agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1201 .



Înainte de magnolii (16)
proză [ ]
Cina neterminată

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2013-05-31  |     | 



Îi povestise traseul lui, de la despărțirea lor, până la plecarea din Mănăstire. Claudiu ascultase atent, fără să pună întrebări. Picta, cum făcea de obicei când purta conversații în atelier. Un ochi atent ar fi observat cum îi tremura mâna pe penel. Când David se oprise, pentru că nu mai știa cum să continuie, poate obosise, ori poate nu-i făcea plăcere, Claudiu începu interogatoriul.
- Spune-mi, dorul de preoție nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocația ta, pe care o simțiseși în tine încă din copilărie?
- Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca și cum n-ar fi existat.
- Ca și cum!
- Am uitat de ea.
- Minți! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minți!
- Îmi faci rău. Taci!
- Am tăcut. Spune mai departe!
- Mai departe nu-i nimic intersant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponențială a creșterii mele financiare e invers proporțională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri, am șantajat, am mituit, am înșelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din fața ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Așadar, nu-ți face procese de conștiință că m-ai ales pentru model de Iuda. Ai văzut bine. Nu degeaba ai ajuns celebru. Acum ai două variante: să îmi dai un șut în fund, să mă zvârli pe ușa aia, sau să mă zvârli pe ușă cu-n șut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Iată-mă-s, la dispoziția ta! Iată tră-dă-to-rul! Dar vezi că n-are timp mult de pierdut. Are afaceri grele, treburi importante de la care nu poate lipsi. Ei, dacă-ți spun că mi-am băgat nasul și-n politică, ce mai zici? Sunt mânjit iremediabil. Chiar dacă bineînțeles că nici acolo nu mi-am găsit locul, m-am mutat de la un partid la altul, cerând, pretinzând, amenințând. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ți pozez?
- Și dac-am s-o aleg pe a treia?
- A treia nu există.
- Asta n-o hotărăști tu! David, ai fost și rămâi prietenul meu. Noi aveam o idee înaltă despre prietenie. Să știi că eu nu mi-am schimbat-o. Și nici tu. Doar te faci. Dă naibii crusta aia jos! Cu mine, n-ai nevoie de ea.
- E problema ta dacă te încăpățânezi să vezi în mine pe cel care am fost. Eu te-am prevenit.
- M-ai prevenit pe naiba. Pe mine mă interesează ce-i acolo, adânc în tine. Amănuntele prefacerii tale sunt numai formale. Eu stau de vorbă cu David, prietenul meu.
- Și nu-ți e teamă c-ai să regreți?
- Ha, ha! Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viața aceasta. Pe toate, pe rând, pe îndelete. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare!
Îi arătă un tablou cu magnolii albe și roz, înmugurite.
- Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie? Nimeni! Căci nimeni nu înțelege misterul acestuia.
- Te rog, fără magnolii!
- Cu sau fără, n-are importanță. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poți ierta? Încercam să-ți spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni și de către nimic. Noi, oamenii, ce suntem? Niște furnici. Contăm? Așa că de ce să ne supărăm din fleacuri? Știu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândește-te cum ai putea recupera, cum și ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Și clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni. Mă bucur de ea.
- Clipa ta cu Iuda. Ați devenit de-a dreptul intimi.
- Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Acum, că știu cine ești, nu mai văd în tine trăsăturile care te făceau apt pentru a-mi servi drept model. Pesemne așa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne așa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuși, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reușisem, până acum, să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat și m-a intrigat. Acum știu, acum știu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Nu știu de ce, majoritatea poveștilor pentru copii sunt triste. Uneori de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moșul bate cocoșul, Albă-ca-Zăpada e-amenințată cu moartea, noroc cu vânătorul acela milos, Cenușăreasa n-are voie la bal. În fine, dintre toate poveștile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda și plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveștilor. Al acelora care se sfârșeau rău. O dată, am construit o căsuță pentru un iepuraș dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuță de gheață care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină și chiar credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez. Până când, într-o zi , n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de țuică. Așa sfârșesc cele mai multe dintre bunele noastre intenții. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb și nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată îm biserici, deasupra ușilor împărătești; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Așa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Și în mod inconștient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Așadar, n-a fost adevărat că, timp de mai bine de ani buni, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi și absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă mințeam, așa cum și tu te minți acum c-ai fi altul decât cel care ești. Îți mulțumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nțeleg aceasta.
