Grea pacoste și dragostea asta! Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi mai bine fără ea. Dar nu-mi vine să-mi dau răspunsul. Uite-așa, nu-mi vine! Bunica zicea: „O femeie inteligentă se îndrăgostește cu capul.” N-am pomenit inepție mai mare. N-am văzut până acum nicium om îndrăgostit, al cărui cap să aibă de-a face cu chestiunea în cauză. Dacă mintea s-ar amesteca în boala îndrăgostelii, cu siguranță n-ar mai fi oameni „bolnavi”. Bunicii îi dădea mâna să vorbească. Ea nu fusese îndrăgostită niciodată. Când am întrebat-o dacă nici măcar de bunicul, a negat. Cu el de față. Zicea: „Dragă, să-ți spun eu cum stă treaba asta! Aventura îndrăgostelii mele a fost cam așa: am făcut ochii roată pe la toți flăcăii de însurat din sat și am hotărât că bunică-tu se potrivește cel mai bine pretențiilor mele. Gospodar, hotărât, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab. De frumos, uită-te la el, și-ai să-nțelegi că n-a fost niciodată. Dar cine are nevoie de frumusețe? Dintre toate lucrurile trecătoare, asta se trece cel mai repede.” „Bine, dar el?” „El a făcut, tot așa, cum a crezut că este mai bine. Tata s-a dus și i-a prezentat averea pe puncte, i-a făcut o listă cu avantaje și dezavantaje și, la final, a hotărât c-ar fi mai mult în avantaj. Au bătut palma și asta a fost. Uite, și ne înțelegem bine și-acum după... am și uitat să mai țin socoteala anilor.” Pe bunica n-ar fi convins-o nimeni că n-a făcut alegerea cea mai bună. Bunicul părea să aibă altă părere, dar niciodată nu și-o exprima. Tăcerea lui era un fel de a pecetlui cele spuse de bunica, așa, fiindcă oricum nu mai conta. Și nu părea deloc jenat că o târguise ca la piață, de vreme ce, oricum, pe ea n-o deranja târguiala. Când am aflat povestea lor, am înțeles de ce adeseori aveam impresia că sunt doi străini. Doi străini cu interese comune, care se străduiesc să ajungă la țel. Cum ar fi doi străini într-o gară, care se urcă în același tren, pentru că altfel nu și-ar atinge, nici unul, nici celălalt, ținta. Îi găsesc, totuși, o scuză bunicei pentru atitudinea ei. Avusese o soră mai mare care murise din dragoste. Așa, pur și simplu. Iubise mult un băiat, dar părinții le-au interzis să se căsătorească. I-au despărțit brutal, pe ea au ținut-o închisă în casă, până când... s-a stins văzând cu ochii. Zăcuse o vreme, s-au perindat doctori mari pe la capul ei, dar au ridicat, neputincioși, din umeri. Din experiența surorii, bunica pusese semnul egal între dragoste și otravă letală. Până la urmă, poate-i mai bine ca ea, decât ca sărmana Ofelia.
Ofelia – nu acesta e numele ei, dar toată lumea îi spune astfel după rolul pe care l-a jucat în „Hamlet” la unul din marile teatre bucureștene, în peste o sută de reprezentații. Ofelia își spune ea însăși astfel (precum Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”), întrucât ea nu mai știe să fie altcineva. S-a identificat prea mult cu rolul, ceea ce, până la un punct, e bine (că doar asta e menirea actorului). Dar orice actor reușește să-și lepede rolul, ca pe o haină, atunci când nu mai are nevoie de el, când trebuie să revină în el însuși sau să se pregătească pentru un altul. Își iese din tristețe, din bucurie, din boală, din moarte... Și Ofelia și-a ieșit din toate acestea, numai din una singură nu i-a reușit: din dragostea pentru Hamlet. Și zace bolnavă, într-un spital, toată lumea crede că de epuizare. Doar eu știu motivul, mie nu putea să mi-l ascundă. I-am fost și menajeră și cabinieră. Îi știu toate lacrimile vărsate prin batiste. „Imaginează-ți – îmi spunea – ca să-mi pot face bine rolul, eu chiar a trebuit să mă îndrăgostesc. Sau poate mai întâi m-am îndrăgostit. Nu contează ordinea. Dar asta nu o dată, ci la fiecare reprezentație. Am făcut o școală bună de actorie, am învățat pe brânci, mi-am sacrificat adeseori nopțile și micile bucurii, ca să pot ajunge o bună actriță, căci asta mi-am dorit. Am învățat să mă prefac în toate, am jucat bine chiar și în travesti. Doar în dragoste n-am învățat să mă prefac, nici măcar pe scenă.” Nu există leac pentru boala asta. Crede că nu va mai reveni pe scenă. Se gândește că, dacă, totuși, viața ei va reintra cât de cât în normal, nu va mai putea să joace. „Am să mă întrețin din reclame. Acolo, nu-ți cere nimeni să te îndrăgostești de șamponul cu care pretinzi că ți-ai spălat părul, ca să arate strălucitor. Nici de cafeaua pe care te prefaci că o savurezi.” Ofelia îmi amintește de sora bunicii mele și mă tem, tare mă tem pentru ea. Sufletul ei a rămas agățat printre ierburi, trupul aproape nu și-l mai simte, are o paloare pe care nicio pudră și niciun fard nu i-o poate lua. Nici nu râde, nici nu plânge, nici nu zâmbește, nici nu se-ncruntă; imobilitatea ei te face să crezi că n-a fost niciodată actriță. Și nu e nimic de făcut.
Azi m-am întâlnit cu Hamlet pe stradă. Era la braț cu soția, împreună cu cei doi copii ai lor. Era volubil și pus pe distracții. Când am salutat, m-a oprit să mă întrebe ce face Ofelia. Habar n-aveam ce-aș fi putut să-i spun. Nu face nici bine, nici rău. Pentru că, de fapt, nu face nimic. E și vie, e și moartă, suspendată între două lumi, fără să aparțină niciuneia. Cum poți să descrii în două vorbe această stare? Ce face? Nu știu ce face. Și totuși știu. Și totuși... Oricum, el n-ar fi înțeles. A plecat, tras de mânecă de unul dintre plozi, nu înainte de a-mi spune să-i transmit salutările lui. Și mai ce? Eu am rămas plantată în mijlocul străzii, de parcă prinsesem rădăcini. Viața se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Unii se pricep s-o-mblânzească, luând de la ea ce-i mai bun, alții s-o fenteze cum pot, alții... ard până la ultima suflare. Pe aceștia din urmă, ceilalți îi cred ca și pe ei, le transmit salutări și îi întreabă ce fac. Fără să știe că ei înșiși habar nu au ce fac, ori dacă mai pot face ceva. Reacționăm și interacționăm cu grijă, astfel încât să nu ne lezăm „stratul” protector. Viața altora ne interesează atât cât să părem oameni de lume. O mână întinsă, uneori cu răceală și ne-am făcut datoria. În rest, nu interesează pe nimeni... oare câți hamleți, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor...