Sâmbătă dimineața, sâmbăta dinaintea eliberării, am avut în mână primele exemplare din carte. Ieșise binișor. Pe copertă, așa cum îi cerusem editorului, era un fotbalist de la Rapid stând pe o bancă. Lângă el – niște lingouri de aur. Fiecare exemplar avea o banderolă publicitară: „Furtul mileniului!” Primul tiraj era de 5.000 de exemplare. Prețul pe exemplar, preț de dumping: 15 lei.

Lansarea am făcut-o a doua zi, la Penitenciarul Jilava. Comisarul-șef a aranjat-o cu Directorul închisorii, în cadrul acțiunilor educative pentru deținuți. După slujba de dimineață de la capela închisorii. Ne-a dus acolo așa cum i-am cerut: încătușați. Ca să facem impresie. Retina 7 era acolo. Și Delia era acolo. „De mâine, cartea va fi în librării”. Promovarea cărții începuse.

Șuții au fost impresionați doar de fursecurile oferite din belșug și de vinul servit cu porția. Majoritatea s-au arătat nemulțumiți de faptul că ne-am predat și că am returnat aurul. „Nu se pune!” Nu se pune la palmares. La CV. N-o să putem să ne lăudăm cu spargerea. Invidioși!
Au primit, totuși, cartea și ne-au cerut autografe. Am semnat toți cinci, ca autori. Hakita a semnat pe verticală.
Luni, la ora 12, când am părăsit arestul Poliției Capitalei, ne-a întâmpinat o mulțime de oameni. Cei mai mulți aveau cartea în mână. Am dat autografe pe câteva zeci de cărți.

Simona a sărit de gâtul meu. „Nu mai faci din astea, nu?” „Nu, iartă-mă, a fost doar pentru carte”. „Ai asigurat-o? Copyright, tot?” „Asigurat, fii liniștită”.

Delia părea încă supărată, dar tot l-a îmbrățișat pe Ianis. O tipă a sărit de gâtul lui Hakita; bănuiesc că era Cluadia. Lui Vigilante i-au sticlit ochii când a văzut că tanti Mica venise cu un pachet cu scovergi calde. Nu-i plăcuseră scovergile livrate de „Capșa”.

Am fost surprins să-l văd pe Petras strângând la piept o tânără nemaipomenit de drăguță. L-am întrebat, din ochi, pe Ianis: Cine e? „Eliza”. Eliza de la Burj Dubai! Am auzit-o șoptindu-i lui Petras: „Am uitat tot, da? Și tu, și eu”. „Nu chiar tot, i-a răspuns Petras. Doar seara aceea de coșmar, de la Burj Dubai.”

Hopa! O pereche nesperată se înscria în sfârșitul fericit al cărții. Aveam s-o adaug și la scenariu. Ce noroc că Petras era alergic la pisici și că domnișoara Violeta avea una. Îmi plăcea mai mult finalul ăsta: Petras cu Eliza.
Finalurile se mai scriu și singure, nu? Ca autor nu trebuie să prevezi chiar totul.

Ca să termin cu cartea: tirajul inițial s-a evaporat din librării într-o săptămână. Am mai comandat 5000 de exemplare. S-a mai vândut și din al doilea tiraj. Încă o mai puteți găsi prin librării.

Ce vă spuneam despre interesul de moment? După Crăciun, povestea cu „furtul mileniului” începuse deja să se răcească.

Tot luni, Primarul Capitalei a inaugurat linia de metrou Piața Victoriei – Aeroport Băneasa. Shinto și Sento își făcuseră datoria. Își încasaseră și banii. Puteau să plece. Irène, care-l asistase atent pe Sento, zi și noapte, timp de șase luni, se lăsă consolată de un post de Director la resursele umane ale Metrorex. Japonezului nu-i plăcea să lase în urmă datorii neplătite. Nu-i plăcea să-l cheme beneficiarul înapoi, pentru remedieri.

Shinto și Sento s-au îmbarcat miercuri seara în cursa „Nipon Air” pentru Singapore – Tokio. Îi așteptau nevestele, copiii și un proiect de tunel submarin între Tokio și Okinawa.

În acceași zi – a treia zi după eliberare –, cargoul „Golden Seagul” părăsea portul Constanța cu destinația Larnaka. La bord, pierdute prin cele 10.000 de tone de grâu, un vameș iscusit ar fi putut găsi aproape 40 de tone de aur. În lingouri. Și în această situație s-a dovedit că ducem lipsă de vameși iscusiți.

După Anul Nou, același cargou intra în portul Constanța încărcat cu portocale din Cipru. Câteva lăzi ieșeau din greutatea netă inscripționată pe ele. Trebuia să le cântărești în euro, nu în kilograme. Nu le-a cântărit nimeni. „Portocalele” au fost descărcate, discret, la vila din Cotroceni a Papadoplilor. Timp de un an, frații au „stors” din ele cam un milion de euro pe zi.
Aurul Băncii Naționale se întorsese în țară. Atâta doar că se preschimbase în bani-hârtie. Și își schimbase proprietarul.

Am scris asta pentru ca nu cumva să dați târcoale pe la atelierul din Dămăroaia și să căutați pe sub mormanul de fier vechi. Nu mai e niciun lingou de aur acolo.

Tot miercuri, cam la ora la care japonezii decolau spre Singapore, „Delta Airlines” depunea la Otopeni doi americani. Cam așa se întâmplă pe la noi: pleacă nemții, vin rușii. Pleacă rușii sau japonezii – vin americanii.

Americanii erau marele regizor Schustmaster și scenaristul Olivier Primasco. I-am așteptat, împreună cu cei care-i chemaseră: frații Papadopol. Mai era acolo și Irène – pentru protocol. I-am cazat la Inter.

Prima lor întrebare a fost: „Ce buget vă permiteți?” Ianis a confirmat că e vorba de 79 milioane de euro, cât le spusese la telefon. „About 100 million dollars? All right” , s-a liniștit Schustamster.

Cum n-aveam scenariul tradus în engleză, a trebuit să-l povestesc. Irène m-a asistat. I-am plimbat prin Vestafaliei, pe la atelierul din Dămăroaia, pe la stadionul „Giulești”, pe la metrou, pe Monetăriei. Am vrut să le arătăm și gura de canal din spatele Muzeului Geologic, dar o astupaseră între timp. Le-am explicat cine e cu cine. Au cunoscut-o și pe Delia, care i-a invitat la „Omul de lângă tine”. I-au cunoscut pe Gogu și pe Adiță. Gogu le-a mulțumit pentru ajutoarele din care trăise câțiva ani buni, dar s-a arătat nemulțumit că au venit atât de târziu. Adiță i-a întrebat dacă e adevărat că la ei, în State, se face mai puțină carte. I-a mai întrebat și cam cât câștigă un pompier american.

Asta am făcut joi și vineri. Sâmbătă, de Crăciun, ne-am strâns cu toții la Papadopoli. La vila din Snagov. Vecinul lor tăiase și tranșase porcul. Jumări, cârnați, tobă, lebăr. Americanii s-au îngrozit: ei erau vegetarieni convinși. Irène le explica obiceiurile noastre de Crăciun. Ei se uitau cu jind la straturile de salată acoperite de zăpadă.

Special îi adusesem pe cineaști la petrecere: ca să studieze toate personajele din scenariul meu. Personajele din A treia bancă. Irène le explica: nea Vasile e cu tanti Mica. Poetul, scenaristul, e cu Simona. Ianis e cu Delia, Petras e cu Eliza, Hakita e cu Claudia, Felicia e cu Viorel – fotbalistul, miss Violeta e cu pisica. Nu, aici am glumit: domnișoara Violeta venise singură, fără pisica Dina. Dar, după cum se țineau de mână Petras și Eliza, se vedea că miss Voaleta renunțase la pisică un pic cam târziu.

Americanii mai mult ne-au studiat decât au mâncat. Au apreciat totuși vinul de Tokai. Acela, special, din 1956. Măcar dintr-un punct de vedere semănau cu polițiștii români.

Răvașele din plăcintă au fost, de fapt, inele de logodnă. Al meu pentru Simona, al lui Ianis pentru Delia, al lui Petras pentru Eliza. Claudia încercă să-l descifreze pe cel primit de ea de la Hakita. N-a izbutit. „Ce scrie?” „Love you for ever” – în cod binar, a lămurit-o Hakita. După mirarea de pe fața Claudiei, mi-am dat seama că nu citise cartea. Se logodea nu cu un ignorant în ce privește calculatoarele – cum crezuse ea –, ci cu un expert.
Deși îi spusesem de complotul cu inelele, Viorel n-a cuplat. Că e prea tânăr. Că mai e timp. „Gândește-te bine, Viorele. Azi ești titular, mâine s-ar putea să nu mai fii. Știi bine cum e ca rezervă.”

Noroc că Felicia nu părea deloc supărată. Glumea cu Schustmaster și o ruga pe Irène să-i traducă toate prostioarele pe care le debita. Curios, cât părea el de sobru, Schustmaster asculta cu mare atenție. Din când în când, una din bretelele Feliciei aluneca de pe umăr. Imediat, Felicia roșea și o ridica, pudică, la loc.

Domnișoara Violeta nu părea nici ea afectată de faptul că era solo. Îi explica lui Olivier ce greșiseră în materie de costume la filmul care rula și la noi: Misiune imposibilă VI. Engleza ei era foarte bună. Melodioasă.

Delia m-a interpelat, peste masă.
– N-ai jucat corect. Trebuia să semeni un indiciu, două, pe parcurs. Să-mi dai șansa să-mi desfășor logica de detectiv.
I l-am arătat din ochi pe Tataia, care mesteca tacticos, așa cum se învățase la Novosibirsk, în lagăr. Acolo, când avea o bucățica de pesmet o ținea în gură ore întregi.
– Șarada era clară. Tataia s-a prins, m-am scuzat eu.
– Trebuia să-mi dai și alt indiciu, nu numai șarada. Nici Tataia n-a știut cine sunteți. A intuit doar unde veți lovi a treia oară. Nu mai spun cum i-ați intoxicat pe Gogu, pe Adiță și pe instructorul de fitness.
Delia nu se lăsa. N-aș fi vrut, dar eram obligat să-i fac din nou în ciudă.
– Ai avut indiciul, Delia. E drept că l-ai avut cam fără voia noastră. A fost o scăpare care putea să ne dea de gol încă de la început. Îți amintești ce-i spune, lui Gogu, extraterestrul?
Mi-am schimbat vocea, încercând să-l imit pe Vigilante:
– Te urmărim încă de când furai cireșe de la Agronomie...
Delia se înverzi la față.
– Asta mi-a scăpat, recunoscu ea.
– I-a scăpat lui nea Vasile. Dar noroc că ți-a scăpat și ție și lui Tataia și poliției. Ce vrei mai mult de atât? Era clar că „extraterestrul” era o persoană care-l cunoștea pe Gogu din copilărie. Atâta trebuia să faceți: să-i luați la întrebări pe prietenii lui Gogu. Nea Vasile n-avea alibi. Confruntat cu el, Gogu ar fi recunoscut că nea Vasile l-a trimis la voi după ajutoare.

Și Delia și Tataia tăcură mâlc.

După sarmale, mai bine zis după varza din sarmale, americanii s-au scuzat și au cerut-o pe Irène. Aveau de gând să lucreze la scenariu. Ne-am despărțit de ei cu regretul că nu le-am arătat toate minunățiile gastronomice pregătite de echipa condusă de tanti Mica. Felicia regreta și ea că nu-i arătase lui Schustmaster totul.

Americanii s-au retras cu Irène în biblioteca vilei. M-am uitat la Petras: nici gând n-avea s-o trimită și pe Eliza pe lângă Irène, ca să-i ajute. Petras a înțeles ce voiam să spun: m-a amenințat, în glumă, cu arătătorul.

A doua zi, americanii n-au coborât la micul dejun. N-au coborât nici la prânz. Au cerut să li se trimită cafele și fructe. Irène a cerut, în plus, cârnați și tobă. Usturoi! Am dedus din asta că nici gând să se sărute sau altceva. Asta ca să nu vă gândiți că făceau altceva. În trei.

După prânz, am rămas doar cu frații, Delia, Eliza și Simona. Ceilalți plecaseră la București.

Spre seară, americanii au coborât în living. Irène avea ochii rupți de oboseală. Lucraseră toată noaptea și toată ziua. Schustmaster a pus pe masă trei dosare la fel, groase de vreo 200 pagini. Ei au păstrat o copie, eu am luat-o pe a doua, frații – pe a treia. Fetele s-au retras, discrete.

– Până să citiți, vă spun, în mare, cum ne-am gândit, a început Olivier. Larry, no offense , scenariul tău e bun. Poate candida și poate lua un premiu la Cannes. Dar ca orice alt film care a fost premiat, până acum, la Cannes, nu va aduce profit. Glorie – da, bani – ba. Noi, la Hollywood, nu facem filme decât pentru bani.

Mi-a căzut falca. Eu muncisem luni întregi la scenariul ăsta, iar ei mi-l demolau. Ce mă enerva mai mult era viteza cu care-l rescriseseră: în nici 24 de ore. Productivitate americană! Mă mai enerva și obiceiul lor tâmpit de a apela cu Larry pe orice Lawrence sau Laurențiu.

– Dacă vreți să aruncați 80 de milioane pe fereastră, căutați alt regizor și dați-i scenariul vostru. Schustmaster continua ideea lui Olivier. Dar, dacă vreți succes de casă și notorietate, atunci haideți să vedeți cum arată scenariul în versiunea noastră. O să vedeți că am reținut destul de multe din ideile lui Larry. Olivier și Larry vor semna amândoi ca scenariști.

Mi-a mai venit inima la loc. Se răsucea un cuțit în inima mea atunci când un redactor îmi sugera să schimb un vers sau un cuvânt. Or, după cum vorbeau americanii, îmi învârtiseră vârtos scenariul.

– Iată scenariul nostru, începu Olivier. Personajul central este O. D. Smith, jucător de fotbal american . Și-a omorât fosta soție. A scăpat necondamnat după un proces cu cântec. A plătit, totuși, daune uriașe, conform sentinței civile. E falit. Ãsta e preambulul, cunoașteți cazul. Până aici e realitate. De aici încolo începe ficțiunea. Larry, observi că l-am păstrat pe Viorel al tău. Dar știi și tu, americanii nu le au cu soccerul.

– Te întrerup, Olivier, interveni Schustmaster. În viața reală, O. D. chiar e falit. Așa că sunt convins că va accepta să joace în filmul ăsta. Pentru bani. Știți că a mai jucat în filme. Nu e rău deloc ca actor. Ca și în scenariul tău, O. D. are o prietenă căreia îi place luxul. E cam frivolă. Sexy – foc. Îi păstrăm numele – va fi tot Felicia. Va juca chiar ea. O dublăm când vorbește. O să vedeți, nici nu vorbește prea mult.

– Mai departe, reluă Olivier. Pe O. D. îl roade și faptul că lumea l-a uitat. Și că, în ultimii ani de carieră, a frecat banca de rezerve. Proiectează două lovituri. Prima, cum ar fi a doua la voi, la banca de rezerve pe care a stat vreo doi ani: banca echipei „Hurricane”. Prin asta își răzbună orgoliul rănit. Și de fapt, ca și în cazul vostru, anunță, oricui se prinde, ținta celei de-a doua lovituri: Federal Reserve. Rezervele Statului American. Fort Knox. Fortăreața inexpugnabilă în care e păzit, ca ochii din cap, un sfert din aurul lumii.

– Așadar, de la trei bănci reduceți la două? am strâmbat eu din nas. La noi, toate lucrurile bune sunt trei la număr.

– Larry, la noi toate lucrurile sunt bune dacă aduc bani, mă puse la punct Schustmaster. Cui i-ar păsa în America dacă s-ar fura o bancă de la intrarea CNN-ului sau Fox-ului? Nimănui. Who cares!

– De ce nu-i ziceți, măcar, A doua bancă? am încercat să salvez ce se mai putea salva din scenariul meu.

– O tragedie americană – II sună mai bine, ne asigură Schustmaster. Sună ca o continuare. Sequel . Americanii adoră continuările. Mai mult, titlul nostru trimite la cazul real și la filmul care s-a făcut, deja, după el. Chiar dacă e ficțiune, publicul va încerca să creadă că ar putea fi realitate.

– Bun, făcu Olivier, ca și cum eu îl aprobasem. Treabă serioasă Fort Knoxul ăsta! Nu-l poți sparge cu amatorii. Aici interveniți voi, se adresă el fraților Papadopol. Voi sunteți și în film frați gemeni. Nu vă deosebiți, unul de celălalt, prin absolut nimic. Voi sunteți spărgătorii de elită de care O. D. are nevoie. Vine la voi, vă propune procente, acceptați. E un challenge pentru voi. Am hotărât să vă jucați rolurile: e greu de găsit doi actori gemeni. Nouă nu ne place să punem pe cineva în rol dublu. Replicile voastre o să le dublăm. La dublaj folosim o singură voce.

– Mai departe, păru Ianis că aprobă.

– Înainte de a merge prea departe, reluă Olivier. Să nu uităm că O. D. face toate astea pentru publicitate. Care publicitate e mai bună decât o carte? Ca la voi, O. D. vrea ca atunci când intră în pușcărie să aibă cartea scrisă. Vâlva stârnită de spargerea Fort Knox-ului va vinde cartea. Cartea îi va aduce milioane. Poate să-și permită și să dea lingourile înapoi – el tot se îmbogățește. Bineînțeles că nu le spune gemenilor spărgători că s-ar putea să dea prada înapoi. Gemenii trebuie să lucreze cu gândul la procente. 50%. Așadar, pe lângă frați, te angajează pe tine ca să scrii tot ce fac ei. Olivier se uită la mine. Larry, tu îl vei juca pe scriitor. E rolul tău, nu? Îl păstrăm. Nici tu nu vorbești prea mult. Scrii mereu și povestești rar. Pentru dublaj, la voce, m-am gândit la Sean Connery.

M-am mai alinat. Scenariul meu era făcut harcea-parcea, dar măcar urma să joc în film.

– Frații, pe numele lor Barry și White, operează de obicei împreună cu un guru IT. Sparge coduri, asigură logistic – ca Hakita al vostru. Hakita îi va juca rolul. Îi păstrăm și numele în film. Ca și la voi, Hakita acceptă doar dacă frații îi dau voie să ia parte, efectiv, la atacuri.

– Nici nu știți cât de fericit îl faceți! Adoră să iasă în lume.

– Nu glumești, nu? voi să se asigure Olivier. Înseamnă că l-am nimerit. Fiind japonez, nu va trebui să-l dublăm. Va vorbi cu accent.

– Cum dăm loviturile? se interesă Petras, ca și cum era gata să treacă la treabă. Gata să fie filmat.

– La banca de rezerve a echipei „Hurricane” – la fel ca la voi. Tot cu o mașină de pompieri. Ceață, fum spumă. Aparent neintenționat, Felicia e stropită de jos până sus. Ca la voi. Tricoul și șortul i se lipesc de trup. Trupul vinde bine filmul.

Aha, mai păstrau câte ceva din ideile mele! Uite că ascultaseră cu atenție când le povestisem scenariul meu. Dar de păstrat, păstraseră numai ceea ce se încadra în tiparele Hollywoodului.

– La a doua lovitură, cea principală, Barry și White își propun să lucreze la scară mare. Cinici, fără milă, ca niște adevărați killeri, vor pulveriza, din două elicoptere, gaz paralizant. Personalul din Fort și cel din jur, din trupele de apărare, e anesteziat. Hakita bruiază toate comunicațiile. Dar până la lingouri mai e drum lung. Lingourile sunt sub pământ, la cinci metri adâncime, apărate și de un zid de beton armat gros de un metru. Până atunci nu a pătruns nimeni prin acel zid. N-a pătruns, pentru că n-a lansat două bombe, fiecare de câte două tone, una după alta. Prima face o groapă în pământ, spulberând tot ce e deasupra zidului de beton al buncărului. A doua străpunge zidul de beton. O. D. și Barry coboară dintr-un elicopter. Hakita și White coboară din celălalt. Fiecare elicopter pleacă încărcat cu câte 25 de tone de aur. 50 în total. Peste o jumătate de miliard de dolari.

Era chiar mai rău decât anticipasem. Povestea era cu totul alta. Abia mai recunoșteam personajele mele în personajele lor.

– À l’americaine! am bombănit eu.

– American Style! traduse Olivier, fără să se supere. Am verificat: până acum s-au făcut numai 13 filme în care buncărul unei bănci e bombardat din elicoptere. E suficient de original.
– Unde ascund lingourile? se interesă Ianis.
– Le larghează într-un lac din apropiere. Asta ar fi trebuit să vă dea de gândit, vouă, fraților, în film. O. D. n-avea de gând să recupereze aurul de acolo. În gândul lui, federalii trebuiau să-și bată capul cu treaba asta. Pleacă de la lac mai ușurați, mai zboară vreo oră, în zig-zag, la rasul terenului, și abandonează elicopterele lângă o pădure. Acolo îi așteaptă automobilele pregătite din timp.
– Avem alibiuri pregătite? întrebă Petras, deja în pielea personajului.
– Au. Aici trebuie să complic un pic povestea, spuse Olivier. Ca să introducem și detectivul, nu? Ca și la voi, detectivul va fi o femeie. Ea va elucida cazul. Ca și la voi, o va chema Delia. Dar ne trebuie o Delie mai dură la față, nu ca a voastră. Doar e polițistă! Ne-am gândit la Sandra Bullock. Ne-o putem permite?

Așadar, o zburau și pe Delia din film. M-am uitat la Ianis. Halal bărbat, nici nu a clipit.

– Cât cere? întrebă Ianis.
– De obicei, 25 milioane pe film. Pentru noi – tot atât. Condiția e să-i placă rolul. Eu cred că o să-i placă. E complex, interveni Schustmaster.
– Dacă ne încadrăm în cele 100 milioane dolari, de acord, răspunse Ianis.
– Am făcut și un proiect de buget. Cred că ne încadrăm, îl liniști Schustmaster. Spune-ne, Olivier, cum e cu Sandra? Pardon, cu Delia...

– Delia e polițistă. E de multă vreme pe urma fraților Barry și White. Ghicește imediat unde e mâna lor. Dar și ei o au la mână. Stați să vedeți cum. În urmă cu trei ani, Barry și White au dat o lovitură la o bancă. Din întâmplare, Poliția i-a dibuit. Ei, ca să scape, iau ostatici: personalul băncii și câțiva clienți aflați în acel moment pe la ghișee. Sandra, adică Delia, se oferă ostatic în locul celor din bancă. Barry și White fug cu ea, se ascund într-o cabană și negociază cu poliția calea lor liberă spre Mexic, în schimbul vieții Deliei. În cabană, frații stau tot timpul mascați. Pe Delia o tratează relativ bine. Asediul poliției și negocierile durează două săptămâni. Într-o noapte, Delia se simte singură, are un moment de slăbiciune și unul din frați o consolează. O consolează atât de bine încât ea nu regretă, a doua zi. Atâta doar că nu știe care dintre ei a fost.

Chestia cu tipa din Câmpulung! Tipa care nu știa cu cine a făcut fetița: cu Ianis sau cu Petras. Le plăcuse și ideea asta!

– Barry și White pleacă în Mexic, continuă Olivier. Delia e eliberată. La fix nouă luni după întâmplarea asta, dă naștere unui băiețel. Moare de curiozitate să știe cu cine l-a făcut. Barry și White, întorși din Mexic sub alte identități, refuză să-i spună. De atunci încolo o vor ține în șah, o vor șantaja cu chestia asta. Chiar dacă îi trimit bani pentru creșterea micuțului Johnny, o folosesc, fără scrupule, ori de câte ori dau o spargere. O folosesc drept alibi. Delia e în permanență sfâșiată între simțul datoriei de polițist, care îi cere să-i dea pe frați pe mâna poliției, și dorința de a ști cine e tatăl lui Johnny. Sunt sigur că Sandrei Bullock îi va plăcea rolul!

– Uite, Larry, că te văd tot mohorât, interveni Schustmaster. Dă-mi voie să-ți spun: personajele tale feminine sunt, toate, blânde și iubitoare. Își iubesc bărbatul și fac astea, cum le ziceți voi, sarmale. Cheesy! De unde scot eu conflictul? De unde scot eu scenele fierbinți? Din ce ne-ai spus tu, din ce am văzut la Delia voastră, cu ce a mai pus Olivier, nu-i așa că iese un caracter feminin complex? Aproape dramatic, zău.

Trebuia să recunosc că avea dreptate. Am recunoscut că are dreptate.

– Mai departe, continuă Olivier. Pomeneați de alibiuri. După spargerea de la Fort Knox, Delia se duce la frați. Îi ia la fix: „Voi ați fost! Numai voi puteați da o lovitură de asemenea anvergură!” Ei o sfidează: „Ba, n-am fost noi. Noi eram cu tine. În dormitorul tău. Doar avem un copil cu tine. Ai uitat?” Delia, să cadă lată. Pleacă Delia, vine poliția. Îi luase la rând pe toți spărgătorii de prim rang; a venit și la ei. „Unde erați în noaptea de...?” Ei: „În pat cu Delia voastră. Făceam amor în trei, ca de obicei. Avem și un copil cu ea. Nu, nu știm exact care dintre noi e tatăl copilului.”

Poliția îi lasă în pace. Pleacă la alți suspecți. Nu găsește nicio pistă. Întreaga Americă vuiește. Delia n-are ce face: tace, deși e sigură că Barry și White sunt făptașii. După cum e sigură că unul din ei e tatăl lui Johnny. Doar că nu știe care.

Siguri pe ei, frații se hotărăsc să scoată aurul din lac. Doar cu Hakita și cu sonarul lui. Fără O. D. Vor să-l șunteze și să-și însușească, ei trei, tot aurul.

Dar se întâmplă neprevăzutul. Felicia, iubita fotbalistului, care cunoștea, în mare, planul lui O. D., cu spargerea și cu scrisul cărții, vine la tine. Olivier mă arătă din ochi. Tu, la birou, în fața laptopului, scrii. Ea – doar în furou – se fâțâie prin cameră. Incitată de faptul că nu-i dai atenție, ea își saltă fundul pe claviatura laptopului. Tu – nimic. Atunci, ea se lasă pe genunchii tăi. Îți deface nasturii de la cămașă. Mai departe știi – că e scena ta. Practic, te violează.

Scena din visul meu. Cu atacul Deliei, în celulă. O reținuseră și pe asta!

– Acuma, tu n-ai prietenă în film, nu trădezi pe nimeni când te posedă Felicia. Spre finalul scenei, chiar dai semne că îți place. Dar, plăcerea e scurtă. O. D. intră brusc în cameră. Venise să vadă cum stai cu cartea. În schimb, vede cum stă Felicia pe tine. Înfuriat, o aruncă pe podea și descarcă un încărcător în ea. Sânii ei frumoși se înroșesc. Sânge peste tot. Þie O. D. îți dă doar două palme: are nevoie de tine, ca să termini cartea și, eventual, ca să scrii și alte continuări. Speriat, suni la 911. După o urmărire pe autostradă, ca în ’94, O. D. se predă. Chiar dacă altfel decât plănuise, va ajunge în arest. Încolțit, încătușat, mai apucă să-ți spună să vii cu cartea cât mai repede. La pușcărie.
În planul celălalt, frații scot aurul din lac și fug cu el și cu Hakita în Canada. Nimeni nu știe de fuga lor. Nici O. D., nici tu, nici Delia. Poliția – nici nu mai vorbesc.
O. D. încearcă să-și răscumpere liberatea punându-te să declari că partida ta de sex cu Felicia a fost liber-consimțită. De ambele părți. Că, vezi Doamne, ea l-a înșelat cu tine și el, surprinzând-o, și-a ieșit din minți și a împușcat-o. Tu declari așa cum ți-a spus el. Dar nici tu, nici O. D. nu știți că, de fapt, Felicia a supraviețuit. Când își vine în fire, te cheamă la patul ei. Vă declarați dragoste veșnică.

O. D. e totuși condamnat la 10 ani închisoare. Uz ilegal de armă. Ca să scape, scoate din buzunar asul: dacă-mi dați drumul, vă spun unde e aurul. Trimite poliția la lacul cu pricina. Îi indică și zona de largare. Ãia caută, răscolesc vreme de două luni – nimic. Atunci O. D. e judecat, din nou, pentru spargerea de la Fort Knox. Cartea l-a dat de gol. A funcționat ca o mărturisire. Acuzați, conform cărții, sunt și frații Barry și White. Și Hakita. O. D. ia o pedeapsă cumulată de 110 ani, ceilalți trei – câte o sută. Pe tine, care doar ai descris ce au făcut ei, te bagă doar doi ani la răcoare: pentru tăinuire. Scapi după un an, pentru bună purtare. Tot doi ani și tot pentru tăinuire ia și Delia.

La sfârșitul filmului, ca un epilog, vom derula, pe ecran, textul: Frații Barry și White și complicele lor, Hakita, nu au fost găsiți nici până în ziua de azi. Și nici aurul furat din Rezervele Federale. Scriitorul și Felicia s-au căsătorit chiar în ziua eliberării lui din închisoare. Delia a ieșit și ea: din închisoare – eliberată, din poliție – dată afară. În tot timpul detenției, micuțul Johnny s-a bucurat de o îngrijire deosebită. Nimeni nu a putut detecta proveniența banilor. Banii continuă să-i intre Deliei în cont. Cel puțin odată pe săptămână, ea se confesează la o biserică din San Diego. Întreabă, invariabil: „Părinte, mulțumesc, am primit banii. Dar te rog din suflet, spune-mi cine e tatăl lui Johnny? Barry sau White?” Primește, invariabil, același răspuns: „Unul dintre ei, fiica mea. Unul dintre ei”.

Ce ziceți? încheie Olivier.

Scenariul americanilor ne lăsase fără grai. I-am privit pe frați. M-au privit și ei, întrebător. Păreau să fie de acord. Eu ce puteam face? Nu puteam face cum voiam eu, pe banii lor. Cu părere de rău pentru munca mea, pentru nea Vasile, pentru Gogu, pentru Adiță, pentru Simona și pentru alții care zburaseră din scenariul meu, a trebuit să mă declar de acord. Am semnat alături de Olivier.

Americanii au scos, imediat, contractul. Papadopolii, pe lângă că jucau, finanțau filmul. Băgau în el 100 milioane dolari. Schustmaster se angaja să se încadreze în banii ăștia: să-și ia partea lui și să plătească producția, actorii, scenariștii, publicitatea. Dacă filmul aducea sub 108 milioane de dolari, tot venitul mergea înapoi la frați. Dacă aducea mai mult de 108 milioane, plusul se împărțea, conform procentelor propuse: finanțatorii luau 60%, regizorul – 10%, Sandra Bullock – 10%, O. D. – 6%, scenariștii, împreună – 6%. Ceilalți actori, regizorul de imagine, regizorul muzical și alți câțiva membri ai echipei aveau să-și împartă restul de 8 procente.

A doua zi după Sfântul Ștefan, pe 28 decembrie, americanii au semnat contractul cu Papadopolii. În aceeași zi, frații au virat primele 20 de milioane de dolari în contul deschis pentru film la Chase, sucursala L. A.

Fix peste o lună, pe 28 ianuarie, am luat avionul de L. A., via Frankfurt. Frații, Hakita, eu, Felicia și domnișoara Violeta. Schustmaster a vrut-o pe post de consilier-costume.
S-a lucrat pe rupte, ca la americani. La 1 mai, filmările erau gata. Au trecut la post-sincron și la montaj. Nu mai aveau nevoie de noi. I-am spus la revedere Sandrei și lui O. D. La revedere, ne vedem la lansare. În septembrie.

Nu ne-am întors chiar toți. Felicia a impresionat în stânga și în dreapta. Schustmaster i-a făcut rost de alte două contracte. Scenele din cele două filme în care apărea ea totalizau trei minute. Scotea în total patru propoziții pe gură. Nu știu cât de reușită a fost în filmele acelea, dar, trebuie să recunosc că a fost trăznet în scena violului. M-a violat pe cinste.

Deși Schustmaster i-ar fi putut face rost de contracte, domnișoara Violeta s-a întors cu noi. S-a întors oripilată de modul în care se îmbracă americanii. Zicea că la ei era mai rău ca la noi, dacă se poate așa ceva.

Pe 15 septembrie am lansat O tragedie ameriană – II la Los Angeles. Pe 16 – la Londra. Pe 17 – la Paris. Pe 18 – la Tokio. La fiecare din lansări am îmbrăcat costume adecvate locului. Domnișoara Violeta le desenase cu mâna ei. Și pentru noi, bărbații, și pentru Delia, Eliza, Simona, Felicia și Claudia. Între o gală și alta am zburat cu un avion privat: Schustamster bugetase și asta.

Pe scenă, la gala de la Londra, Felicia mi-a șoptit la ureche: „Ai fost cam țeapăn în scena noastră. Aia cu violul. Dacă promiți că rămâne între noi – că doar n-o să-i spui Simonei – te-am simțit atât de țeapăn încât am fost tentată să merg până la capăt.” „Vrei să spui că am fost în pericol să fiu posedat contrar voinței mele chiar acolo, pe platoul de filmare?” „Îhî. Mare pericol. Noroc că nu era prevăzut în scenariu. Și noroc că scena a durat prea puțin ca să am timp să-ți trag fermoarul la pantaloni.”

În prima săptămână de difuzare, filmul a făcut 93 milioane de dolari. Asta numai în State. Publicitatea bine făcută din timp, Sandra Bulock și pretinsa revenire a lui O. J. în postura de criminal au atras masa de spectatori.

Pe la sfârșitul lui octombrie, filmul se fumase. Rula doar în țările europene, în India și în America de Sud. Dar făcuse deja 323 de milioane de dolari. Desigur, n-aveam nici o șansă la Oscar. Era prea comercial. Trebuia să ne mulțumim cu atât: cu banii.

Și în România filmul a avut succes. Reclama a sunat cam așa: O tragedie americană cu actori români. Autorii „furtului mileniului” la Hollywood. Lumea a dat năvală în sălile de cinema. Dar nimeni n-a făcut legătura între furtul celor trei bănci, furtul nostru, și „tragedia” aceea americană.

Alte 5 milioane de euro s-au adăugat la rețeta „tragediei”.
Socotiți singuri cu cât s-au ales frații Papadopol.

Socotiți și cu cât m-am ales eu.

Am ajuns primul poet milionar din România. Deocamdată sunt singurul.
 
(va urma)

Ghiocel