agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-30 | | Nu m-am numărat niciodată printre adepții concepțiilor esoterice. Printre iubitorii de spiritism, cu atât mai puțin. Am fost o viață întreagă un om rațional. Cu picioarele pe pământ. Nu m-am simțit atras nici de teoriile vehiculate în ultima vreme privind lumea de dincolo. Cu atât mai puțin posibilitatea de a avea un contact cu ea. Nu fizic, bineînțeles, ci spiritual. De aceea, am privit cu detașare și cu neascunsă ironie ceea ce unii numesc azi transcomunicare. Dar,la insistențele celui mai bun prieten al meu, poetul F, am început să citesc materiale izvorâte din demonstrații practice ale unor savanți din arealuri geografice diferite, care au arătat fără dubii că persoanele dragi nou, dispărute în neființă, trăiesc în continuare într-un univers paralel. De unde, la ceas bine determinat și în condiții speciale, ne transmit mesaje. Transcomunicarea există, dovedită științific, încă din 1924. Referiri despre ea apar pentru prima dată în rapoartele unui englez, pe nume Arthur Findlay. Într-o ședință de spiritism, o entitate de contact i-a răspuns la întrebarea sa dacă există o posibilitate de comunicare cu morții fără intermediul unui medium uman. Răspunsul a fost pozitiv. Există! Totul este posibil, viabil, folosind un receptor electroacustic, capabil să rezoneze cu frecvențele mai înalte, tipice pentru lumea spirituală. Am căutat cu înverșunare să nu devin un adept al acestei teorii. I-am spus bunului meu prieten, cu care zăboveam până noaptea târziu la bodega scriitorilor, de lângă Muzeul Literaturii Române, că totul este, poate, un act de șarlatanie. Calitate specific umană a unor cercetători care vor să epateze și să ajungă pe prima pagină a mass-mediei internaționale. Dar, cu cât căutam să mă eliberez de spectrul acesta al transcomunicării, bunul meu prieten îmi aducea noi și noi dovezi, descoperite pe canale informaționale. Dovezi ale faptului că mă înșelam. Așa am aflat că există un grup numit „Fluviul timpului”. Acest grup este format din experimentatori al fenomenului transcomunicării, trecuți în neființă, dar care după moartea lor au apărut în experimentele altor oameni de știință, transmițându-le mesaje vocale. Imprimate fie pe pe videorecordere, ca în sistemul american Spiricom, fie pe sisteme electro-optice, ca ale germanului Hans Otto König. Mesajele confirmau faptul că lumea de dincolo se află într-o existență lineară. Paralelă cu cea de pe pământ. Că există viață după moarte! Că dincolo, oameni, care s-au iubit aici, în spațiul tridimensional, se regăsesc într-un alt portal existențial și își continuă perpetuarea afectelor vis-á-vis de semenii lor, care i-au urmat în moarte. Că prezentul, practic, nu există. Fiindcă el cuprinde, așa cum mărturisea și Sfântul Augustin, trecutul și viitorul. Mesajele primite de dincolo erau întotdeauna foarte scurte, de ordinul câtorva secunde. Fiabilitatea lor depinzând de starea mediumnică a experimentatorului, dar și de fiabilitatea tehnică a aparaturii prin care se făcea transcomunicarea. Adeseori, vocile exprimau sintagme clare, veridice. Care se și verificau sau chiar se împlineau în realitatea imediată. Alte mesaje erau sibilinice. Dar toate aveau un punct comun: teoria că dincolo este o viață fericită. Liberă de cutume. Prietenul meu era exaltat, când descoperea astfel de teorii noi. L-am rugat de câteva ori să nu mai fie prizonierul unor astfel de concepții. Fiindcă era foarte bolnav, ficatul lui disipându-se fărâmă cu fărâmă sub sabia neiertătoare a alcoolului ingurgitat ca un paliativ existențial, fără de care F nu mai putea concepe trăirea. Nopțile pierdute în fața colilor de scris, augmentate cu ambrozia alcoolului, fără de care – cel puțin așa îmi mărturisea el - inspirația nu voia deloc să poposească sub pana lui, îl aduseseră într-o situație precară. Știa că nu mai are mult de trăit. Ultima dată, când ne-am întâlnit, mi-a spus: Prietene, poate nu am avut o viață virtuoasă. Știu că nicio rugăciune a celor rămași în urma mea pe peronul vieții nu-mi va ajuta! Plec cu un mare regret pe care nu ți l-am destăinuit niciodată. Am nedreptățit un om al scrisului. Rob ca și mine al poverii sisifice de a transforma cuvântul în mult mai mult decât își pot închipui muritorii de rând. Cei care nu s-au luat niciodată la întrecere cu imaginația, pentru a scoate dintr-un cuvânt sterp, ca un mineral fosil, un diamant Cullinan. Știi ce este acela un diamant Cullinan? Este cel mai mare diamant descoperit în lume până acum. Din el s-au obținut 105 bucăți, din care 9 se găsesc în coroana regală britanică, printre care se află si diamantul "Steaua Africii" de 530,20 carate. Persoana despre care îți vorbesc este un prozator, pe care l-am întâlnit în grădina noastră de vară, într-o seară, la masa unor confrați de ai mei. Tu nu erai prezent. Din prima clipă, când am făcut cunoștiință, nu mi-a plăcut cum o privea pe Ioana. Apoi, așa cum se întâmplă în relațiile dintre doi oameni, care abia se cunosc, am încercat să-i găsesc defecte închipuite. Ba că are părul vâlvoi. Neîngrijit. Că pe lângă dantura ta eburneană, dinții lui mâncați de coropișnița tutunului vădeau o degradare fizică acceptată de un ins care nu era deloc prieten cu oglinda pentru a-și corecta grima de neglijență întipărită pe figura lui boemă. Știi că pentru mine oglinda a fost întotdeauna singura instanță ce ne amendează devianțele fizice. Îi priveam degetele cu care, grație unui tic moștenit, probabil, din copilărie, sau datorat unei stări de surescitare, bătea darabana în coastele mesei la care ne așezasem. Erau îngălbenite de tutun și mi-am dat seama că aveam în fața ochilor un om împovărat de un tabagism feroce. Senzația emetică, pe care mi-o lăsau degetele acelea descărnate, acoperite de sabotul galben al tutunului, ca niște suprafețe de carne reșapată, îmi răscolea stomacul. Știi că întotdeauna am avut repulsie față de oamenii cu mâini neîngrijite! O să-mi spui că metrosexualismul meu, adeseori enervant pentru tine, și-a spus atunci ultimul cuvânt. L-am suportat, totuși, ca partener la acea masă, fiindcă tipul avea lovele și era o vacă numai bună de muls. Și în acea seară l-am muls cu îndemânarea cu care țăranca mulge și ultimul strop din ugerul bogat al Joianei sale, seara, la întoarcerea de la pășune. Omul avea lângă el o tipă trăznet! O pictoriță. Nu-i mai rețin numele. O ființă care ar fi putut să te devoreze cu haine cu tot la micul dejun! Periculos de frumoasă, neașteptat de inteligentă pentru o femeie – vezi, misoginismul meu atavic, în care doar Ioana a avut loc mereu! Avea niște gesturi de silfidă, în stare să sucească și cea mai ordonată și lucidă minte de bărbat. În stare să înfierbînte până și mințile unui eunuc, făcându-l să se pipăie pentru a vedea dacă nu cumva mai avea, totuși, între picioare o cât de mică reminiscență a fostei sale vigori adamice. Nu știu ce căuta la toarta acelui individ care contrasta vădit cu eleganța și prestanța ei fizică. Omul voia să-și lanseze pe piață primul lui volum de proză și căuta sprijin logistic în a ademeni o editură gata să-și sacrifice rotativa și hârtia pentru a-i ridica monumentul de perenitate, la care visăm fiecare dintre noi atunci, când ne lansăm prima carte. Știi că datorită volumelor mele am ajuns un prieten apropiat al marilor edituri. Așa că – rob unui gând otrăvit! – i-am promis sprijinul. Dar pe de altă parte - viciu omenesc de neiertat! - am săpat la rădăcina notorietății lui, convingându-i pe câțiva dintre editori că este lipsit de talent. Nu puteam uita privirea lui care se cățăra ca o liană pe fizionomia Ioanei, pe care o săgeta din când în când cu ochii săi apoși. Când ai lângă tine o tipă cum avea el – mă refer la pictoriță – ce mama dracului te mai uiți la femeile altora? Bineînțeles, că diligențele mele machiavelice au contribuit la eșecul lui la debut. Nimeni nu a dorit să-l includă în planul editorial al editurii sale. Servindu-i sintagma care te poate scoate pe ușa din dos a marii scene literare: lipsa valorii textelor tale. De atunci, n-am mai auzit nimic de el! Voi pleca cu regretul acestui păcat, nedestăinuit nimănui până acum. Dar nu cred că mă mai pot mântui prin vreun act care să țină de cutumele acestei vieți. Poate dincolo voi găsi un răspuns la zbaterea mea care, iată, mă împresoară ca un lințoliu, chiar înainte să-mi așez mâinile pe piept. Am o ultimă rugăminte la tine. După ce nu voi mai fi, încearcă experimentul transcomunicării! Dacă tot ceea ce afirmă azi acești cercetători este adevărat, o să fiu alături de tine cu un sfat. Îți voi vorbi de dincolo de moarte! Să fii sigur de asta! Bineînțeles, că nu voiam să-l contrazic. Să-i risipesc speranța că va fi alături de mine, extrasenzorial, dintr-o altă lume și dimensiune. Deși, în sinea mea, mă îndoiam de posibilitatea existenței unei astfel de verigi emoționale și spirituale, după ce el va muri. Era un decembrie cărunt. Pe străzile orașului troienele de zăpadă și puiul de viscol ce se răstea la oameni alungaseră orice urmă de viață. F m-a sunat și cu o voce scăzută a murmurat, aproape neinteligibil: Prietene, în noapte asta simt că voi pleca! Vreau să te mai văd o dată! Cum n-am îndrăznit să merg cu mașina mea printre șleaurile de zăpadă, devenite un veritabil patinoar, am făcut comandă la un taxi. Comandă onorată, bineînțeles, cu întârziere! Când am ajuns la el, sora lui m-a întâmpinat cu lacrimi în ochi. Am crezut, pe moment, că totul s-a terminat. Dar nu. F mă aștepta. Își strânsese în poala sufletului bruma de forță și ultima picătură de voință pentru a mă mai vedea o dată. I-am prins mâna în a mea. O senzație algidă m-a pătruns până sub șira spinării. Abia mai respira. M-a privit din spatele unui iris inert. Opac. Prin care scânteile de lumină nu mai voiau parcă să penetreze aerul ce ne înconjura ca un martor mut al trecerii din această lume. A vrut să-mi spună ceva, dar nu l-am putut înțelege. La insistențele surorii lui, m-am aplecat și mi-am lipit obrazul de al lui. Am auzit în ureche un șuier sfâșietor de vocale și consoane, opintindu-se să dea coerență unei sintagme: Să nu mă uiți! Apoi, a ridicat ochii spre tavan, zâmbind fericit. Deslușind, poate, în calea ce desparte sufletul de trup, atunci, în ultima clipă, un chip vechi și drag. Știam că o iubise foarte mult pe Ioana. Cu care, însă, nu-mi făcuse cunoștiință niciodată. Făcuse din ființa ei un scop existențial. O cântase în versuri, așa cum făceau vechii poeți vaganzi, rătăcitori prin lume în căutarea nemurii unui chip drag. Chiar dacă Ioana îl părăsise, neputând conviețui împreună cu pasiunea lui pentru băutură și cu cealaltă ființă pe care F o iubea mai presus de orice – Poezia. F mi se confesase într-o perioadă a vieții lui, când devenise extrem de deznădăjduit, că Ioana se îmbolnăvise în pelegrinările ei pe șantierele arheologice din țară. Ființa ei delicată nu rezistase privațiunilor la care sunt supuși, de regulă, arheologii. Muncă sub soarele torid, sau sub vela mare a ploii. Dormitul în corturi incomode. Mesele frugale. Și plecase, lăsându-l mai sărac cu o viață. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate