agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-06-05 | |
Nu știu cum a gândit Dumnezeu legătura dintre om și animale atunci când le-a creat. Poate le-a creat pe toate la fel și doar trufia noastră ne face să ne considerăm altfel decât celelalte.
Din copilărie aveam o poziție ambiguă față de animale, pe care le împărțeam clar în două categorii, cele domestice și cele sălbatice, unele cu care trebuia să conviețuiesc și altele de care trebuia să mă feresc. Cele domestice îmi stârneau o furie legată de faptul că trebuiau duse la păscut, adăpate, trebuia avută grijă de ele, sustrăgându-mă astfel de la alte activități mai plăcute. Grija animalelor casei intra la categoria că ”orice activitate este plăcută până se transformă în muncă”. Aceasta se transformase demult în muncă, în munca noastră a copiilor, părinții având de făcut alte treburi mai grele. Aveam însă o afecțiune față de ele, mai ales că vițeii, iezii, mieii, care erau de obicei fătați iarna, îi țineam o perioadă în casă, până mai creșteau și se făcea ceva mai cald afară. Deveneau astfel un fel de frați ai noștri. Tăiatul păsărilor, mieilor, iezilor sau a porcului de Crăciun a reprezentat o oroare pentru mine și nu am participat niciodată direct la astfel de evenimente brutale. Animalele sălbatice însă intrau la categoria dușmanilor omului, așa este toată educația pe care o primeam de mici era orientată să ne creeze ostilitate față de ele. Unele ne erau prezentate ca un pericol direct, precum lupul, șarpele, etc., altele într-un mod difuz. Cum această stare de spirit se transmite aproape în toate familiile, mai ales cele de la țară, copii sunt îndoctrinați de mici împotriva animalelor sălbatice. Am trăit o astfel de manifestare, când fiind cu animalele la păscut, împreună cu mai mulți copii, ne-am năpustit cu bâtele pe o sărmană broască țestoasă. Cu toată apărarea renumitei carapace aceasta nu a putut fi salvată de furia unei cete de copii needucați. A fost cea mai rușinoasă acțiune împotriva unui animal pe care am trăit-o în viața mea. Și astăzi, de câte ori îmi revine în minte acel episod, mă revolt împotriva mea, împotriva unei sălbăticii pe care constat că și eu am avut-o. Această sălbăticie cred că este rodul unei educații necorespunzătoare și nu este înnăscută. Am cunoscut cândva, într-un concediu la mare, un caz cu totul deosebit. Fetița unor cunoscuți, care avea în jur de cinci ani, crescută numai în condiții de oraș, avea o mare afecțiune față de tot felul de animale. Tot timpul avea în mâini râme, broaște, gândaci, etc., pe care le trata cu o deosebită blândețe și lipsă de teamă. Părinții erau îngroziți de ideia că prin zonă se găseau și șerpi, de care în mod declarat cea mică spunea că nu se teme și abia așteapta să găsească unul. Apropo de șerpi, totdeauna am avut o frică organică față de aceștia. Odată, copil fiind, am văzut unul care mi-a tăiat calea pe o potecă pe câmp, prin porumb. Un fior puternic mi-a parcurs instantaneu tot corpul, nu am mai fost bun de nimic vreo câteva zile. Nu știu de ce, dar când îmi era frig în somn, visam șerpi, care se târau prin jurul meu în toate direcțiile posibile blocându-mi orice cale de scăpare. Noroc că instinctiv mă trezeam și coșmarul înceta. Probabil avea legătură cu frica față de aceștia. Un eveniment important referitor la relația cu animalele a fost când în casa familiei mele a apărut un câine. Soția l-a făcut cadou fiului nostru care se plângea de singurătate. Era un cocker negru de o frumusețe extraordinară. Avea doar două luni. Dinții însă îi avea suficient de ascuțiți, că mi-a lăsat câteva urme pe glezne încă din prima seară când întorcându-mă de la serviciu am dat de el acasă. Ori îl mâncau dinții care erau în creștere, ori vrea să arate cine este stăpânul încă de la prima întânlire. Au instincte, ca și oamenii, pe care, spre deosebire de noi, și le manifestă deschis, nu caută să se prefacă deloc. Principiul permanentizării unui drept câștigat indiferent de situație îl respectă foarte tare și reacționează violent dacă cineva nu ține cont de el. Ca și cum viața nu are voie să meargă doar spre bine! La oameni și-l-au însușit foarte tare sindicatele. Caută un loc al lui, cel mai bun, pe care dacă-l încalci te mușcă, alege un tip de mâncare, și vrea numai din aceea, vrea plimbări la anumite ore, și nu când vrei tu, etc. Are în tot ce face o sinceritate pe care o întânlești doar la copii mici în perioada întrebărilor ”de ce?” doar că, spre deosebire de oameni, rămâne în acea stare toată viața. Te iubește sincer, și arată aceasta, simte când te doare ceva, și nu înțeleg de unde știe, dar te linge sau se întinde exact pe locul care te doare. Este suficient să-l privești și uiți de toate problemele stresante. Când este bolnav sau simte că i se apropie sfârșitul se uită în ochii tăi și îți cere sprijinul ca și cum ar avea adunată în ochii lui triști toată durerea lumii. Când dispare este ca și cum ai pierde un membru al familiei. Încearcă să te apropii sufletește de un animal și intri într-o lume cu totul nouă, o lume extraordinară, mult mai sinceră și mult mai dreaptă. Apoi o să le iubești pe toate! După pierderea cățelului am constatat într-adevăr aceasta. Toate vietățile Pământului îmi erau la fel de dragi, toate mi se par că au acea privire sinceră. Eram la țară unde debarasam o serie de resturi lemnoase de lângă un gard, pentru a face loc unui pui de nuc care răsărise acolo. Când eram spre sfârșitul lucrării, printre frunzele putrede și cojile de copac uscate rămase pe locul eliberat, a ieșit târându-se agale un șarpe. Nu am avut nici o reacție de teamă. La un moment dat a întors capul spre mine și ne-am privit în ochi unul pe celălalt. Avea o privire tristă. Părea să spună ”Ce ai mă cu mine, de ce mi-ai stricat culcușul, unde o să găsesc altul?”. Am avut sentimentul că am făcut ceva rău. Mă gândeam cum ar fi dacă cineva mi-ar dărâma casa și nu aș mai avea unde să locuiesc! S-a pierdut ușor prin vie. Nu i-am spus socrului meu care era prin preajmă. Sigur l-ar fi omorât. De atunci nu mai visez șerpi când îmi este frig în somn! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate