Din colțul meu pierdut pentru vecie am găsit pentru prima dată un sens. Nu vreau să dau greș, nu vreau să pierd nimic, dar sunt vise ca acela de a zbura. Mai bine visez cât mai sus și am de unde să cad, decât să nu visez deloc.

Pe banca bibliotecii savuram o carte care îmi punea fiecare mușchi al creierului în mișcare, și, mă făcea să mă avânt din ce în ce mai adânc în contemplarea nemuriri, în contemplarea definitivă a viziunilor oamenilor asupra morții. Biblioteca, chiar dacă avea mulți cititori, mă făcea să mă simt liniștit.

Din când în când îmi aduceam aminte să mai ridic ochii să văd dacă există cumva o fată frumoasă cu care să pot să schimb idei sau cu care să pot să mă sărut îndelung pentru următoarele luni. În ultimul timp nu văzusem nici o fată care să merite atenția mea, sau care să corespundă acelor standarde și vise ale mele. Eram liniștit și citeam idei enervante, scrise de scriitori care au trăit acum cinci sute de ani, dar care spuneau ceea ce crezusem eu că descoperisem singur din firul gândirii, din contemplări și întâmplări personale. De ce oare mai stăteam acolo? În așteptarea femeii perfecte, începuse să îmi placă să mă afund în literatură. Aproape că interesul meu pentru orice fată, oricât de frumoasă, ajunsese la zero.

Citeam pagină după pagină, încercând să văd un sens, și, cu cât credeam că am găsit sensul, a doua zi căutam unul nou, ceva nou. Mintea mi-o lua razna de fiecare dată în mii de direcții, pentru a putea să trăiesc.

Citeam filozofie și visam că ușa se deschide, pe ea intrând o fată, acea fată, fata perfectă. Am așteptat, liniștit, sigur pe mine că pe ușă va intra acea ființă, acea femeie care îmi va purta visele în suflet și în inimă, și din acele vise va naște copii mei. Pe câmpul cu vise alergam și alergam. Pe ușă intrau fete frumoase, brunete și blonde, roșcate și crețe, dar niciuna nu mă atrăgea. Una citea o carte pe care nu aș fi citit-o niciodată, cealaltă nu avea ce căuta acolo, și ultima părea perfectă, dar nu mă atrăgea cu nimic.

Goticul din mine aștepta o minune, un înger. Nu a trecut mult timp și ușa s-a deschis. A intrat Ea, o fată simplu îmbrăcată, cu blugi albaștri, un tricou alb cu imprimeu modern, un chip de om, cu ghetuțe cu talpă joasă, negre, dar când am văzut chipul, ochii, privirea, zâmbetul, trupul de sub haine... am simțit cum universul începe să capete sens. Acum știam de ce apele trebuie să curgă și de ce este marea albastră, stiam de ce norii sunt albi și cerul albastru, de ce totul în jurul meu trebuie îndoit, modificat, aranjat în așa fel ca eu să o cunosc, să pot vorbi cu ea, să pot să visez în ochii ei.

De la intrare zâmbetul ei m-a blocat, mi-a oprit inima din bătăile ei normale, facând-o să sară câte un ritm, să adauge încă două, să sară trei și iar să o ia de la capăt. Am privit în ochii ei, o clipă mai lungă, o clipă care părea o eternitate, o clipă pe care mi-o doream infinită, prelungită până la moartea mea. Nu devenisem morbid, dar simțeam că finalul care urma din cartea filosofică pe care am citit-o nu putea să fie decât ăsta. Visasem atât de mult la nemurire, indiferent la gândul morții. Acum îmi doream să fiu muritor, cu teamă în suflet. În tot timpul vieții mele care mai îmi rămăsese îmi doream să pot să fiu lângă ea, lângă acea femeie care simțeam că îmi dă sens în viață. Am privit-o mai mult. S-a așezat în banca din fața mea. O ocazie în plus dată de providență. Mă pregăteam de impact, de gândurile acelea multe care mă făceau să iau sau nu o decizie, să încep să vorbesc sau nu despre ceva, să scornesc sau nu un mod unic, romantic și plăcut de a mă introduce.

Lumina soarelui pica ușor pe părul ei de aur. Ochii ei erau dulci, de un albastru atât de pur încât puteai să privești cerul senin și ochii ei în același timp, și te simțeai la fel de liber, la fel de dornic de zbor. Am privit minute în șir firele ei de păr răvășite ușor, aranjate dezordonat, și îmi doream să le ating, să le simt fina lor mângâiere.

Am așteptat să se ridice să ia o pauză afară, și asta s-a întmplat după ceva timp, dar s-a întâmplat. Am ieșit după ea, am căutat iar acceptul din zâmbetul ei, și am intrat într-o convorbire simplă, normală, fără ezitări. Era un înger, un chip care știa cum și ce gândeam înaintea mea, un înger care avea voce moale, ca un pansament pe rană, o voce pe care ai fi ascultat-o indiferent ce ar fi spus, o voce care ai fi dorit să o auzi și fericită și certându-te...dar doar să o auzi tot timpul.