O vreme, s-a lăsat tăcerea. Claudiu a pus muzică. Întâmplător, sau deloc întâmplător, Valsul lui Shostakovich, cel care... din pricina căruia se stricase prietenia, dar ale cărui note sunau acum ca o dulce împăcare. De fapt, ziua de azi dovedise că prietenia nu pierduse nimic. Fusese doar o distanță, în ani, în Kilometri, în tăceri. Dar bucuria pe care o simțise fiecare în suflet în momentul regăsirii vorbea despre altceva. Nu despre distanțe, ci de apropieri.
- Știi, - spuse Claudiu - să uităm că viața și-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinerețe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Ce tineri și frumoși eram, mai ales eu, se-nțelege. Și ce naivi, mai ales tu, bien sủre. Hai, Davide, viața-i frumoasă!
- Viața-i frumoasă printre pânze, modele și culori. Dar nu aceasta e viața, Claudiu. Tu ai fost norocos, te-ai refugiat din fața ei, ai fugit în artă. Dar câți sunt ca tine?
- Și crezi că arta o fi vreo Cruce ușor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Și încă nu sunt sigur c-am scăpat de obsesia ei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăiește în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simțire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să și-o aducă în prim plan, încearcă și e fericit dacă și reușește s-o reprezinte și altora. Dar nu oricum, ci așa cum o vede el, așa cum e ea reprezentată în mintea lui. Arta se face cu sânge. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne ferește! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Știi cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulți dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înșiși, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. În opinia mea, actorii ar avea nevoie de recuperare precum soldații din garda regală, aceia care sunt obligați să stea nemișcați. Pentru 2 ore de nemișcare, își iau recuperare o săptămână. Cu atât mai mult, imaginează-ți cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „invadat” de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăiește cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!” Cam așa e și cu pictura, și cu muzica și cu celelalte arte. Așa că nu-mi spune mie ce frumoasă e viața de artist! A, sigur, din exterior așa pare. Cel puțin interesantă. Și totuși, artistul nu poate fără arta lui. Scoate-l din ea și pune-l să construiască șine de cale ferată și l-ai terminat. Deși, după cum bine știm, în zilele noastre artistului nu-i ajunge arta pentru a supraviețui. De aceea vorbeam de două lumi diferite cărora ești nevoit, ca artist, să te adaptezi. Eu sunt un caz fericit, poate dintre cele mai fericite, întrucât arta mea îmi permite să și trăiesc din ea, și încă nu oricum. Dar cei mai mulți prieteni pe care-i am, vorbim de artiști, sunt nevoiți să penduleze între cele două lumi, una pentru a-și întreține trupul, alta pentru suflet. Și chiar dacă, aparent, rămâne tot în lumea lui, spune-mi ce-i actorul care a visat să joace pe Hamlet, atunci când se scălâmbăie într-o reclamă pentru detergent? Ce e altceva decât un biet slujbaș de rând încercând să hrănească animalul din el. Asta e. Înțeleg că și lumea afacerilor e grea, dar până acum, n-am văzut oameni de afaceri cerșind pe la ușile artiștilor. Invers, da.
- Arta cere vocație. Și, cum bine știm…
- Ca și preoția, nu-i așa?
- Să lăsăm preoția!
- De ce s-o lăsăm? În fine, văd că doare. Dar nu abandonăm de tot subiectul. Doar momentan. Totuși, de ce fugi de tine?
- Te înșeli. Nu de mine fug. Ci către mine. Către acel David pe care până și eu l-am iubit. O vreme, am încercat să uit. Spunându-mi că puterea omului stă în ceea ce-și închipuie că e în stare să facă.
- Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.
- Asta e deja altă discuție…
- Nu, nu. Nu e deloc altă discuție. Nu mai ocoli subiectul! Oricât ai fugi tu de el, el fuge după tine. Faci ce faci și tot acolo ajungi. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Și va trebui să recunoști că ți-ai aruncat mărgăritarele la porci.
- Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situație fără întoarcere. Recuperează de mai poți mărgăritarele din troaca porcilor!
- Ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință.
- Parcă eu am studiat la Teologie.
- Atât de bine, încât e nevoie să-ți aduc eu aminte ce-ai învățat. Ai uitat, ai uitat, prietene, interminabilele discursuri pe care mi le țineai, citatele întregi din Biblie și din Sfinții Părinți? Mai știi când ne certam pe cele două Evanghelii, că mie îmi plăcea mai mult cea după Luca, plină de poezie, de înțelesuri dincolo de înțeles, iar tu erai „admirator” al Evanghelistului Ioan? Îmi explicai că Ioan aduce în Evanghelia sa cele mai adânci sensuri teologice, că, oricum, nu e deloc lipsit de poezie. Și îmi dădeai mereu exemplul episodului cu Maria Magdalena la mormânt. Știi, după ani de zile, recitind Evangheliile, am ajuns să-ți dau dreptate.
- Lasă-mă! Lasă-mă cu amintirile acestea! Þi-am spus că nu mai sunt același.
- Mi-ai spus și nu-s tâmpit. Dar fă-mi hatârul acesta, măcar și pentru faptul că îmi consumi oxigenul din atelier, sau fiindcă sunt plecat demult din țară și îmi e dor să vorbesc despre lucruri de care n-am mai vorbit cu nimeni de atunci. Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până și tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ție nu-ți este dor de tine?
- Nu. Mă simt bine așa cum sunt. Sigur, aș fi vrut să nu se fi întâmplat așa, mi-ar fi plăcut ca lucrurile să curgă lin pe făgașul pe care intraseră inițial, dar dacă n-a fost să fie… acum e târziu, târziu să mai schimb ceva. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinerețea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aș prefera să te ascult, să îmi povestești aventura ta artistică și personală prin cele lumi. Nu înțeleg un lucru, dacă tot îți este bine aici, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut, de ce te bate gândul, cum mi-ai spus mai devreme, să te întorci în țară?
- Din aceleași motive pentru care se întorc toți oamenii. Unii la țara lor, alții la ei înșiși, alții la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preț plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt că sunt plecat. Sunt numai dus, cu trupul acesta; mănânc, vorbesc, creez, interacționez. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat din țară. Sursa inspirației mele a fost această românească și mizerabilă țară. Eu m-am comportat ca și cum aș fi jucat un rol. Și l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te și la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că ești altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Ești pe naiba! Nu hainele astea, nu pantofii ăștia lustruiți, nu cravata aceasta cu nod italienesc îl reprezintă pe David Greceanu. Și tu joci un rol, băiete, un rol cu care te-ai identificat prea bine, mă rog, poate fi rolul vieții tale, dar tot un rol. Oricât ai vrea să susții că ești altul, nu ai cum fugi de tine. Unde să fugi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Tu crezi că ai pus lacăt simțirii tale. Greșit! Faptele despre care mi-ai spus, ca și cele despre care nu mi-ai spus încă, de acord, te incriminează, te descalifică, dar în mod cert ele nu te reprezintă. Vrei să știi de ce? Pentru că dacă erau din tine, dacă le făceai cu conștiința împăcată, nu mi le-ai mai fi spus judecându-te, acuzându-te. Dimpotrivă, dacă eu ți le-aș fi reproșat, tu ai fi întrebat cu indignare: „Dar ce, ce-am făcut?”. Căința, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu și la el însuși. Știi mai bine decât mine aceasta.
- Þi se pare cumva că mă căiesc? Þi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece și sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căință?
- În fine, poate m-am înșelat. Dar, cum știi, atât de rar mă înșel! Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?
O vreme, descumpănit, nu răspunse. Apoi, constatând că prietenul său aștepta neclintit răspunsul, încercă unul:
- A… am o mulțime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu știu pe care-l prefer.
- Ha, ha! Aplaudați, vă rog! Și-acum cortina. La replica asta, dacă eram boxer, îți umflam nasul. Tu te auzi vorbind?
- Ce vrei să spui? Cunosc o mulțime de lume care m-ar servi oricând și la orice oră, indiferent ce le-aș cere. Vrei să-ți dovedesc?
- Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Și de prietenie. Această… lume în care trăiești a deformat până și noțiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ți dovedesc eu ție. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relații, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaște. Iar celălalt unu, te-ar cunoaște doar dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudență exagerată, că nu se știe niciodată, nu-i așa? Pe aceștia îi numești tu prieteni? Știi bine că nu-i așa, nu te mai amăgi! Îți amintești scena cu Lupu, cățelul nostru de la cămin? Lupu era șeful tuturor câinilor maidanezi din zonă, toți îl știau de frică și nu îndrăznea unul să iasă din „cuvântul” lui. Cineva fără inimă i-a dat într-o zi otravă. Din aceea care omoară lent. A zăcut vreo trei zile, săracul. În timpul acesta, simțindu-l slab și neputincios, cățeii cei mici și care se ascundeau din fața lui începuseră să facă pe vitejii, să-l latre, să-i fure din mâncarea de care oricum nu se mai putea el atinge.
- Mi-aduc aminte. Ai făcut atunci o criză. Ai țipat la câini, le-ai ținut o-ntreagă teorie: „Nenorociților, jivine ordinare ce sunteți! Până să-l vedeți doborât, l-ați fi lins pe labe numai să vă bage în seamă sau să nu vă mănânce de vii. Acum faceți pe grozavii? Marș, pocitaniilor!” Apoi mi-ai spus: „Vezi, Davide, și omul e la fel. Doar că, în timp ce animalul are o scuză, că atâta poate el, că nu știe de Dumnezeu, că nu se instruiește, că nu face caz de prieteniile lui, noi, oamenii nu avem nicio scuză. Absolut niciuna!” Încă de pe atunci, de foarte tânăr, te preocupa problema trădării.
