- Vă amintiți de la Religie că păgânii se închinau la idoli și, cum pe Muntele Athos viețuiau păgânii, muntele era împânzit de idoli. În acel timp s-a întâmplat o minune. Toți idolii ridicați de păgâni pe munte s-au prăbușit cu fața la pământ, sfărâmându-se în sute și mii de bucăți. A rămas întreg doar unul, cel din vârful Athon, pe nume Apolon. Acest idol a răcnit puternic, să fie auzit pe tot muntele, strigând la oameni – bărbați, femei, tineri și bătrâni – să alerge degrabă la țărmul unde acostase Fecioara Maria, pentru a o întâmpina. El a grăit, deși era idol, precizând în cuvinte că este „Maica Marelui Împărat și adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos!” După ce a zis aceste cuvinte, idolul Apolon a căzut de pe vârful muntelui și s-a prăbușit împreună cu diavolul care locuia în el. În cădere se spune că a sfărâmat întreaga coamă a muntelui până s-a prăbușit în adâncurile mării…
Auzind cuvintele marelui idol, toată populația a coborât și s-a dus la limanul unde aștepta Fecioara Maria pe corabie. Acolo au întâmpinat-o cu mic cu mare și i s-au închinat, numind-o: „Prea sfântă stăpână, Maica pururi fecioară” și au întrebat-o cum l-a născut pe Iisus. Maica Maria a dezvăluit tainele Fiului său, după care i-a învățat să creadă și să se boteze în numele Lui. Toată populația de acolo a și făcut asta, adică s-a creștinat…
Cam atât am reținut eu…
Sunt mai multe amănunte aici, dar mai sunt și alte legende în care se vorbește cum a apărat Fecioara Maria muntele Athos de năvălitori de tot felul, și-a încheiat Mariana povestirea, plecându-și privirea sfioasă și vizibil obosită.
Ceilalți copii încă o priveau în tăcere. La întâmplarea povestită se apropiaseră unii de alții, involuntar, pe nesimțite, astfel că formaseră un cerc strâns de trupuri în jurul Marianei și al lui Andrei. Erau impresionați. În ochii câtorva se citea chiar o ușoară spaimă. Andrei înțelese starea prin care treceau aceștia. Zâmbi imperceptibil și își aminti că și el trecuse prin această stare de teamă și neliniște, înainte de a merge pe Muntele Athos, când îi povestise tatăl său aceeași legendă și multe altele. Se ridică de pe bancă cu mișcări încete, își șterse fruntea cu dosul palmei și începu să le vorbească.
- Foarte frumos a relatat Mariana aceste secvențe citite. Să știți că este foarte adevărat...
Am fost acolo și am mers pe acel munte. Mi-a fost ușor să înțeleg o parte din istoria locurilor. Îmi povestise tata și mi-a dat să citesc multe pagini din ceea ce s-a scris despre viața de acolo. Aș vrea să adaug câteva date ce mi-au rămas proaspete în memorie... Muntele acesta are o istorie tare interesantă. Acum, la vremea când vă povestesc, muntele e plin de așezări mănăstirești, însă istoria acestor așezări creștine datează de la anul 400, pe vremea împăratului Teodosie. Doar că aceste mănăstiri au fost în timp pustiite de hoardele năvălitorilor.
Petru Athonitul, plecat de la Roma din porunca Maicii Domnului apărută în visul lui, a gasit muntele pustiu. El s-a adăpostit într-o peșteră întunecoasă plină cu tot felul de târâtoare otrăvitoare, pe care le-a dat afară cu rugăciunea sa, fără luptă sau foc ori altceva. El s-a hrănit cu ierburile ce creșteau în apropierea peșterii. Mai târziu a primit hrană cerească, o dată la 40 de zile, adusă de îngerul Slavei…
Aproape de anul 900 (n.a.867) a debarcat Ioan Colibașul, recunoscut de oameni pentru sfințenia vieții sale. L-au urmat, în scurt timp, mulți oameni hotărâți să ducă o viață prin post și rugăciune, zi și noapte. Așa a fost populat muntele. Acestui Ion Colibașul și urmașilor săi i-a dăruit muntele împăratul Bizanțului, Vasile Macedon (867-886). Din acel moment muntele s-a numit Sfântul Munte. Prima mare mănăstire a întemeiat-o Atanasie din Trapezunda, în jurul anului 963 și s-a numit Lavra, așa cum și astăzi este cunoscută. Ea este cea mai mare în rang dintre cele douăzeci existente pe Muntele Sfânt.
Am văzut mănăstiri foarte vechi. Aproape toate aveau ziduri puternice de apărare. Acestea erau prevăzute cu creneluri și ferestre înguste...
- Creneluri? De cine să se apere călugării? Că doar nu atacă nimeni bisericile, nu? întrebă George, colegul cel mai curios din clasă.
- Au fost atacați adeseori de pirați, răspunde Andrei. În vremurile acelea erau foarte mulți prin mările din zonă, inclusiv pe Marea Egee. Ei atacau și le jefuiau bisericile și depozitele de alimente. Apoi, au fost năvălitori barbari, de genul celor care au pustiit primele mănăstiri, după care au atacat turcii cu mare forță. Aceștia erau și sunt de altă credință...
Turcii furau tot ce era de aur și distrugeau bisericile. Ei au ocupat Muntele Sfânt câteva sute de ani, vreo cinci, dacă nu mă înșel. Au sărit în ajutor și domnii Þărilor Românești din acele vremuri... Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazu, Brâncoveanu, Þepeș, Lăpușneanu și... toți, de fapt. Ștefan cel Mare a construit și un port acolo. A reparat multe biserici și a construit altele noi... În afară de ei au dat ajutoare în bani foarte mulți boieri și familii înstărite...
- Păi, ce făceau călugării cu banii?
N-aveau ce mânca acolo? Îndrăzni Laura să întrebe ducându-și mâna la gură.
Era convinsă că a pus o întrebare fără sens, dar se pare că și alți copii s-au gândit la asta. Altfel, nu era așa liniște și nici apostrofările n-ar fi lipsit. Andrei a lămurit și acest aspect, în stilul său liniștitor.
- Banii îi dădeau turcilor ca un fel de impozit, de bir, să fie lăsați în pace... Aveau ce mânca. Muntele avea bogăție mare: animale, pomi fructiferi, plante și apă. Acolo sunt livezi întinse de măslini, portocali, lămâi. Am văzut și nuci, peri, multă viță-de-vie, smochini...
Când am fost eu, în fiecare seară am mâncat la altă mănăstire. La fel și dimineața. Să știți că întotdeauna mi-a rămas mâncare pe masă. Era multă și bună. Am avut lapte dulce fierbinte, lapte prins, ouă fierte, măsline, fructe de toate felurile, orez, ciorbă de fasole, tocăniță de legume etc. Carnea este interzisă. În plus, ceva neobișnuit după părerea mea, am băut apă din mai multe izvoare de apă dulce. Da, există multe acolo, deși, e normal să ne mirăm, tot pământul acela, întreaga peninsulă, este înconjurată de apă sărată, apă de mare și mă așteptam să beau apă sărată. Unele din ele sunt izvorâte chiar din voia Sfintei Fecioare Maria. Călugării mi-au povestit cum au apărut aceste izvoare cu apă dulce. Făcea un semn și apa izvora. Doar spunea să curgă apă și imediat aceasta apărea din piatra muntelui...
Sunt minuni, sunt reale, nu sunt povestiri lipsite de adevăr. Știți că în zona aceea a Greciei, climatul este meditarenean, adică mult mai cald ca cel de la noi, dar nu v-ați închipuit niciodată că pe acest Munte Sfânt sunt toate anotimpurile în același timp! Când am fost la unul din schiturile românești, am văzut pentru prima oară acest fenomen miraculos. Este vorba de schitul “Sfântul Dimitrie” sau Lacu. Eram pe drum, la intrarea în această așezare. Când am ajuns acolo am văzut flori, inclusiv zambile și narcise, ca la noi, la începutul primăverii, lângă zidurile de intrare și în curtea amenajată la adăpostul lor. Am observat mai multe feluri de flori și iarbă verde, abundentă, pe întreaga vale, cât cuprindeam cu ochii. Am văzut pomi înfloriți și, mai sus, pe munte, copacii arătau ca în toiul verii. Apoi, mergând cu privirea mai sus, am văzut copaci cu frunzele veștede ori căzute, ca toamna. Și asta la o distanță nu prea mare de locul unde mă aflam. Nu-mi venea să cred!! Doar coniferele erau verzi. Ei bine, nu-mi venea să cred, când, mai sus, am văzut vârful muntelui acoperit de zăpadă. Era foarte aproape. Cred că doar două masive, două culmi muntoase erau până la el. Așadar, într-un spațiu nu prea întins, conviețuiau în bună pace toate cele patru anotimpuri. Ce ziceți de asta?
Ce să vă mai povestesc? Am văzut călugări în biserică și în sălile în care mănâncă... Au o denumire anume, dar... în clipa asta nu-mi amintesc. Cred că trapeză. Nu mă credeți, dar vă spun, pe cuvântul meu, că nu se aude o vorbă. Ei nici cu pelerinii nu vorbesc. Fiecare pleacă apoi la treaba lui după ce se termină slujba ori după ce mănâncă. În tăcere. Unii îngrijesc grădinile. Nu vorbesc, se roagă tot timpul.
- Chiar așa? Nu pot să cred. Cum comunică? Doar nu sunt surdomuți! exclamă Valentin care nu scosese o vorbă până în acel moment.
- La unele mănăstiri vorbește starețul cu pelerinii. La primirea lor și după predică, în biserică. În lipsa starețului mănăstirii, vorbește purtătorul de cuvânt, care le spune programul și unde sunt cazați dacă rămân noaptea acolo. În rest, fiecare călugăr a primit de la începuturi sarcini. Fiecăruia îi dă după priceperea lui. Unii se pricep la tăiat lemne, alții la livezi sau la grădina de legume, alții la lucrări de zidărie sau tâmplărie, alții la administrarea clădirilor mănăstirii, alții la bucătărie, la prepararea fructelor, zarzavaturilor, murăturilor și așa mai departe. Lucrează și în tot acest timp se roagă...
