Îți aduci aminte când ploaia asta nebună era parte din lacrimile tale nebune și pline de durere? Nu vedeam nimic azi de ele, dar îmi dădeam seama că nu sunt lacrimi de tristețe, sunt lacrimi de fericire. Când ai plâns ultima dată de fericire? Când te-ai așezat cu lacrimi în ochi, cu privirea blocată în tavan, în amintirea unei întâlniri nebune cu fericirea. A plouat azi, fericirea te-a învăluit și ochii tăi au rămas în vis, fixați în tavan.
Apa de pe jos părea imposibilă, ca un pârâu defect, care îmi ridica picioarele, mă uda de jos în sus și de sus în jos, ca sub o cascadă rece și puțin calmantă. Părul meu era un acoperiș plin de găuri, prin care treceau lacrimile tale de fercire.
Aici în locul ăsta, timpul se pierde în părul tău, părul tău e ud de lacrimile tale de fericire pe care le-am adus de afară, apa se scurge în sărutul nostru, pe fruntea ta, pe ochii tai, și eu îmi câștig fericirea din fericirea pe care o am în brațe.
-De ce tremuri? Ochii tăi întreabă corpul meu de ce par că sunt într-un tremur nebun de frig, sau parcă am frisoane de boală nebună.
Respir adânc și realizez că de ceva timp nu mai știu ce face corpul meu, în ce stare este, nu mai comunică nimic cu mine. Sunt pierdut în tine. Chiar așa de grav poate fi încât simți tot, simți ce nu simt eu. Continui să te sărut, pe gâtul cu aromă de flori din noapte, pe obrazul adâncit și moale, pe umărul nevisat și golaș. Îmi dau seama ce se întâmplă. Îmi dau seama cine îmi sabota trupul, cine mă făcea să nu mai știu în ce stare este.
-Nu tremur, am spus scurt. Este inima mea cea care bate prea puternic. Și chiar era adevărat, inima îmi mișca pieptul, pieptul îmi mișca umerii, umerii îmi mișcau mâinile...mă făcea să tremur fără să pot controla nimic. Am respirat. Te-am sărutat și ți-am desfăcut strânsorile care îți legau pieptul. Nu îmi pasă dacî tremur acum, mă voi liniștii după ce voi gusta tot trupul tău, după ce voi curge prin venele tale, după ce voi fi soarbe aerul din pieptul tău și nu ți-l voi mai da înapoi. Atunci mă voi liniști, pentru o clipă, pentru o secundă.
Udeala de afară era lacrimi peste noi. Am adus fericirea și am primit fericire. Ochii tăi priveau în sufletul meu, mă certau că plec, mă opreau în loc. Nu îmi ceri mult, un vis, o noapte de vis... de ce doar una? Dar fericirea mea de acum nu mă mai lasă să mă întreb nimic, decât un lucru...visez?
Sper să nu mă trezesc din visul ăsta...poate o să mă trezesc doar să opresc alarma la ceas...Timpul îmi este prieten acum.