- Îhm… văd că n-ai uitat. Mă bucur. Dar mă și-ntristez. Așadar, n-ai prieteni.
David tace, ridicând din umeri.
- Să-ți spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc”, așa cum faci tu, aș zice, desigur, că am mulți, foarte mulți prieteni. Și în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inși mai mult sau mai puțin interesați, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii și comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Știu bine că, în momentul în care n-aș mai fi Claudiu Teodorinni, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Știi, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte și pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câți mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toți. Că doar nu toți sunt iude.
- Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost și-un Petru, și-un Toma…
- Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristețe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Drama lui Petru nu poate depăși pe cea a niciunui personaj biblic (desigur, Iisus nu intră în discuție, căci El n-a trăit o dramă, ci a împlinit cele ce trebuiau să se împlinească. Mai mult, fiind chiar Dumnezeu, a fost, este mai presus de drame și tragedii). Însă Petru… ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoșilor.
- Mă laud nemernic că Te iubesc,
dar n-aș fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău
- eu Crucea o port la gât
mi se pare mult mai rezonabil -
nici să-Þi privesc răstignirea în ochi
la primul cui aș leșina
s-au m-aș lepăda ca Petru
nu de trei ci de zece ori
apoi aș plânge la fiecare cântat al cocoșilor...
- Ce-i asta?
- O poezie. Îți place?
- Da, doar că n-o cunosc.
- N-am mai apucat să ți-o arăt. Plecaseși. Am scris câteva poezii religioase, când eram în Mănăstire. Mai târziu, cu sentimentul religios făcut ferfeniță, mi-a trecut elanul creator. Nici măcar nu mai citesc. Ba nu! Mint. Citesc balanțe, bilanțuri, politici contabile, facturi...
- Bine, dar tu nu ți-ai pierdut credința niciodată.
- Asta e altceva. Până la urmă, credință au și necredincioșii. Și cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz.
- Chiar așa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins și eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor…
- Da, se obișnuiește, mai ales în campanii electorale.
- Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până și pe Dumnezeu?
- Vezi-ți de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioți, ci pe fraierii care pun ștampila. Chiar ține, știi? Dac-ai ști că sunt oameni care se vând și pe mai puțin de o pungă și-un pix!
- Mai puțin de-atât ce poate fi?
- Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?
- Vorbești teoretic, din auzite, așa ca mine, sau… ?
- Sau. Þi-am spus că mi-am băgat nasul și-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poți face cu puterea. Și cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obține un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulți la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aștept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis.
- Þi-ai… schimbat orientarea? Nu-nțeleg. Așa, ca și cum ți-ai schimba sexul?
- Nu, operația de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poți să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…
- Nu te recunosc, David.
- Bine-ai venit pe Pământ!
- De ce ți-ai schimbat-o? Orientarea politică…
- Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deșteptul căruia i-am obținut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei - ce să se lege la cap? - preferând să își facă somnul de frumusețe în Senat.
- Tot nu înțeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine?
- Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ți țin acum o lecție de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat și bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână și un șut în altă parte componentă a corpului.
- Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai?
- Fost. Da.
Claudiu dă din cap cu un anume înțeles.
- Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?
- Nu, dar…
- Þi-am spus, doar, ți-am spus! Și încă nu știi nimic. Dacă ți le-aș spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăiești printre pânze și culori, dându-mi lecții de cât de frumoasă e viața. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele!
- Nu! Nu mai vreau să aud nimic! Spune-mi, te rog, doar atât, că măcar în relațiile personale ai rămas cinstit! Vreau să cred asta.
- În virtutea cărei teorii? Dă-mi voie să-ți explic: odată ce te-ai mânjit, ești mânjit în toate aspectele vieții. Când fumezi, de exemplu, nu-ți miroase numai gura, ci și hainele. Ba încă și atmosfera din jur. Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conștientizez. Ei, îl mai iubești pe prietenul tău David?
- De parcă iubirea ar putea fi alungată atât de ușor! O, de s-ar putea! Ce bine ar fi! Așa cum bine ar fi ca greșelile să poată fi reparate cu aur. Dar nu, greșelile nu pot fi reparate cu aur. Iar tu știi mai bine decât mine – sau cel puțin ai știut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea.
David părea că nici nu l-a auzit. După o vreme, întorcându-se din departele său, îngână mai mult pentru sine:
- Da, singura cale. Calea, Adevărul și Viața…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!