-Cineva mi-a deschis.
Ușa de la intrare îmi fusese deschisă de cineva necunoscut. Am intrat fără ezitare. Părea din ce în ce mai mult că este visul meu cel bun, nu acele mici corecturi necunoscute pe care încercasem să le las în ceața imprevizibilului. A apărut ea, semăna cu visul, semăna cu acel element plin de surprize pe care nu îl luasem în calcul. Am ridicat privirea și am privit o secundă ochii ei surprinși. Îmi spusesem că nu o să scot nici un cuvânt și o voi săruta direct, la prima noastră întîlnire. Am apucat să spun deja “cineva mi-a deschis…” dar cu cât trecea secundă după secundă realizam că erau cuvinte atât de potrivite pentru ce va urma.
Am luat-o în brațe, ușor, simțind mișcarea în reluare, m-am apropiat de ea, de obrazul ei, am ezitat o secundă, echivalentul unei întrebări lungi și realiste. Am primit răspunsul în căldura trupului ei apropiat. Buzele ei s-au apropiat de ale mele, ca doi magneți, ca două fructe dornice de a fi jerfite pentru plăcere și fericire. Sărutul a început, direct, vulcanic, plin de pasiune și rupt din cel mai adânc colț al Raiului.
Am pierdut mulți prieteni atunci, prietenul meu Timpul care m-a părăsit complet, neștiind unde este și neștiind ce pune la cale. Secundele nu le mai găseam, nu mai știam unde sunt. Prietenul meu Spațiul nu mai era lângă mine, lăsându-mă fără pic de orientare în acel moment critic al existenței mele. Mă simțeam singur, captiv în bătăile inimii nebune și visând că am buzele ei în buzele mele.
-Ce îmi faci tu mie?
Cred că asta m-a întrebat. Cred că asta am auzit printre săruturi, printre mângâieri ale gâtului ei perfect și moale, printre bătăile mele explozive din piept. Ce îți fac eu ție? Îmi răsuna în minte…des, din ce în ce mai des. Ce îmi faci tu mie? Același lucru aș fi putut eu să întreb. Nu pot opri bătăile astea nebune. Nu pot să mă opresc.
Am văzut cum zboară, cu mijlocul strâns într-o îmbrățișare ca un inel. Credeam pentru o secundă că zboară strâns lipită de buzele mele, că se ridică pentru asta, dar m-am înșelat. Eu mă ridicam după buzele ei pentru că trupul ei mă înconjura cu picioarele, cu totul. Am văzut tremurul ei, sau poate era în continuare sângele meu din ochi, care îmi pulsa prin vene nebun.
De când am zărit-o am observat decolteu ei, sânii perfecți, desfăcuți, invitându-mă. Îi ignorasem până ce au răsărit în ochii mei zguduiți. Nu m-am putut abține să nu îi sărut, ușor, pe moliciunea lor care sfida privirea lumii. Fiecare din ei avea alt gust, altă moliciune, altă bucurie pe care puteau să o provoace.
Trebuia să plece. Prietenii mei se întorseseră și mă băteau pe umăr. Timpul și Spațiul mă enervau cu secundele care începusem să le aud și cu locul în care mă aflam. Plecați voi, nu ea.
A plecat, cu privirea strânsă în zâmbet de fericire. Miros a ea acum, cred. Nu mai îmi aduc aminte ce făceam acolo, în camera aia. Poate ca visasem iar.