Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!
Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.
Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.
Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!
După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.