de mult a iubit și iubește oamenii, cât de mult a suferit și suferă pentru aceștia. A fost și continuă să fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtășească bucuriile și durerile, chiar dacă ea însăși a pierdut cele mai dragi ființe: fiica și soțul. S-a atașat permanent de semeni și a reușit să ofere acestora dorința de a trăi în pace și dragoste, în bună înțelegere și respect reciproc. Așa a conceput viața în sine, așa a apreciat că este bine să gândească și să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea și claritatea lor, explică esența convingerii, a credinței sale în acest sens: „E atât de seacă viața fără atașamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în niște oameni... Să dăruiești, în primul rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruiești. E mai mare bucurie decât sa primești! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!”.
Și Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societății cuvântul său plin de acuratețe, blândețe și bun simț. A oferit gândurile și povețele sale, experiența sa de viață și rodul creației sale plină de sensibilitate și frumos. A oferit zâmbet și culoare, încredere și speranță de viață. A oferit prietenia și dragostea sa necondiționată, fără să ceară vreodată ceva în schimb… Ce a primit, totuși? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declarații ce îmbrăcau devotament, prietenie și iubire. A primit admirația celor care o cunoșteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii înlăcrimați de emoție, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
Se pare că da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferență. Pentru că, are motive întemeiate să nu se sperie… „Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinți, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut și eram, practic, singură. Am fost obișnuită cu singurătatea și întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se pare o datorie pe care o am.” Oare la ce se gândește când vorbește despre datoria de a scrie, deși afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile neterminate de soțul său. Sunt două titluri sonore. Sunt două lucrări complicate și, din nefericire, neterminate. Prima este o ediție Villon, la care trebuie concepute note care… „să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva și trebuie să-i explici omului care citește”. A doua este „o antologie de poezie franceză, din csre a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens… Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viață”. Așa a hotărât destinul. Iar soția se simte datoare față de soțul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susținut cu toate firavele sale forțe și i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi ideale, însușite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârșite sub aspect literar…
Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că…, nimic nu a fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus și Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar și în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni, poeți, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreți, profesioniști ori diletanți. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar ușoare și plăcute grație emulației gândului, a imaginației, a inspirației dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorât această forță de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat și au cunoscut clipe de fericire numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soț și recunoaște, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viața unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Și restul dispare! Nu mai vezi asperitățile... Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața. Când te îndrăgostești nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai prețios pe care ți-l oferă viața. In rest... nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie... Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viața omului...”. Este, dacă vreți, exprimată într-un rezumat concret și obiectiv, o lecție de viață pe care o împărtășesc în totalitate și despre care pot afirma, cu tărie, că trebuie însușită și tratată ca atare…
Am mers la această întâlnire neașteptată, îmboldit de dorința de a cunoaște această doamnă al cărei portret, creat din puținele mele amintiri și din datele culese de pe internet, îl creionez și vi-l prezint din respect și recunoștință pentru domnia sa. Mă simțeam, ca și acum, onorat și, în aceeași măsură, emoționat. În același timp, destul de important, eram îmboldit de curiozitatea de a vedea, atât cât se poate în acele împrejurări, sediul Bibliotecii Naționale, adică acel edificiu de cultură pe care nu speram să-l cunosc vreodată. Pe de altă parte, eram nerăbdător să întâlnesc o mică parte dintre prietenii despre care aveam vești că vor fi prezenți.
Din anunțul difuzat pe site-ul „Arta conversației” și din convorbirile operative cu doamna Elisabeta Gîlcescu, organizator și sponsor unic al întregului eveniment, am aflat că sunt aproximativ două sute de invitați. Printre aceștia se numărau acei poeți, mai mult ori mai puțin cunoscuți, din ale căror creații s-a realizat antologia bilingvă, „Infinitul iubirii”, alături de cei care au participat la concursul de poezie „Sens, Sensibilitate” – in honorem Ileana Vulpescu. În plus, au fost invitați poeți participanți la expoziția de carte, debutanți, artiști plastici, prieteni, dar și „personalități artistice și literare, cadre didactice universitare, prieteni din alte grupuri virtuale, prietenii prietenilor noștri…”. Era pentru mine, precum bine conștientizați, ocazia unică de a cunoaște oameni din alte cercuri în afara celor pe care le frecventez, dar și împrejurarea în care puteam închega alte legături de prietenie, ceea ce s-a și întâmplat, spre marea mea satisfacție și bucurie.
Traficul deosebit de intens la acea oră m-a pus în întârziere cu două-trei minute. Am intrat în Sala Mare de Conferințe, „Mircea Eliade” a Bibliotecii Naționale Române, din str. B-dul Unirii nr. 22, după ce am salutat și îmbrățișat câteva persoane pe care le recunoșteam ori de care eram recunoscut, în momentul deschiderii evenimentului aniversar-literar. Sala era plină, la capacitate. Doamna Ileana Vulpescu era deja așezată pe scaunul său, în primul rând. Venise din spitalul în care se afla internată! Nu a putut admite să fie absentă, să-și dezamăgească invitații, prietenii, cunoscuții, fanii…
Era îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră. O rochie modestă, așa cum au fost majoritatea articolelor sale de îmbrăcăminte purtate în toate etapele vieții. Nu a fost niciodată adepta eleganței. Moda nu s-a aflat printre prioritățile sale. A avut alte lucruri de făcut, alte acțiuni de întreprins, alte preocupări, toate valoroase, recunoscute imediat ori, în majoritate, mai târziu sau, poate, urmând a fi recunoscute cândva…
M-am așezat emoționat pe unul din cele două scaune libere, din primul rând, singurele descoperite. S-a spus că unul era rezervat pentru mine. Nu știu dacă așa a fost și nici nu are vreo relevanță acest amănunt. Important era faptul că mă aflam la numai două scaune distanță de doamna după care sufletul meu tânjea. Am privit-o deseori, fără să o deranjez, în special în timp ce fotografiam pe cei care declamau, cântau ori își prezentau un scurt discurs, potrivit programului alcătuit și respectat. Evident, am fotografiat-o și pe doamna Ileana Vulpescu, dar din lateral, discret, chiar dacă nu m-ar fi observat, absorbită fiind de programul prezentat. Asculta cu atenție versuri și melodii, aplauda cu mâinile sale micuțe și fragile, privea cu ochi obosiți, aproape lăcrimând, lăsând să i se citească pe față o gamă întreagă de trăiri și impresii: mulțumire, apreciere, încântare, bucurie…
Am simțit-o cum trăiește sensul cuvintelor, al unor versuri ce-i mergeau la inimă, al unor melodii. I-am citit pe față încântarea și bucuria izvorâtă din cântecele interpretate cu suflet de Laurențiu Cazan. Era ca o fetiță cuminte, fericită că ascultă melodia preferată. Deși oboseala o cuprindea vizibil, se ambiționa să asculte totul cu mare atenție
După aproape două ore și jumătate de spectacol neîntrerupt s-a deplasat câțiva pași, în fața sălii, destul de greu, ajutată de brațele unui însoțitor permanent și de bastonul ce părea că i-a rămas cel mai sigur sprijin al bătrâneții. S-a adresat tuturor participanților, după ce i s-a cântat „Mulți ani trăiască” și a primit nenumărate buchete de flori, cu vocea sa blândă în care emoția a pătruns firesc, omenește:
„Am optzeci și unu de ani. Atâția împlinesc în curând. Niciodată nu am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că, după douăzeci și trei de ani, un grup de poeți și-a ales ca emblemă numele unei cărți de-ale mele. Am citit antologia pe care ați făcut-o și trebuie să vă spun că am găsit acolo o adevărată poezie, poezie care are sens, are idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.
Mi se pare semnificativ ca în această seară să petrecem la Biblioteca Națională, ceea ce putem să considerăm că este o reușită a vieții intelectuale. Avem, în sfârșit, o Bibliotecă Națională!
În încheiere, nu pot să vă spun decât, Doamne, ocrotește-i pe români!“
A revenit pe scaunul său, demnă, aparent liniștită. Îi simțeam cu durere efortul de a-și ascunde emoția ce o cotropise, de a nu-și lăsa ochii să lăcrimeze. O înțelegeam perfect și mă minunam câtă forță există în această femeie deosebită la vârsta înaintată pe care o precizase atât de senină. Am așteptat să se îndepărteze cei ce mânuiau neobosiți aparatele de fotografiat și să fie eliberată de mulțimea buchetelor de flori. M-am ridicat și m-am apropiat, șovăind, tulburat și emoționat, de doamna Ileana Vulpescu, pentru a-i spune mai mult decât am reușit să o fac. Privirea sa blândă, plăcută, dar obosită, mi-a impus să vorbesc foarte puțin. Nici nu aș fi putut mai mult. Emoția îmi uscase deja cerul gurii. Am șoptit de parcă doream să mă audă doar domnia sa: “Sărut mâinile! Eu vin de la Caracal, de lângă Craiova adolescenței domniei voastre... Doresc să vă spun doar atât: La mulți ani cu sănătate!”
Doamna Ileana Vulpescu m-a privit fugar, când m-am apropiat, aproape șters. Auzind de Craiova, fața i s-a luminat pentru o clipă și mi-a zâmbit șoptind: “Da, da...Mulțumesc!” M-am aplecat să-i sărut mâna și, în această mișcare, i-am prins privirea. O luminiță a strălucit în ochii săi. M-au privit cu o duioșie nemărginită, cu o blândețe divină, cum numai în ochii mamei mele am văzut și am simțit cândva. Au fost doar câteva clipe. Aș fi dorit să o îmbrățișez, dar nu am reușit ori nu am îndrăznit să fac pasul de care aveam nevoie. M-am retras fericit că i-am atins mâna, că i-am sărutat-o și că doamna cuvântului, doamna artei conversației, m-a primit și m-a privit atât de frumos.
După doar un minut, în aplauzele asistenței numeroase, doamna Ileana Vulpescu s-a retras. Pleca spre camera sa din spital. Se citea regretul pe chipul său senin, dar și mulțumirea sufletească izvorâtă din căldura sinceră a privirilor ce o însoțeau. Câte oare alte persoane ar fi avut forța să plece din spital pentru a fi împreună cu prietenii?! Câte alte persoane ar fi putut fi atât de senine și de puternice în fața emoțiilor create de tot ce se întâmplase în acea seară la Biblioteca Națională? Câte alte persoane pot oferi atâta căldură sufletească, atâta dragoste, cu o atât de mare dăruire?
Numai Bunul Dumnezeu poate ști.


28 mai 2013