- În ce limbă fac rugăciuni și cântări? Ai zis că sunt din mai multe părți, interveni Mihaela, ridicându-și sprâncenele plină de importanță.
- Majoritatea sunt greci. Este normal. Muntele este pe teritoriul Greciei. Folosec limba lor. Și ei sunt creștini ortodocși ca și noi. Sunt și români, la două schituri, apoi sunt ruși și sârbi... Poate că mai sunt și alții, dar atâta îmi amintesc eu. În total sunt cu puțin peste 1.500 sau 1.600 de călugări... Când sunt în chiliile lor ori în locurile alese de cei singuri, rugăciunile le fac în gând. Lucrează și se roagă. Rugăciunea lui Iisus este permanentă în ei. Așa s-au obișnuit. În biserică toți ascultă, intervin la cântări după regulile lor, fac metanii, se închină... Așa este viața lor toată ziua și aproape toată noaptea...
- Bine, am înțeles totul, dar... nu ai povestit despre femeile călugărițe sau maici, cum se numesc, a îndrăznit Sandu să vorbească, profitând de momentul de tăcere în care Andrei se gândea ce să mai povestească.
- Femei? Nu, nu sunt femei acolo. Pe Sfântul Munte nu are voie să pătrundă nicio femeie. Fecioara Maria, atunci când a primit-o populația peninsulei și i s-a închinat, le-a vorbit cu mare hotărâre, cam așa: “Acest loc a fost destinat să-mi fie mie de către Fiul meu , Dumnezeul tuturor. Pe acest munte voi trimite bărbați din toată lumea. Voi nu veți mai rămâne mult timp aici. Acei bărbați vor trăi aici ca îngerii, în mare curăție și în rugăciune, după chipul îngerilor”.
- Păi, cum vine asta? se întrebă cu voce tare Mihaela. Călugăria asta este o meserie? Dau examen sau... cum îi trimite Fecioara Maria aici?
- ... Mă depășește această treabă, răspunse Andrei, puțin încurcat, dar ar fi un răspuns, continuă el după o foarte scurtă pauză.... Am înțeles de la tata și de acolo, după predica ținută de un preot român, că este foarte greu să duci o viață monahală. Nu este vorba de o meserie. Călugării sunt acei oameni care au ales din proprie dorință felul acesta de viață. Este dorința omului. Este ca o chemare din inimă..., este o chemare dumnezeiască și numai Dumnezeu le dă forța să plece pe această cale. Gândiți-vă că ei renunță la familie. Lasă toate rudele și prietenii și pleacă în singurătate. Toată viața lor va fi doar post și rugăciune. Renunță la distracții, la haine frumoase și la podoabe. Au doar rasa aceea neagră și hainele acelea de pe ei, cam ca preoții pe care i-ați văzut, dar mai sărăcăcioase...
- ... Dar de ce și... pentru ce se roagă ei toți, așa, fără încetare, cum spuneai tu? veni întrebarea lui George, care părea că este așteptată și de alți copii.
- Acești monahi și cei de pretutindenea, au poruncă de la Domnul nostru Iisus Hristos de a se ruga neîncetat, dragi copii, se auzi vocea plăcută a doamnei Maria Pavelescu, învățătoarea copiilor. Prin rugăciunile lor se cere, în primul rând, iertarea de la Dumnezeu. Se cere să ne dea putere nouă, tuturor oamenilor, să putem face față răutății din noi și a celei din lume și să le putem înlătura. În plus, foarte important, se roagă pentru iertarea vrăjmașilor de orice fel și înlăturarea răului produs de aceștia. Se fac rugăciuni pentru sănătatea omenirii, pentru pace în lume, pentru viață frumoasă lipsită de minciună...
Am ascultat ultima parte a povestirii, continuă doamna Pavelescu să le vorbească, privindu-le cu dragoste chipurile și ochii în care încă se mai păstra emoția provocată de prezența ei nebănuită. Mă minunez și eu de cumințenia voastră. Te felicit, Andrei! Foarte frumos ai vorbit și apreciez mult cunoștințele tale și seriozitatea manifestată.
Am venit puțin speriată, să știți. Am primit vreo două-trei telefoane de la unii părinți neliniștiți... Corect era să le spuneți că mai aveți... activități școlare peste program.
Gata pentru azi! Mergeți cuminți la casele voastre. Eu vă mulțumesc pentru felul organizat în care ați venit și ați discutat! Și... nu uitați! Este bine să luați aminte! Ce frumos este să îndreptați un gând frumos în rugăciunea voastră zilnică pentru cei dragi, pentru cei în suferință, pentru cei ce sunt în nevoi. Lumea ar deveni mai bună!
La revedere, dragii mei!

SFÂRȘIT