Mă descurcam cu discuția simplă, cu discuția banală dintre doi tineri, dar nu reușeam să o fac să înțeleagă cât de frumoasă era în ochii mei, nu reușeam să o fac să înțeleagă bătăile inimii mele pentru că nu îmi găseam cuvintele prin care să îi arăt ce simt. Dorința mea de a fi cu ea mă făcea să fiu inventiv, să găsesc motive și motive, subiecte și subiecte noi de discuție, doar pentru a o mai auzi câteva clipe în plus. Timpul părea că zboară, dar doar ochii ei păreau interesați de trecerea lui, îndreptându-se fără intenție, din când în când spre ceasul de la mână. Îi căutam privirea și eram conștient că poate nu am atât de multe șanse pe cât speram. Era încredibil de frumoasă, un înger coborât pe pământ, și mă întrebam câteodată, de unde oare am avut curajul să pot vorbi cu ea, de unde acea nebunie de moment de a ieși din felul meu de a fi, din ezitările mele normale, doar pentru a vorbi cu ea.

Cuvintele curgeau ca un râu fără margini, și glumeam, și glumele mele declanșau un spectacol extraordinar de frumusețe, ca un spectacol de lumini sau de artificii. Fiecare zâmbet al ei era ca o minune, fiecare sunet cristalin al râsului ei părea ca un val de emoție care mă învăluia cu fericire.

Toate prițesele din poveștile citite de părinții mei când eram mic, aveau chipul ei perfect, și am început să îmi imaginez că trăiesc o poveste frumoasă.

Primele vorbe ale mele nu erau prea interesante, dar am observat că avea un zâmbet foarte frumos, un zâmbet care mă făcea să simt cum corpul mi se înmoaie, să simt cum inima se liniștește. Din acel moment mi-am propus să o fac să zâmbească și să râdă cât de mult pot. Era și o provocare, dar era și felul meu natural de a fi, elementul în care mă simțeam cel mai bine.

Orice făceam, nu primeam un semn distinct, clar, că mă place. Nimic din felul ei de a se purta nu corespundea cu fetele pe care le întâlnisem până atunci. Era glumăreață, râdea, dar în același timp păstra o distanță elegantă de aluziile mele. Mă abțineam atât de mult din a nu aluneca în acea nebunie numită iubire, așa de la început. Îmi doream să o cunosc în cel mai mic detaliu, să îi cunosc venișoarele de la glezne sau să stiu fiecare por ar chipului ei perfect. Îmi imaginam, beat de fericire, cum ar fi să pot să îi sărut buzele, să o pot strânge în brațe. Visele mele nu putea trece de aceste prime locuri de explorare, și nu înțelegeam de ce. Poate era felul ei dulce de a spune „NU”, spunând „NU”. În orice clipă și în orice moment îmi repetam de fapt că mă respinge, dar respingerea ei era în așa fel gândită sau calculată încât să mai îmi lase și un loc de intrare, o portiță, un loc din acela magic pe care visele mele năvăleau și se înmulțeau.

Am vorbit ore întregi, a trebuit să plecăm de la bibliotecă, fără să mai citim nimic. Timpul părea că nu mai are importanță.

Am plecat spre casă, oprindu-ne pe o bancă să râdem de lucruri mărunte. Ea mă oprea din a visa și nu puteam formula nici un compliment până la capăt. Eu mă opream din a mă lăsa pe acea prăpastie de iubire de la început. Simțeam o reținere, simțeam că zâmbetul ei era tot ce puteam avea deocamdată.

- Ce te-a făcut să intri cu mine în vorbă? M-a întrebat ea într-un moment în care eram în scufundări adânci în ochii ei. Era ceva la care puteam răspunde fără abținere.

- Frumusețea ta și ceva din felul tău de a fi. Frumoasă știi deja că ești, dar frumusețea nu este tot ce poate avea cineva, trebuie să aibă și ceva în suflet, ceva care să te atragă. Am observat ceva ce nu mi-am putut explica în felul tău de a fi, și am dorit să fiu în prezența ta, pur și simplu.

Răspunsul meu a făcut-o pentru o secundă să mă privească altfel. Acea combinație de adevăr și modul direct în care am spus-o, cred că a făcut-o să fie atentă, să încerce să mă vadă și altfel, ca o persoană care iese din grupul ei de admiratori, cineva altfel.

- Și ce ai descoperit în sufletul meu până acum? A zâmbit și am simțit cum sângele mi se topește. Trebuia să răspund realist, să nu deviez, să nu las să se vadă ce este în mine.

- Până acum am găsit un munte mare de realism, dar... și aici m-am oprit... prin minte îmi trecea gândul de continuare „mi-ar place să urc încet și cu răbdare peste acel munte, să ajung acolo, în locul din sufletul tău, unde pot să văd acel soare de vise și bucurie, de iubire și sentimente fără margini, și apoi, să nu mai plec de acolo.” Am continuat altfel: dar... cred că poți și să visezi. Îmi place cum gândești , și valorile pe care le-am descoperit în tine. Până acum ești fără cusur în privința persoanei pe care o doresc să fie lângă mine.

„Poate am speriat-o un pic.” , mă gândeam, dar pe chipul ei se vedea seninătate pozitivă. Nu știu de ce, dar speram ca și ea să vadă în mine ceea ce își dorea. Până acum tot ce întâlnisem au fost iubiri cu „fluturași” în stomac, cu bucurii și plăceri mărunte la început. La ea nu observasem așa ceva. Nimic din ce a făcut nu îmi dăduse de înțeles că ar simți ceva asemănător cu iubirea mea, pentru mine. Tot ce puteam vedea era că reușea să zâmbească și să râdă cu toată ființa ei. Nimic pe lume nu mă putea face mai fericit în acele momente, decât să o văd așa, în prezența și mai ales din cauza mea. Oricum era prea devreme pentru sentimente, dar eu speram, visător și năuc de băutura zâmbetului ei.

Pe malul celălalt al gândurilor stăteau iubirea și realitatea care jucau un teribil joc și care mă năuceau în comportament. Realitatea începuse să facă o listă cu tot ce îmi plăcea la ea, pas cu pas, fără să vreau, din cauza tuturor femeilor pe care le întâlnisem până atunci și care mă făcuseră să sufăr. Acum lista se umplea, elemente se bifau, și erau toate la superlativ, toate perfecte, toate așa cum mi-aș fi dorit. Niciodată nu întâlnisem așa ceva, o astfel de fată potrivită cu ceea ce îmi doresc. Orice spunea, orice vorbea, orice făcea specific ei, mă încânta, mă fașcina.

Discuția noastră se tot oprea într-o respingere discretă a ei. Era așa un „Nu” spus cu o voce atât de moale, și care mai lăsa o umbră de „Da”, dar care se întorcea într-o secundă iar spre „Nu” încât nu mai știam ce e cu mine. Eu vedeam decât acel mic „Da”, restul de „Nu”-uri îmi dispăreau din fața ochilor și din minte. Mă uitam în ochii ei și eram atât de fericit, mai fericiti decât am fost vreodată. Cum oare aș fi dorit să nu fiu în preajma persoanei care doar prin prezența ei mă face să mă simt atât de fericit.

Au intervenit motive prin care realitatea putea să ne despartă, și era totul atât de sec, atât de fad într-o discuție de copii mari. Ea deja se gândise la atât de multe motive. Eu le respingeam pe toate.

Primul motiv era că sunt prea mare pentru ea, ca vârstă , că am mai mult de zece ani peste vârsta ei, că nu se poate gândi la cineva așa, că... Și am răsuflat ușurat pentru o secundă. Mai erau deci șanse.


- Da, sunt cu un cap mai mare decât tine, am răspuns, zâmbind și glumind.

Vârsta nu e nici o piedică în calea iubirii. Dar ea poate nu știe cât de important este să fii o viață lângă o persoană pe care o iubești. Nici nu o să mă străduiesc să îi explic. Până acum a dat dovadă de o mare maturitate în gândire, și va înțelege mai repede decât cred eu.

Am mai discutat un pic despre acest motiv, am glumit, am început să îi spun că toată lumea pe stradă se va mira cum de o astfel de fată frumoasă merge alături de „tataie”, și toți vor fi cu ochii pe noi. Diferența de vârstă nu era atât de mare, dar îmi plăcea să o sâcâi. Apoi i-am spus și partea cealaltă a lucrurilor, din punctul meu de vedere.

-Îți dai seama ce vor spune toți bărbații pe stradă când mă vor vedea cu tine de mână: „Oare ce a mâncat sau ce a făcut să aibă atât de mult noroc să aibă lângă el un astfel de Înger?” La fiecare pas, în orice loc v-om merge voi fi ca un om împlinit alături de tine, Îngerul meu.

Îmi plăcea să o fac să râdă, să îi aud sunetul din glas, să îi aud vocea caldă și moale. Eram cu zâmbetul pe buze tot timpul când o auzeam. Credeam că visez, sau poate chiar visam.
Am mai discutat o vreme despre primul “motiv” care o făcea să se gândească de două ori înainte de a fi cu mine. Mai avea motive, dar le v-om parcurge împreună să vedem care este cel mai grav. În mintea mea nu știam ce se întâmplă. Nu doream sub nici o formă să o „conving” că poate fi cu mine, prin a-i anula toate motivele ei reale. Aș dori ca ea să mă iubească și atât, dar nu mă deranja să aud motive, dacă, după toate aceste motive s-ar ascunde cu adevărat un sentiment identic cu ce simțeam eu.
Al doilea motiv a fost mai dificil să îl descopăr și să îl cred, să îl conștientiez, pentru că ea era acolo, în fața mea, o puteam simți, o puteam vedea, o puteam respira.
-Eu va trebui sa plec din această localitate, va trebui să mă mut departe, și, nu văd nici un rost în relația asta, ne-ar încurca pe amândoi. Înapoi nu pot să mă mut și tu nu te vei muta pentru mine acolo, deci ce rost ar avea?
Acesta era un motiv cu adevărat serios, dar nu știu de ce mi se părea iar atât de mic și fără însemnătate. Eu m-aș fi dus acolo unde ar fi dorit ea, m-aș fi mutat pentru ea oriunde, dar nu puteam să îi spun încă așa ceva. Am vrut să fiu și mai direct, să ascund adevărul în spatele unei afirmații care la momentul respectiv nu putea fi luată decât ca o copilărie sau ca nebunie, dar eu simțeam cu tot sufletul meu că este adevărată.
-Orice se poate îndeplini. Orice e posibil. Aș face orice pentru a fi cu tine. Chiar dacă știu că o relație la distanță are puține șanse de reușită, eu cred că nu v-om sta departe unul de celălalt mult timp. Te muți tu înapoi, sau eu te voi urma oriunde. Am încercat să zâmbesc, din același motiv, să nu o sperii cumva, să pară o glumă. Nu știam încă ce simte, nu știam că simte ceva pentru mine.
Am făcut-o iar să zâmbească. Sunetul cel mai suav din lume străpungea aerul spre mine, îmi pătrundea în inimă și suflet și mă făcea să zbor, amețit și fără gânduri. Cerul din ochii ei, vocea ei ca un vânt calm în zbor, adrenalina din mine, totul părea ireal. Nu cred că am alt motiv să trăiesc în afară de aceste mici senzații dincolo de imaginatie.
Pe valul timpului fără minute, mă pierdeam pe mine lângă ea. Am dorit să o ating pe mână, să simt cât de fină este pielea ei. M-am oprit. Nu știam dacă mâna mea v-a tremura de emoție, și ea, își va da seama de slăbiciunea mea din inimă. Era cam devreme să simtă emoția din mine. Am amânat clipa, am privit cerul un pic iar, am cerut aprobarea unui nou zâmbet.
Se făcuse întuneric, dar nu ne deranja. Mă simțeam excelent în prezența ei. Ceva părea prea bine să fie adevărat. Am obținut un fir de legătură spre viitor, un număr de telefon, o speranță. M-am oferit să o conduc acasă. Gândul mă ducea la un sărut plăcut, la buze împletite romantic și accelerate de pasiune și vis. Gândul mi se oprea aici. Mă simțeam un mic adolescent. Așteptam de la ea să văd picături de invitații mărunte în partea neobrăzată a visului de iubire dintre doi îndrăgostiți. Ea desena limita pe care puteam să merg, și pe care puteam să o depășesc ușor.
Am ajuns. Am vorbit puțin și a trebuit să ne despărțim. Cu mâna dreaptă stăpână pe ea am apropiat-o de mine și am sărutat-o pe buze, moale, plăcut. Am primit un răspuns atât de plăcut încât am crezut că plouă cu fericire și se topește pe trupul meu. Mâna dreaptă am trecut-o prin părul ei superb, în spatele capului, pe lângă urechea dreaptă, apăsându-i buzele în buzele mele, cerându-i să îmi dea aerul ei să îl respir eu, cerându-i să își unească sufletul cu al meu.
În ochii ei păstra acea amintire a primului sărut, acel sărut fin, moale, dulce pe care și-l dorise și acum îl avea. Eu eram lipit de ea cu sufletul tremurând din cauza bătăilor inimii, cu buzele încătușate în buzele ei, deschise calde. Era primul sărut, era primul vis împlinit între mine și ea. Așteptaserăm atâta timp pentru a trăi acest moment, și acum era magic, dincolo de tot ce îmi imaginasem, de orice visasem. Nu știam care din noi este mai contopit în celălalt, nu știam care începe în buza celuilalt și unde se află mâna mea sau a ei. Hainele erau un plus inutil, trupurile doreau să treacă prin ele, să se unească, să adune fericirea din noi doi.
Primul sărut, timp de o viață va fi neschimbat, timp de o viață va fi același, timp de o viață ne va face să fim împreună.

Uitasem motivele ei, dar acum mă loveau. Nu puteam avea acum nimic în plus decât acest superb sărut și o grămadă de zile de așteptare. Speram ca sărutul să o facă se se gândească la mine tot timpul, să fie acel sărut perfect care să te facă îți mai dorești să fii în brațele celuilalt, să te facă să te gândești doar la el sau ea. Mă rugam copilărește să existe Cupidon și să o lovească atunci cu acea săgeată magică cu care mă lovise pe mine la începutul zilei.
Acum simțeam timpul cum trece, secunde trasformate parcă în minute sau în ore. Îmi lipsea atât de mult vocea ei, ochii ei, parfumul ei, aerul ei. Nu aveam cui să spun asta, nu puteam spune nimănui toate gândurile mele dilatate în vise ireale. Mă străduiam să trăiesc și să par normal în ochii celorlalți. Trebuia să plece, mutarea ei atât de departe mă făcea să devin nervos, să îmi doresc să termin tot ce făceam aici și să mă mut acolo, lângă ea. Ar fi fost atât de simplu tot, o definiție clasică a egoismului uman, și în același timp singurul sens pe care poți să îl ai în viață: fericirea personală.
Mintea mea a început să facă toate pregătirile din realitate pentru a mă muta, sau un plan și mai viclean... oare cum puteam să o fac pe ea să vină aici. Cele două variante păreau atât de simple, dar în același timp atât de complicate. Pentru ea, poate a se întoarce părea ceva mult mai simplu, pentru mine a mă muta era o variantă mai plăcută, a mă reinventa, a deveni cineva în altă parte. Era și asta tentant, puteam schimba tot din ceea ce am greșit prin a lua totul de la capăt fără greșeli.

Pas cu pas, planul lua naștere. Poate niciodată nu am fost atât de eficient în a vedea viitorul. Zăream tot, locul unde mă mutam, cu urma să ne vedem în continuare, cum urma să mă bucur de ea, de prezența ei în viața mea, de ochii ei, de vocea ei... Gânduri reale mă făceau să îmi pun tot felul de întrebări, dar le goneam. Cu siguranță totul va fi perfect. Un singur lucru, și cel mai important, mă îngrijora și îmi oprea planurile ca o mașină în nămol. Oare ce simțea ea? Ce șanse erau să mă iubească așa cum începusem să o iubesc eu? Mă întristam și mă blocam la neștiința unui răspuns sigur. Nu pot risca totul așa, pe baza unei iubiri unilaterale. Nu ar fi prima dată, dar am fost ars și distrus de o astfel de iubire. Ea, Îngerul auriu, îmi apărea în fața ochilor și mă făcea să respir iar, să sper iar, să visez iar. Nu pot fi nemuritor decât în prezența ei. Ea mă face să simt că respir, să simt că trăiesc. Trebuie să continui să planific măcar în minte, și să sper că ea mă va iubi, printr-o minune. În minuni credeam.
A doua zi simțeam tristețea lipsei ei, mărită infinit de o tristețe a dorului pe care îl simțeam pentru ochii ei, pentru mirosul ei, pentru părul ei de mătase. O parte din mine se blocase în trecut, în atingerea ei, în cuvintele ei spuse atât de real, în cuvintele ei pline de „poate”.
M-am ridicat obosit de vise simple și curate. Eram atât de blocat în cercul acela plin de sentimente rotunde. Trebuia să simtă și ea ceva, să întindă un mic pod pe care să merg spre ea. Copilul din mine era nerăbdător. Nu mai dorea să fie sufocat de restricțiile maturității și dorea să spună tot, absolut tot, de la cele mai mici și nesemnificative gânduri până la cele mai adânci și interzise vise.
Am format numărul ei. Așteptam să aud vocea aceea dulce, acea voce care îmi făcea inima să se oprească și în același timp care mă făcea să mă simt alintat și răsfățat. Așteptam cu nerăbdare. Vocea a venit. Ea era, Dumnezeule! Toți mușchii feței mi s-au relaxat într-un zâmbet continuu. O auzeam și vocea mi se părea divină, incredibil de ascultat, un miracol în sine. Era un miracol că vorbeam cu ea, că îmi spunea numele, că o făceam să zâmbească și să râdă cu mine. Acum, doar asta conta. Îngerul acestă mă chinuia cu fericire. Eram dependent de ea. Am continuat să vorbim, ore întregi. Ea era a mea si eu eram al ei. Vocea ei și vocea mea dansau pe ringul de dans al sunetelor ca două note îndrăgostite de viață.
Nu știu cum trecea timpul, dar am uitat să dorm, să mănânc și să respir. Dacă vorbeam cu ea nu aveam nevoie de nimic, uitam de tot. De fiecare dată când închideam telefonul îmi aduceam aminte că de câteva ore, cât timp vorbisem cu ea, nu făcusem altceva decât să zâmbesc și să am un zâmbet desenat pe față, plin de satisfacție. După ce închideam telefonul îmi venea greu să respir, simțeam nevoia să o aud, să știu că este cu mine iar. Mă sufocam fără aerul ei.
Zile treceau și aburul de alcool pe care mi-l provoca aceast Înger în minte, fără să beau nimic, începuse să îmi întunece gândirea. Simțeam că mă îndrăgostesc din ce în ce mai rău, că alunec și nu pot controla tot ce este în jurul meu. Ea era în același punct ca la început, departe, fizic și sufletește de mine. Nu îmi arăta decât foarte rar câte un semn că ar începe să simtă ce simt eu. Așteptam mici minuni, dar ele veneau doar pe partea reală, doar gândite și calculate. Nu puteam crede că nu simte chiar nimic. Nu mă interesa să fim doar prieteni, pentru că simțeam mai mult de atât, dar aș fi acceptat orice în acel moment, doar să o aud, doar să știu că vorbește cu mine, să știu că măcar o secundă sunt și eu în mintea și sufletul ei.
Am început să am îndoieli în frumusețea clipei petrecute împreună, în fericirea imensă pe care o trăisem. Vorbind din ce în ce mai des cu ea, am realizat că ascunde ceva. La început nu mi-am dat seama ce, dar mi-a spus. Am devenit stană de piatră pentru o clipă, am blestemat în secunda următoare. De ce oare trebuia să găsesc tot ce trebuie în această ființă, în acest Înger? De ce oare am ajuns iar la întrebările astea adolescentine? De ce iubirea vine doar pentru acei oameni pe care nu îi putem avea. Am tăcut, am ascultat, am încercat să înțeleg. A apărut și ultimul motiv pentru care ea nu se putea gândi la noi, motivul care cântărea cel mai mult în tot ce urma să se întâmple.
- Eu am un prieten, cu el m-am mutat aici departe. De asta îți spuneam că nu are rost această relație. Vocea ei era în continuare perfectă. Nu eram gata să renunț la nici un vis alături de ea. Ceea ce mă interesa cel mai mult era starea relației lor. Nu puteam afla, așa, direct, dar cel mai important lucru trebuia să îl întreb.
- Și tu îl iubești pe prietenul tău? Mă pregăteam de impact. Lumea mea urma să fie cutremurată de un cataclism în următoarele secunde.
- Da. Un răspuns scurt, tragic pentru mine și inima mea, dar sincer. Mă bucura sinceritatea ei. Ce puteam face acum? Oricum eram visător. Puteam spera doar să înceapă să mă iubească pe mine, să se despartă de el, să vrea să intre în visul meu real. Ezitam să mai spun ceva. Ea a crezut că m-a rănit și că nu mai vreau să vorbesc cu ea, dar discuțiile cu ea erau singurele mele clipe de fericire, îmi doream să nu o pierd, să rămână alături de mine, să pot să văd cum aruncă soarta zarurile, să continui să sper.
O simțeam cumva jenată un pic, dar nu avea de ce. Îmi dăduse o mică licărire de speranță și se simțeam vinovată. Nu avea nici o vină ea. Eu visasem de la început mai mult decât aș fi trebuit. Lunile treceau, discuțiile continuau, câteodată mai dureroase decât altă dată, dar doar pentru mine. Nu avea rost să știe durerea mea, dar ea cu vocea ei mă vindeca de fiecare dată, fără să realizeze. Nu renunțasem la vise, nu renunțasem la visul cu ea. Era Îngerul pentru care aș fi făcut orice, dar ea era calculată, fericită în locul ei. Nu înțelegeam ce sunt eu pentru ea...De ce avea nevoie de mine? Speram ca mă va iubi, speram că există minuni.
Am trecut prin clipe grele, cu vise care trebuia să le sparg cu grijă, să doară cât de puțin se poate. Era un teren minat. Simțeam că ușile mă strâng, prins între ele. Iubirea mă apăsa cu sentimentul ei de prăbușire și durere și ea mă ducea sus, cu vocea ei, cu ambiția ei de a mă păstra nu știu pentru ce. În mintea mea, în sufletul meu, se crease o insulă de nebunie combinată cu speranță dansantă, un loc unde visam cum ar trebui să fie totul. Era doar în mintea mea, dar...
... Cu siguranță îi place de mine, mă simte aproape de inima ei, mă dorește în viața ei, dar toate gândurile și realitatea nu o pot face să meargă mai departe. Nu vrea să mă piardă pentru că pentru prima dată simte cum cuvintele mele sunt adevărate, deși încearcă să nu le creadă. Simte că ceva este prea bine, prea frumos, exact cum ar dori să fie iubirea, viața ei, iubitul ei. Simte că inima îi spune ceva ce nu a mai înțeles până acum, că iubirea ei adevărată sunt eu. Simte ceva, dar îi este teamă să lase totul la iveală, îi este teamă de atâtea complicații. Într-o zi se va trezi și îmi va spune la telefon: „Iubitul meu, te iubesc din toată inima mea!” și atunci voi înțelege că va fi a mea pentru totdeauna, că toate celelalte motive nu vor mai exista. ...
Visam că sufletul ei mă iubește, în creștere, ușor și sigur. Visam o realitate care nu era în inima ei. Speram ca stelele să se așeze, planetele să se alinieze, zeii să îi arate puterea și să îmi împlinească visele.
Discuțiile noastre erau inimaginabil de plăcute, chiar dacă vorbeam despre manichiura unei femei sau despre subiecte fără rost și fără farmec, de la serviciul fiecăruia dintre noi. Ceva ne lega și nu puteam să înțeleg ce. Aveam tot felul de întrebări care îmi răsăreau și dispăreau în minte. Nu lăsam chiar tot din mintea mea să iasă la iveală pentru că aș fi amărât rău situația, și în special pe ea. Gândurile mele deveniseră înveninate de gelozie. Ea era în continuare în același loc, în aceeși poziție de așteptare. Doar se bucura de a fi admirată de la distanță, de a se simți bine într-o conversație cu cineva care o asculta și care era îndrăgostit de frumusețea ei inimaginabilă.
Cu timpul avionul viselor mele mă ridica deasupra realității, cream scenarii și vise în care eu și ea eram împreună. Îmi imaginam că exista cumva o putere inimaginabilă a iubirii care să o facă să se întoarcă la mine, să se mute înapoi alături de mine și să îmi acorde mie o șansă la Edenul alături de ea. La fiecare pas și la fiecare gând era și ea prezentă alături de mine. Lumea mea reală se raporta la ea, deși ea era departe de mine. Fiecare clipă pe care o trăiam era făcută cumva pentru ea. Telefonul devenea un mod prin care o simțeam aproape, cu voce, cu gând, cu tot.
Din când în când, ea mă aducea cu avionul viselor mele pe Pământ, într-o spirală dură, cu o cădere bruscă, cu o prăbușire dureroasă. Îmi amintea situația, îmi amintea de prietenul ei.
-Nu are rost să îmi fac probleme doar pentru că vorbesc cu tine, spunea ea, în mijlocul unei conversații. M-am oprit. M-am speriat de înălțimea la care eram și cât de mult aveam să cad. Visasem că pe zi ce trece începe să mă iubească, că deja eram în sufletul ei și că visează să fie cu mine. Îndrăznisem să visez că o sărut cu pasiune, că o țin în brațe, că îi respir aerul din suflet. Acum cădeam. Pentru ea eram doar o „conversație”, o persoană cu care vorbea vrute și nevrute. Nu înțelegeam. Ajunsesem atât de sus cu visele și degeaba? Eram oare atât de naiv?
În secunda următoare mă capta iar „speranța”, cel mai urât chin, și începeam să realizez că există „ceva” adevăr în realitatea pe care o spune ea, dar că există și speranță.
-Ce vrei? Să plec de aici și să mă întorc la tine, așa pur și simplu? Să ies dintr-o relație bună și să risc totul mutându-mă la tine? Simțeam supărare și un pic de ceartă în vocea ei. Într-o astfel de întrebare vedeam speranța. De ce? Pentru simplu fapt că s-a gândit la asta, pentru simplu fapt că a văzut varianta asta.
-Da, i-am răspuns. Vreau să te muți cu mine, să mă căsătoresc cu tine, să fac doi copii blonzi și plini de puf de frumusețe ca tine.
Am spus adevărul clar, în glumă un pic, să nu o sperii de seriozitatea gândurilor mele. Nu a lăsat nimic la iveală din ce simțea pentru mine. Eram o „aventură” a gândului ei, și atât. Eram fericit doar când îi auzeam vocea, cu ea în mintea mea, cu ea prezentă în realitatea mea. Nu concepeam să o pierd vreodată. Mă ascundeam în continuare în spatele zidului de glume adevărate.
-Nu voi face niciodată mai mult decât îmi permiți să fac. Nu mă pot abține din a îți spune ceea ce îmi doresc.
Rămân oare dorințe? Mă întrebam. Toate visele mele cu ea pot rămâne doar dorințe, și eram conștient de asta, dar eram prins în capcana „speranței”. Așteptam cu nerăbrade să îi aud vocea de miere, vocea care mă vindeca de tot, vocea care îmi aducea fericirea cu aripi albe.
Visele mele începeau să prindă aripi. Eram în plin zbor iar.
Marea era locul în care reușisem să o aduc. Era cu mine, era în mine. Pe plaja plină de soare o priveam ieșind din apă, cu aer de copil, cu părul ud și corpul un pic tremurând. Simțeam briza mării cum se joacă prin părul ei, cum împrăștie picăturile de apă, mici și transparente, peste mine. Aș fi sorbit apa din părul ei, aș fi gustat soarele din ochii ei, aș fi mâncat aerul din sărutul ei ud. Orice combinație era posibilă în visele mele. Și dacă plaja era plină, eu ne vedeam doar pe noi doi, liberi, iubindu-ne pe nisip, cu soarele încălzind corpurile noastre ieșite din mare, cu picături evaporate rapid din noi, cu piele pe piele caldă, arzând din umbră. Sărutul ei ar fi fost evadarea în Rai. Aș fi uitat de lume și de tot ce înseamnă realitate. Ar fi fost împotrivă, ar fi protestat, ea, împotriva acestei pierderi de legătură cu pământul. I-ar fi fost teamă de un zbor spre soare sau spre lună, că poate mă va pierde, sau poate îi va place prea mult zborul și nu ar mai concepe să se întoarcă vreodată.
Marea era locul în care aș fi făcut dragoste cu ea, cu melodia valurilor în minte, cu căldura din răceală, cu roșeața din obrajii ei copilăroși, înghesuiți în minte, ca un copil care îmbrățișează și spune că te iubește.

Am făcut dragoste cu ea în cameră, ascunși de văzul lumii, cu toate nebuniile posibile, cu locuri și colțuri sfințite, cu îmbrățișări pe balcon, cu dragoste pe balcon, ascunși de haine, dar uniți în iubire. Orice loc părea ideal să fim unul, orice loc părea o provocare care trebuia depășită. Mă înebunea cu ideile ei, și eu o înnebuneam cu ideile mele. Nu aș fi crezut vreodată că există o astfel de femeie, atât de frumoasă, atât de atractivă și atât de potrivită în idei nebune, în locuri nebune, în momente nebune de a face dragoste. M-am trezit. Răsărise soarele. Am pus picioarele pe aripile unui pescăruș și am plutit înapoi pe nisipul cald al plajei noastre. O priveam, dar eram aici, lângă ea. Am sunat-o, cu acel telefon de pe pământ, și i-am auzit voce de departe.
Visul cu marea s-a terminat. Am început să ascult vocea ei dulce. Eram pătruns de vocea ei ca și cum aș fi privit-o în ochi, ca și cum aș fi ascultat liniștea mării din visul meu.
Mi-am permis să visez. E un lux rar, dar deocamdată mi-l permit. Încercam să o fac să îmi spună că mă iubește, dar nu reușeam deloc, nici măcar în glumă. Era atât de strictă și de realistă. Nu avea de ce să îmi spună, nu aveam ce să îmi spună. Mă simțeam singur în nebunia asta de iubire. Îmi răsunau în minte gândurile de la început: „ar fi împosibil să fie ea iubita mea, ar fi imposibil să fim noi doi împreună, ar fi imposibil să vorbească cu mine...” Unul din lucrurile imposibile se realizase, acela de a vorbi cu mine, acela de a fi în mintea ei și în gândul ei măcar pentru timpul când vorbește cu mine.
M-a avertizat că îl iubește pe el, că nu vrea să îl înșele, că ... Și apoi au început să apară în discuțiile noastre la telefon momente în care ea spunea că se plictisește... am realizat că eu sunt acea umplutură anti-plictiseală. Amăreala mă umplea în suflet. Erau gânduri pe care nu le spuneam ei...nu sub acea formă, nu sub acel fel.
–Tu ești supărată pe mine? O întrebam eu, cu inima în țepi, cu visele mele înghesuite și presate de secunde, spre dispariție și disperare. Iar am început să visez prea mult, prea în față, prea dureros.
–Nu, nu sunt supărată, de ce? Ce ai? Am avut treabă, atât.
–Nu mi-ai răspuns deloc și îmi era dor de tine rău. Am simțit că înțelege, că m-a înțeles. Nu știu daca din milă, sau chiar din plăcere, dar din momentul acela mi-a dat tot confortul de care sufletul și inima mea avea nevoie.
Zile treceau și fiecare era mai grea decât cea dinaintea ei. Îi simțeam lipsa și simțeam cum răceala realității se strecura peste gândurile ei. Mă simțeam iar blocat. Nu primeam acel semn care să mă facă să îmi transform și direcționez eforturile toate în dorința de a fi cu ea. O simțeam cum încet, încet, încearcă să îmi dea semne că nu simte nimic pentru mine. Poate și ei îi era greu. Poate și ea avea ceva remușcări, prinsă între iubirea sigură și comoditatea vieții alături de cel iubit de mult timp și un sărut în noapte alături de mine, chiar dacă preferințele și tot se potrivea între noi, realitatea spunea altceva.
Privesc pe geam, spre apartamentul, spre geamul, la care te-am visat. Am văzut că ești acolo, în visul meu. Am privit, cu curiozitate, să văd cât de mult seamănă cu ce am visat. Am încremenit. O lacrimă s-a scurs pe obraz.
Am început să îi scriu o scrisoare, combinată cu vise și durere. Poate așa mă va auzi cumva în adâncul inimii ei.
„ Cât de mult aș vrea să adun toata durerea ta în lacrima pe care o sărut. Ma privesti, fericită ca sunt lânga tine, tristă ca sunt lânga tine. Zâmbesc și zbor când simt fericirea ta, dar, apoi, îmi târasc trupul prin flăcari când îmi dau seama că suferi. Ești jumătatea mea și doare.
Un copil, întotdeauna un copil...
Cu ochii în lacrimi. Copil. Stau și arunc, cu fiecare clipă trecută, sperante pe geam. Clipă cu clipă, eu zbor spre tine, cu gând, cu iubire, cu fericire, dar fiecare clipă de speranță cade, afară, pe geam. Fiecare picătură e o lacrima simplă de cristal care se sparge, unică, dureroasă.
Îmi amintesc când te sărutam, în obrajorul tău moale...când capul tău, o bijuterie mică și caldă de pluș, începea să își cuibărescă aroma copilarească în acel colț al pieptului meu care nu știam că există, dar care era făcut pentru tine.
Așa supraviețuiesc fără tine, așa mă străduiesc să visez fericire în timpul durerii. Azi sunt cu tine, și mâine, și-n orice moment. Am lacrimi ce așteapta să îți spargă fericirea de tristețe. Am lacrimi ce pot sa prindă gust doar când alunecă ușor pe obrazul tău, din sufletul meu în sufletul tău.
Cu ochii în lacrimi. Copil. Aș vrea să privesc prin ochii tăi disperare trecută, disperare prezentă, ca înt-un izvor de dorință și iubire. O clipă vreau să uit ce văd că vezi, măcar o clipă să văd că ochii tăi lăcrimează când știu furtuna din mine. Tăcerea o am cu mine și o ascult, dar nu îmi șoptește acum nimic, o clipă, când văd ce vezi. E fericirea ta, în mine, aleargă și zboară. Și iar ascult tacerea.”
Mă întrebam ce va înțelege, dacă va începe oare să simtă cum cresc gândurile mele în ea, felul meu de a iubi, în ea. Rămân unul din acei bărbați care o admiră, care au sărutat-o, care i-a fost drag, și atât? Speram să declanșez avalanșa aceea de
Nu a înțeles iubirea mea. Ea un Înger a lovit cu bestialitate în Bestie. Ea un Înger a scos sabia plină de suferință și a înfipt-o în inima mea, și a plecat. Încercam să mă reculeg. Încă mai credeam în minuni, mă rugam ca o minune să se întâmple. Dar nimic.
Mi-am făcut bagajele și am plecat. Aveam cale lungă până la ea. Un drum plin de lacrimi de ploaie și copaci dezgoliți de suflet. În fiecare clipă mă gândeam ce se întâmplă cu mine, de ce am plecat spre iubire, de ce oare risc drumul ăsta spre ea. Am părăsit totul și am plecat spre tot ce înseamnă nou, spre iubirea ei. Speram iar, și poate greșeam iar.
Am trecut de câmpie, am trecut de munți, și iar de câmpie... Drumul își arăta colții în durerea din ochi și de spate pe care o începusem să o am. Conduceam de o zi aproape și tot nu ajungeam unde trebuie. Fizic drumul meu se terminase de mult, dar la ea încă îmi era greu să ajung. Am sunat-o, dar nu a răspuns. Devenise ceva obișnuit în ultimul timp. Nu știa că eu sunt în orașul ei. Trebuia să insist, să aflu adevărul, să văd ce se întâmplase. A răspuns într-un final. I-am spus că sunt aproape de ea. A părut surprinsă, dar a acceptat să se întâlnească cu mine. Nu era cum visasem, cum îmi închipuisem, dar era în esență acea întâlnire pe care mi-am dorit-o. Trebuie să îi spun tot ce simt, să o conving, să îi cer sufletul.
Întâlnirea era într-un parc pe malul unui râu. Eram nervos, cu un buchet de flori în mână, cu chipul prin de griji, cu iubirea mea atârnată în mâna stângă, șiroind din ochi și din inimă.
- Iubita mea, în sfârșit ne vedem. Ochii ei era ca două cuburi de gheață. Am început să simt fiori reci. Am venit oare degeaba? Nu mai conta acum nimic. Am stat pe malul râului cu ochii în ochii celuilalt. A început să îmi explice că nu ar ieși niciodată din relația în care este, pentru nimeni, și pentru nimic, că îl iubește, așa cum îl iubește, dar îl iubește pe El. Am rămas cu greutăți în ochi, cu plumb în picioare, cu ochii ațintiți în ochii ei. M-a chinuit iar, spunând că simte ceva pentru mine, poate chiar iubire adevărată, dar nu are voie să simtă, nu își permite luxul de a fi visătoare și nerealistă.
-Am venit să stau aici, în orașul tău, să lucrez aici, să fiu alături de tine. Am părăsit toată viața mea de acolo pentru a fi cu tine.
A înțeles. A rămas cu privirea îngrijorată. Apoi s-a gândit și mi-a dat un răspuns clar.
Visez încă Îngerul care coboară asupra mea, care mă vindecă cu vocea și cu privirea. Îngerul care se așează asupra mea, face dragoste cu mine, face copii blonzi și creți cu mine și mă face fericit în Rai. Ea e Îngerul care stă acum în pat lângă Bestie. Ea este Îngerul care se schimbă în Bestie, iar eu, Bestia schimbată în Înger de iubire, îmi iau zborul spre cer. Acum sunt rece, acolo sus, privind Bestia în hainele ei de Înger.
Am iubit-o și am dat tot. Sufletul meu atârna, sfâșiat de cuvintele ei. Eram la picioarele ei și alunecam mai jos, trupul sub pământ, în suferință. Restul din mine zbura în vise spre cer. Eram Înger și ea...
Ochii tăi sunt vis, chipul tău o fereastră spre nemurire, părul tău razele soarelui de vară care te arde, iubirea ta, o cutie imposibil de deschis.