agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-01 | |
Tudor se plimba singur prin parcul Copou, venit la Iași pentru a-și vizita niște prieteni. Gândurile îi fugeau la o întâmplare trecută, la o fată pe care nu o putea uita, la o plimbare prin același parc, care acum, după ani, părea îmbătrânit. Acum venise în parc nu de dragul nostalgiei, ci de dragul lui Eminescu, fata devenise o persoană străină, pe care o cunoscuse cândva: O cunoscusem din întâmplare, și vroiam să fim împreună, ea dorea doar o companie plăcută, pentru conversație. Atmosfera romantică, teiul lui Eminescu, n-au ajutat la nimic. Discutam vorbe, vorbe pe care le-am uitat demult, iar plimbarea n-a avut nici-o urmare, frenezia momentelor s-a dizolvat într-un fum de crizanteme arse, toate încercările au rămas nefructificate, fiindcă ea bloca totul. De fapt era simplu de explicat: Scopurile ei erau diferite de ale mele, doar că eu nu vroiam să accept, până în momentul final, când am renunțat, a trebuit să renunț. Lupt contra trivialității cotidiene, lupt să o scot pe ea din acea trivialitate, spre un ideal ce trebuie realizat, pentru a da un sens nobil vieții. Vreau să creez o atmosferă, în care să pot exista, să pot trăi cu o femeie, creez acea atmosferă, ca și păsărelele, ce construiesc cuiburi și le prezintă acelora, cu care ar dori să-și înființeze o viață, iar atmosfera aceasta e modelul minții mele, ceea ce simt și cred că e bine, un model inflexibil, care în timpul anilor s-a demodat, s-a calcarizat, un model din care nu mai reușesc să mai ies, arată ca o ruină, o ruină unde supraviețuiesc în lipsă de putere de persuasiune.
Se spune că trebuie să perseverezi, femeile nu se lasă cucerite așa de simplu, etc, etc. Trivialitate serenă. Apropierea, în loc de-a fi romantică, este practică, se urmăresc țeluri practice, unde doi indivizi vor ceva unul de la celălalt sau prin celălalt; sau ne aflăm de la început în situația în care unul poate vrea să cucerească, iar celălalt poate nu vrea nimic. De aceea plimbarea prin parcul Copoului a rămas unică, fără păreri de rău, dar nici lipsită de dezamăgire. Atunci, printre altele, luasem hotărâri de genul celora a lui Werther, dar lipsit de cele necesare am trecut la alte planuri, mai puțin dramatice, fiindcă totul în toate, eram parcă protagonistul unei nuvele dostoievskiene (Visul unui om ridicol), în urma cărei lecturi, am început să râd de situația mea trivială prin ochii lui Dostoievski: ce ridicol eram! Sinuciderea unui om ridicol! Ridicol printr-o faptă așa de mare! Ridicol fiindcă vrei să dispari din viață înainte de a pricepe, ce e viața. Un capriciu de femeie? În tot răul și-un bine: am descoperit pe Dostoievski, ceea ce e un mai mare câștig, decât să câștig inima unei femei. Fiindcă e un câștig, care nu mai poate dezamăgi niciodată. Apoi, după spusele lui Tennesse Williams, am fost dezamăgit, dar nu descurajat, deci am început din nou să caut, ceea ce nu se poate, ceea ce nu există, ceea ce alții caută pe fundul paharelor de whisky, adică starea de apoplexie în favoarea fericirii, cel puțin înlăturarea crizei... Am înțeles aceasta după ce am încercat din plin criza, și mi-am impus o disciplină stoică, demnă de Epictet. De aceea am început să ascult de alții, de exemplu de Brâncuși, care a zis: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Totul e să te pui în starea de a le face”. Și n-am reușit să fac nimic. De ce? Este incompatibilitatea ființei mele la viață? Dacă mă gândesc mai adânc, nu. Sunt compatibil vieții, dar nu societății, orânduirii, care s-a dezvoltat într-o direcție neprielnică mie. Altfel spus, eu, am crescut izolat de această dezvoltare a lumii, care tinde din totdeauna spre o realitate în care domină mentalitatea de piață, de câștig, o lume în care domnește norocul. Obișnuit să cred în cinste, eroism, cultură, nu mă pot subordona acestei realități. Găsesc o confirmare în Eminescu: "[vom] avea de-acum înainte dominația banului internațional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni; teoria de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără scrupul față de concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezișă”. Partea economică pare a fi unica parte, care învinge, întotdeauna, în orice colț al lumii, în orice colț al sufletului, iar sufletul care se împotrivește se autodistruge. Poeții, firile melancolice mai ales, nu fac altceva decât să scoată în evidență, fiecare cu coarda inimii proprii, starea deplorabilă a sufletelor, care își trăiesc deja pe pământ infernul. Octavian Goga: „Așa mor visele pe rând... Și noi zâmbim și ne uităm departe... Și nu știe nimeni că venim de la îngropăciune.” Pe când Lucian Blaga, găsește prin inteligență totdeauna un răspuns pozitiv: „După ce am descoperit că viața nu are nici un sens, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un sens.” Paradox este: și unul și celălalt au dreptate. Și această ambivalență are loc mereu, un conflict, o dialectică perpetuă, care duce în cele din urmă la un infarct intelectual, dacă nu reușești să te adaptezi. Iar adaptarea este înlăturarea inconveniețelor, cu alte cuvinte a laturii critice a intelectului, a hybrisului, a nemulțumirii, a ceea ce ți se pare pe dos. O definiție mai revelatoare din Mihai Ralea: „Omul sănătos e un realist cotidian: el nu e nici utopic, nici reacționar. Ajustat mereu numai la ceea ce se cere în clipa prezentă, el e un oportunist.” Pe scurt, în concluzie, după Ralea și Blaga, omul e un oportunist, care se autoiluzionează: Boala omului modern este deci incapacitatea de a se putea hotărâ, de fapt, de a renunța la ceea ce ar putea fi, la posibilitatea binelui, în toate fațetele ei, el fiind succesiv când oportunist, când visător, când idealist, devenind, de la o dezamăgire la alta un oportunist? Prin aceasta ți-ai condamna sufletul la trivialitate. Sau: să ieșim din iluzie, să înfruntăm adevărul, iar în forță, să ne creăm propriile adevăruri. Cum zice Hristos: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Din mulțimea de așa ziși profeți, s-a găsit cineva, care susține: Eu sunt adevărul. Cum ai reacționa la aceasta? Te supui? Sau lupți pentru adevărul propriu? Cine susține că posedă adevărul este în putere, este cel ce acționează. Vei adopta un adevăr pentru a putea fi cel ce acționează? Adevărurile se combat. Un adevăr îl combate pe celălalt susținând că e fraudă, prin aducerea de argumente, prin demonstrație aproape matematică. În cazurile, cele mai multe însă nu e nimic de demonstrat și atunci se ascut săbiile spiritului pentru ca în arena politică să intre gladiatorii. Lupta e întotdeauna pe viață și pe moarte. Cine iese învingător e deținătorul adevărului – până la conflictul următor. Pentru ca o eventuală periclitare a puterii să nu apară curând se iau măsuri drastice, pentru a stinge orice scânteie de opoziție. De demonstrat: A fost Hristos divin sau politic? De exemplu: La întrebarea lui Pilat „Ce este adevărul?”, Hristos nu a răspuns. Fiindcă între ei nu mai era nimic de discutat; când fiecare își susține, apără adevărul, fiecare vrea să domine pe celălalt, aici este vorba de o decizie politică, cine rămâne la putere, aici nu e vorba de un adevăr definitv, divin, ci de un adevăr politic, care este mereu relativ. Iar conflictele s-au clarificat relativ prin eliminarea contrahentului. De la Schopenhauer știm că, ceea ce înțelgem prin lume, deci și adevăr, pornește din imaginația noastră, din percepția noastră subiectivă. Pentru a putea supraviețui, individul trebuie să îmbrățișeze adevărul unei mulțimi, sau ca o mulțime să îmbrățișeze adăvărul unui individ. Momentul Pilat – Hristos, în care două adevăruri se află în aceeași încăpere, și care în decursulul secolelor s-au combătut politic, până când, prin mijlocirea împăratului Constantin, au putut să coexiste, se vede, cum adevăruri, născute în sânul societății se luptă pentru supraviețuire, pentru adepți, pentru atestare la dreptul de existență, pentru a fi legalizate. Acum, spre exasperarea mea, să presupun că împăratul Constantin a fost un oportunist, care a legalizat creștinismul, pentru că i-a convenit! Este prin aceasta creștinismul legal? Este deci un adevăr, legalizat de un oportunist, un adevăr valabil, veritabil, divin? Adevărul e postulatul puterii. Hristos a susținut adevărul său prin însăși persoana sa postulată divină. Divinul a legalizat adevărul. Divinul poate legaliza adevăruri. Cel ce pune divinul, sau în general puterea, orice formă a puterii, sub semnul întrebării – chiar dacă e socraticul știu, că nu știu – trebuie inlăturat. Rămâne de arătat, că Hristos a avut țeluri politice, de creare a unui stat religios, cu el la bază. Să zicem, că din teoria politică a oricărui stat, fiecare stat are la bază patru coloane de sprijin: finanțele, economia, familia, ca și structura de bază a societății și conducerea politică. Din spusele lui Hristos reiese, că el avea de gând să desființeze ideea de stat, ce exista atunci, și este și acum valabilă, prin înlăturarea acestor patru stâlpi. Domeniul financiar trebuia desființat, Hristos a detestat piața, vânzările, taxele de dat Cezarului: Cel bogat să-și lase averea, dacă vrea să supraviețuiască în statul său. Familia, ca bază a societății a socotit-o de prisos. Nu familia e necesară, valabilă, ci apostolii și adepții au devenit familia lui, familia ca atare nu mai are nici un rol în statul său. Economia e la fel de inutilă. În afară de viața religioasă totul e inutil. Dumnezeu va hrăni pe toți, așa cum hrănește păsările cerului. Conducerea: partidele sunt inutile, neclaritățile se vor nivela la o închinare unanimă în fața lui Dumnezeu. Prin aceste idei Hristos va simplifica societatea, viețuirea, viața însăși: totul va fi ca și în sânul lui Avraam. Și în același timp totul se află sub sabia pedepesei (sabia lui Damocles?): cine nu vrea să fie cu el, e împotriva lui. q. e. d. Pilat a înțeles, că are de-a face cu un fanatic religios, ca atâția alții, care par a se naște când puteri străine domnesc asupra micilor popoare. Acest fenomen a fost semnalat și de Cicero înainte de Hristos, un fenomen cu care romanii erau familiarizați, așa încât se acționa ca atare: pedeapsa cu moartea tuturor zeloților. În cazul lui Hristos, însăși partidele autohtone din Ierusalim s-au simțit în pericol încât au cerut romanilor moartea acestuia. Pilat, ca și posesor al puterii palpabile, și Hristos condus de o etică măreață, se află față-n față, simboluri, reale. Faptul că ideile creștinismului au continuat în întuneric nu e de mirare. Cum zice apostolul Pavel, creștinismul funcționează și fără Hristos, chiar mai bine cu el mort. Creștinismul a supraviețuit, până în clipa prielnică de a fi postulat ca și adevăr, prin împăratul Constantin, devenit mai apoi sfânt. În acel moment a fost chiar Constantin, care a putut spune: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Prin el creștinismul a primit viața, a devenit adevăr, doar prin el... Dar aceste gânduri se destramă, la fel cum s-au închegat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate