1.Pe Amir îl trezi raza lunii care, alunecând peste nasul lui, îl făcu să strănute. În urma strănutului, somnul zbură dintre cearșafurile moi de olandă și Amir căscă lung, deschizând încet ochii. Lumina, filtrată de perdelele grele de tul, umplea camera cu o culoare gălbuie, păstoasă, care făcea ca totul să pară învălui într-o ceață de aur. Conturul lucrurilor părea fluid, nedefinit, iar praful ce plutea în aer amplifica atmosfera ireală, asemănătoare visului.
Amir închise ochii și încercă să adoarmă din nou, dar somnul îl părăsise, alungat ca o cămilă bătrână, în mijlocul deșertului. Se simțea obosit, fără chef și simțea nevoia să lenevească, să se bucure de ultimele rămășițe ale nopții. Căscă lung, apoi se întinse tronznindu-și oasele. Aerul se încălzea, ultimele urme ale răcelii nopții dispăreau în pereți. Se răsturnă pe spate în patul moale și întinse o mână pipăind. Cu ochii închiși, prinse în căușul palmei un sân. Îl cântări, se jucă cu el, încercă să ghicească. Oare era Aba. Sau Isis. Poate Shah. Căută sfârcul prin pânza subțire. Nu era prea mare, deci nu putea să fie Fatima. Ea avea sânii mari, pietroși, puteai să-ți scufunzi fața între ei ca într-o fântână. Nu, sigur nu era Fatima. Mângâie în continuare, jucându-se cu sfârcul tare. Nici Aba nu putea să fie. Ea avea sfârcul sânului drept bont, parcă păstra semnul unei mușcături. Sfârcul pe care-l explora acum era întreg și împungea obraznic mătasea subțire ce-l acoperea. Rămăseseră doar Isis și Shah. După ce căscă din nou, Amir lăsă să coboare palma, explorând întâi groapa de sub sân, apoi câmpia pântecelui, zăbovind preț de câteva clipe deasupra buricului, pentru a se opri, la final, între picioarele fierbinți ale femeii de lângă el. Mai am dreptul doar la o încercare, își spunea Amir în timp ce, cu ochii închiși, încerca să descopere, cercetând cu mișcări molatece, crăpătura fierbinte deasupra căreia ajunseseră degetele sale. Carnea moale, pufoasă, ca și părul scurt, tuns de curând, nu mai lăsau loc de nici o îndoială. Era, cu siguranță, Shah. Aerul devenise fierbinte, dar Amir simțea și mai puternic arsura lui. O simțea în mijlocul corpului, ca pe o țepușă ce trebuia înfiptă undeva, așa cum o simțea și dincolo de pleoapele închise și unde, pe o muzică de tamburină, vedea unduindu-se trupul gol al lui Shah. Cu mișcări lente, încercând parcă să nu alunge ultimele resturi ale moleșelii în care trupul său se simțea ca într-o apă adâncă, Amir își făcu loc între picioarele femeii, lăsându-se apoi cu tot trupul peste ea. Era în continuare cu ochii închiși, era un joc pe care-l juca uneori. Era un mod de a transforma într-o necunoscută pe oricare dintre femeile lui. Era un joc și un surâs mulțumit îi apăru pe chip. Femeile știau și ele jocul și încercau să contribuie la el, dar Shah se întrecea pe sine astăzi. Se prefăcea adormită, se prefăcea că mângâierile fierbinți ale bărbatului nu treziseră nimic în ea. Părea inertă, îi lăsa lui toată inițiativa. Era exact ce-și mai dorea pentru jocul de azi. Era un semn bun, o zi bună părea să înceapă, își spunea Amir, mulțumind în gând femeii de sub el. Apoi, tocmai când se pregătea să o pătrundă, când se pregătea să audă strigătul ei ce va mima surpriza, tocmai atunci, simți pentru prima dată umezeala. O simți pe piept și răceala ei devenea deranjantă. Era un lucru care nu fusese prevăzut, nu intra în jocul lui. Savură totuși momentul în care cucerea, centimetru cu centimetru, interiorul fierbinte al femeii care prelungea jocul prefăcându-se adormită în continuare. Se mișca lent în ea, încerca să se concentreze la plăcerea lui, atent însă și la reacția ei. Shah era însă neîntrecută astăzi, reușea să rămână nepăsătoare, adormită parcă, înghețându-și reacțiile exact așa cum cerea jocul. Apoi din nou umezeala de pe piept care devenise insuportabilă. Aproape că-i venea să deschidă ochii, să vadă ce era. Dar nu putea strica jocul, era prea frumos, căută cu mâna locul, era undeva, în dreptul sânului stâng al femeii. Apă, sudoare? Duse degetul la buze, gustând. Apoi fu nevoie de câteva secunde pentru ca Amir să înțeleagă și, înțelegând, să deschidă ochii măriți de groază. Sub sânul stâng al femeii, o pată mare de sânge.
2.Deschise ușa doar pe jumătate și se strecură prin deschizătură în curtea interioară. Rămase apoi nemișcat, privind în jur de parcă vedea pentru prima oară această priveliște. Arcadele sculptate deasupra ferestrelor prin care lumina soarelui crea irizații ciudate îi atraseră întâi atenția. Apoi privirea alunecă de-a lungul vrejurilor de vie ce se cățărau de-a lungul zidurilor. Verdele cărnos al frunzelor și lumina ce se reflecta, orbitoare, în bazinul din mijlocul curții, toate îi păreau noi, necunoscute. Se furișă, pe lângă ziduri, de parcă era un hoț în propria casă. Se opri în fața ușii masive din dreptul ghizdului fântânii. Apăsă pe clanță și ușa se deschise fără zgomot. Înăuntru, un întuneric gros ca și covorul în care tălpile sale se afundau. Înaintând, ochii săi se obișnuiau cu întunericul și începură să distingă câteva statui zoomorfe din marmură sau piatră albă, apoi niște vaze foarte înalte în care erau aranjate flori cu o tulpină lungă și corole mari și roșii și al căror miros îi învăluia nările, pentru ca, în final, să vadă zăpada corpului ei. Amir se ascunse rapid în spatele unei draperii ce apăruse providențial în fața sa și, din spatele ei, spionă ca un voyeur scena incitantă a îmbăierii. Doar spatele ei alb îl vedea și pletele revărsate peste marginea vasului imens care-i ascundea trupul și brațele ce luceau vag în lumina lămpilor cu petrol și degetele negre ale bătrânei ce o ajuta să se spele. La început nici nu o recunoscu, era altfel, era alta. Așa, cu spatele, abandonată căldurii apei și mâinilor pricepute ale bătrânei, era de nerecunoscut. Era alta, era femeie. Întotdeauna fusese una din favoritele lui, dar pentru alte calități o prețuia, pentru altceva. Era, nu se mai îndoia acum, Aba, cu toate că, așa cum o vedea acum, nu o mai văzuse niciodată. Aba, cu toate că nu ea era cea mai tânără dintre cadânele lui, pe ea și doar pe ea, el o considerase mereu femeie-copil, un amestec incitant de inocență și senzualitate. Aba știa să îmbine aerul de fecioară neprihănită cu gemetele subțiri și chiotele deșucheate de care el se bucura. Dar niciodată, până în seara asta, nu o privise ca pe o femeie, nu o simțise împlinită. Ea fusese doar jocul care duce la descoperire. Nici măcar atunci când, jucându-se cu sânii ei, îl remarca pe cel drept care avea sfârcul bont, de parcă ar fi fost mușcat de dinții unui bărbat, nici atunci nu o considera cu adevărat femeie, ci copil, un copil pe care el îl învăța , îl iniția în tainele erosului. Cine ți l-a mușcat, o întreba, dar acum nu-i vedea sânii și nici fața rotundă și bucălată și nici zâmbetul ei de copil mare. Doar spatele ei alb peste care se revărsa, ca o ploaie, părul blond și cârlionțat, degetele negre ale bătrânei ce frământau carnea albă, aproape transparentă. Apoi Aba se ridică în picioare, rămânând în continuare cu spatele. Acum marginile ligheanului îi ajungeau până la brâu, descoperind privirilor lui Amir toată unduirea torsului ei până la mijloc. Cu un ștergar alb, bătrâna frecă corpul Abei până când pielea albă a femeii căpătă o ușoară culoare rozalie. Bătrâna dispăru câteva clipe pentru a se întoarce apoi cu un castron smălțuit pe care-l ținea în mâna stângă. Degetele mâinii drepte și le afundă în lichidul vâscos din castron pentru ca apoi să frece, cu buricele degetelor, spatele Abei. Amir privea, ca hipnotizat, din spatele draperiei, urmărea degetele negre și urma pe care ele o lăsau pe corpul femeii și simțea în nări parfumul de trandafiri, mirosul uleiului cu care bătrâna freca corpul Abei. Amir urmărea fascinat întreg ritualul, ascuns în spatele perdelelor, privea fascinat cum cadâna lui se supunea acestui ritual al înfrumusețării, privea cum fața femeii era unsă cu un unt purpuriu, buzele erau atinse de două picături de ulei de culoare galbenă, iar ochii subliniați cu antimoniu și negru de mosc și, la sfârșit, părul, fiecare fir în parte și toate la un loc trecute prin strâmtoarea periei de păr, iar apoi din nou toate, legate cu un șiret la ceafă. Era un joc nou, un joc în care femeia își compunea un nou chip, un nou trup, o identitate nouă cu care să-l surprindă, să trezească în el o nouă dragoste. Amir închise ochii și un sentiment plăcut și răcoros urca în el ca un val, un sentiment nou care iată, îl făcea să uite de tot, de spaima cu care, aproape pe furiș își părăsise camera, de cadavrul femeii pe care o lăsase într-o baltă de sânge în patul cu baldachin, de temerile sale, de frica de moarte. Ce simple păreau toate, deschideai o ușă, întrai într-o cameră, o cameră a frumuseții și, iată, tot răul rămânea în urmă. Frumusețea, șoptea Amir, frumusețea... Adhanul, sunetul puternic al chemării la rugăciune îl făcu să tresară și, astfel, fraza abia începută rămase neterminată, înțepenită la primul cuvânt: frumusețe. “Allah akbar, Allah akbar, Allah akbar ... Allah akbar, Allah akbar.” (“Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare. Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu afară de Allah. Mărturisesc că Muhammad este Trimisul Allah. Veniți la Rugăciune. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Veniți la izbăvire. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Rugăciunea este mai bună decât dormitul. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare”).
Vocea muezinului, amplificată de difuzoarele puternice instalate în vârful minaretului, făcea să tremure aerul fierbinte, iar Amir simțea vibrația în fiecare fibră a trupului său. Neauzit, se grăbi să părăsească încăperea. Era timpul rugăciunii de dimineață.

3.Foarte ciudat lucru, uitase cu atâta ușurință de cadavrul femeii ce rămăsese în patul său, în schimb își amintea aproape perfect discuția pe care o avusese, cu o seară în urmă, cu cei trei străini. Nu știa de ce, dar încă de la început nu-i inspiraseră foarte multă încredere, dar, cu toate astea, îi primise în casa lui, îi ospătase din bucatele lui, le oferise adăpost peste noapte. Îndrăznise să-i întrebe, la un moment dat, cine sunt. Ei îi răspunseseră râzând, în glumă, cu o întrebare: „Dac-am fi îngeri, ce-ai zice?” Râsese și el, ca răspuns la întrebarea lor, căci ce alt răspuns ar fi putut să le dea. Fusese o noapte lungă, în care vorbele străinilor îl nedumeriseră, îl făcuseră să se îndoiască de propriile convingeri. Aveau aceia un fel de a vorbi, dublând fiecare idee cu o pildă, fiecare cuvânt cu câte un gest și aproape fiecare silabă, i se părea lui Amir, avea un corespondent în lucirea ochilor, astfel încât vorbele lor păreau mai puternice decât niște cuvinte oarecare, păreau a fi chiar adevărul, chiar dacă acesta părea a fi cu totul altul decât cel pe care Amir îl știa. Totul era ciudat la străinii ăștia, îi remarcase încă de când îi văzuse, de dincolo de perdea, apărând la colțul străzii. Nu știa de ce, dar încă de când i-a văzut a știut că ei o să bată la ușa lui. Le deschisese poarta și îi poftise înăuntru. Se vedea că vin de departe și nu doar colbul ce-i acoperea din cap până-n picioare depunea mărturie despre asta, dar și fețele lor, cu trăsături diferite, parcă prea colțuroase. Până și ochii păreau altfel, umbriți de sprâncenele stufoase. Era ceva ciudat în ei, un amestec de bunătate și de severitate în același timp, mângâierea fină a oțelului celui mai ascuțit pumnal.
Acceptaseră găzduirea fără nici o vorbă, nici măcar nu mulțumiseră pentru asta. Păreau cumva absenți, parcă nu erau cu totul aici, de parcă o altă parte a lor ar fi fost în același timp în alt loc, unul foarte îndepărtat. O ubicuitate ciudată se întâmpla acum și cu Amir care, mângâind palma catifelată a Fatimei, se simțea undeva departe, în mijlocul deșertului, sub soarele arzător, iar buzele sale crăpate căutau să rostească un cuvânt, unul singur, cuvântul care să-i lămurească calea. Cuvintele străinilor mai mult îl încurcaseră decât să-i lămurească gândurile. Îi ascultase tăcut, foarte rar intervenise în discuția lor. De altfel, nici ei nu păreau foarte interesați în a-l atrage și pe el în discuție. Vorbeau doar între ei, își expuneau ideile și le dezbăteau ca pe o scenă. Amir era doar spectator și, chiar de la început, avu senzația că totul e de fapt o scenă de teatru așa cum văzuse de câteva ori la bâlci. Doar că străini din fața sa nu erau nici pe departe ca ceilalți, nu aveau darul să-ți stârnească râsul, ci din contră, aproape inexplicabil, stând lângă ei și ascultându-le argumentele atât de complicate, simțea fiori reci de-a lungul șirei spinării. Își aducea aminte acum, în timp ce degetele sale se împleteau cu cele ale Fatimei, cum îi îndemnase pe străini să-și lepede pelerinele înainte de a se așeza la masă. Străinii l-au privit cu o tristețe pe care nu-și amintea să o mai fi întâlnit vreodată, o tristețe care te făcea să-ți dea lacrimile deși nu știai de ce, o tristețe care-l făcu să se cutremure prin lăuntru. A venit apoi răspunsul lor care, într-un alt moment, ar fi fost luat ca o glumă, dar atunci... I-au răspuns că, dacă și-ar lepăda pelerinele, iar de sub ele ar răsări aripi, apoi nu ar mai putea să rămână în casa lui, nu ar mai putea să se bucure de ospitalitatea lui. “Toate la timpul lor”, au spus ei cu tristețe și un aer otrăvit și puțind a moarte a umplut încăperile și s-a așezat peste tot, acoperind totul ca o perdea grea și întunecată.
Și totuși, își zise Amir mângâind umărul rotund al femeii, și totuși, e atâta frumusețe în jur. Dar ei, străinii, nu despre frumusețea acestei vieți aveau să vorbească în timpul ospățului, nu despre bucatele alese pe care le întinsese înaintea lor, nu despre frumusețea dansatoarelor ce se unduiseră sub ochii lor, nu despre vinul de curmale cu care-și ostoiseră setea. Ei vorbeau doar despre moarte și despre drumul pe care fiecare îl are de făcut până la Alah. În mijlocul frumuseții, al belșugului și al vieții, ei vorbeau doar despre moarte și despre drumul pe care pașii fiecăruia îl are de măsurat. Străinii spuneau că fiecare om are un drum al său spre Alah. Mai mult, uneori pot să fie chiar două drumuri, căci, dacă Alah vrea, sufletul va merge pe un drum, iar trupul pe un altul. Omul, după cum spuneau ei, e format din trei părți. O parte e cea fizică, a trupului nostru impur, supus degradării datorate îmbătrânirii în timpul vieții, iar apoi, după moarte, celeilalte degradări, ultime, ce a putrezirii și a întoarcerii în țărână. Legată de acest trup fizic și impur, se află inteligența individuală, sau sufletul ce se găsește în corp undeva în zona inimii. Sufletul este, ca și trupul, degradabil în timp, atât în timpul vieții, cât și după moarte. El este legat inseparabil de trupul fizic, așa că, doar la voința lui Alah, el poate fi separat și să parcurgă de unul singur, pentru a fi pedepsit, calea nesfârșită în căutarea celei de a treia părți a omului. E o cale fără sfârșit, căci a treia parte, deși se găsește și ea în corp și e la fel de materială ca și celelalte două, ea e singura pură și nedegradabilă, fiind inteligența universală, sufletul divin, cel ce se află peste tot, în tot ceea ce ne înconjoară și chiar în noi înșine.
E atâta frumusețe, șopti Amir în timp ce degetele sale urmăreau cercul negru al sfârcului. După ce înainte pielea femeii îi treziseră în minte amintirea unei catifele roșii pe care o mângâiase, cu ochii închiși, în copilărie, la fel acum, denivelarea fierbinte a sfârcului îi aducea aminte de țeasta plină de sbîrcituri a unuia din străini. Totul se petrecuse din cauza unei uși deschise prea brusc. Curentul produs ridicase gluga unuia dintre cei trei străini, descoperind o țeastă complet lipsită de păr, acoperită, în schimb, de o rețea fină, densă, de încrețituri și de vene ieșite în relief care dădeau senzația unor răni recente. Doar o secundă a durat totul, dar a fost suficient pentru ca Amir să vadă și să-și aducă aminte acum. Își amintea atât de bine cina din seara trecută, dar uitase vorbele de mai devreme ale Fatimei așa cum uitase de trupul femeii ce rămăsese într-o baltă de sânge în patul lui. Poate că nu uitase de tot, încă și le mai amintea vag, parcă erau acoperite de o perdea densă de fum ce le făcea să-și piardă conturul. Da, încă își mai amintea, ca prin vis, vorbele înspăimântate ale Fatimei, încă își mai amintea gâfâitul ei și privirea ei îngrozită, încă își mai amintea senzația pe care i-o dăduse atingerea sângelui ce înroșise cămașa lui Shah, dar toate erau atât de vagi, atât de nedefinite, încât păreau niște amintiri venite dintr-un vis din care abia se trezise. I se părea, sub aerul fierbinte care învăluise totul, că nici sfârcul sânului pe care-l mângâia acum nu mai era real, ci doar o fantasmă. Poate că nimic nu era de fapt real, poate că era doar un vis din care urma să se trezească. Poate că reale erau doar vorbele meșteșugite ale străinilor și supremația sufletului asupra trupului de care vorbeau aceștia. Sau poate că și ei erau un vis, poate că totul era visul unui zeu adormit, un zeu pe care Amir și-l imagina având o țeastă la fel de ciudată ca cea a străinului, un zeu adormit și care ne visează, își zise Amir cu voce tare și Fatima, neînțelegând, se strânse și mai tare în el, adăugând căldurii din jur, căldura trupului ei fierbinte. Străinii spuneau, își amintea Amir, că sufletul are o formă a lui, o formă unică care-l definește, iar trupul, îmbrăcându-l în carne, e nevoit să ia forma sufletului, așa cum o haină ia forma corpului pe care-l acoperă. E ca o închisoare trupul acesta, ca un sicriu, așa se explică dorința spiritului de a evada, de a căuta o metodă de a se întoarce în matricea universală. Și mai în profunzime, găsim spiritul care sălășluiește în sânge și reprezintă substanța vieții. Gustul sărat al sângelui și senzația aceea ciudată de umezeală pe care o simțise pe pieptul lui Shah, spiritul ei ce părăsise corpul și-l lăsase gol și pustiu, amenințarea despre care Fatima se grăbise să-l avertizeze. Toate păreau îndepărtate, vagi, aproape ireale, doar dogoarea ce moleșea totul era reală, doar razele soarelui care, trecând dincolo de storurile groase, pârjoleau totul.
4. Mirosul morții se simțea acum prin toată casa, pătrunsese prin canatul ușilor, prin porii pereților, sau fusese dus, dintr-o cameră în alta, chiar de respirația oamenilor ce se vânzoleau de acolo-colo, fără oprire, ca într-un furnicar. Părea că zeci de cadavre se descompuneau în aerul fierbinte de dinaintea amiezii, iar duhoarea lor acoperea totul cu un văl aproape vizibil. Amir chiar se mira cum se putea ca toată duhoarea asta să vină doar de la trupul femeii ucise în camera lui. Foarte ciudat era și faptul că nimeni nu părea deranjat de miros, aproape că nici nu-l luau în seamă. În definitiv, își zicea Amir, era aproape imposibil ca nimeni să nu o fi descoperit pe Shah până la ora asta, nimeni să nu-i fi descoperit trupul fără suflare zăcând într-o baltă de sânge în patul său. Și, chiar dacă părea total improbabil, se pare că așa se petrecuseră lucrurile, căci, în afara vânzolelii obișnuite ce preceda tihna din mijlocul zilei, nimic neobișnuit nu anunța că cineva i-ar fi descoperit trupul.
Amenințarea pentru care Fatima venise într-un suflet să-l avertizeze nu ajunsese până la el, nu îl făcuse să simtă fiorul fricii și al îngrijorării. Din contră, căzuse într-o stare de reverie din care Fatima nu reușise să-l trezească.
- Când a venit prima oară Hess? șopti el, dar era o întrebare care nu aștepta un răspuns din afară, iar Fatima tăcea și ea, neștiind cum să-l ajute sau să-l apere.
Nu-și mai amintea exact ziua aceea, ziua în care Hess intrase pentru prima dată în casa lui. Probabil că fusese o zi obișnuită din moment ce nu-și mai amintea nimic despre ea. Singurul lucru cu adevărat remarcabil fusese apariția lui. Cineva venise într-un suflet să-l anunțe că un străin cerea găzduire. Acesta era un lucru destul de obișnuit, dar fața îngrozită a celui ce aducea vestea îl făcuse să înțeleagă imediat că nu era vorba de un călător obișnuit. Se grăbise să-l întâmpine. Străinul stătea în cadrul porții, nu făcea pasul care l-ar fi dus înăuntru, dar nici pasul înapoi ce l-ar fi lăsat afară, iar soarele ce tocmai începuse ascensiunea era chiar în spatele lui, așa că Amir nu vedea decât o siluetă neagră din spatele căreia răsărea soarele. Părea un nimb de foc, un arhanghel al răzbunării și al pedepsei. Apoi, când străinul, părăsind cadrul porții și ieșind din zona razelor soarelui ce-i dădeau o aură supranaturală, deveni vizibil, Amir avu o a doua surpriză. Nu albeața nefirească a pielii și părul lui roșu erau cele care-ți atrăgeau imediat atenția (deși ar fi fost suficiente și doar acestea), ci urâțenia aproape neomenească a chipului acelui străin. Era o urâțenie cu atât mai grotescă cu cât ea nu părea să-și aibă cauza într-un accident, ci rezultatul unui stări firești, a unei dezvoltări. Era, se gândea Amir, rezultatul unor malformații congenitale care, evoluând, ajunsese acum la maturitate, la maximul de grotesc și hidos la care se putea ajunge. Era, și de acest lucru Amir a avut suficient timp să se convingă după aceea, era aproape imposibil să-i privești chipul mai mult de câteva secunde, privirea devenea dureroasă, iar schimonoseala neomenească a chipului celuilalt ți se transmitea ca o durere puternică care te străpungea prin mijlocul trupului. Hess, s-a prezentat străinul. Hess mă numesc, a spus el și vin tocmai din Suedia, din nordul Europei. Nu am bani dar, în schimbul găzduirii, o să găsesc o modalitate să plătesc. Amir l-a găzduit atunci mai mult din curiozitate. Era o atracție pe care nu și-o putea explica. Era un sentiment asemănător aceluia pe care-l ai atunci când te apleci peste marginea unei prăpăstii, iar hăul de sub picioarele tale se transformă într-un gol pe care-l simți în măruntaie. Există atunci un moment în care ai impulsul de a te arunca în gol și e destul de dificil să te opui acestei chemări, o faci apoi cu greu, iar în sufletul tău rămâne un regret inexplicabil, un gol ce va rămâne mereu necunoscut. Probabil, se gândea acum Amir, în clipa în care-l primise pe străin sub acoperișul lui și îl găzduise fără să-i ceară nimic în schimb, probabil că atunci Amir nu rezistase impulsului inițial și, ca atras de niște brațe nevăzute, se aruncase în gol.
Străinul stătea aproape toată ziua în cameră și asta era foarte bine căci oamenii îl ocoleau și ieșiseră deja vorbe și superstiții legate de întâlnirea cu el și de nenorocul pe care aceasta îl putea provoca. La început mâncase în cameră, dar, într-o seară, își făcuse apariția în sala în care luau masa. În lumina torțelor, fața lui albă ca stâncile de sare de la Gomora, încadrată de părul roșu, completată de urâțenia grotescă a chipului, îi făcuse pe toți să li se întoarcă mâncarea din stomac. A fost prima seară în care, folosindu-și harul său ascuns, Hess și-a plătit găzduirea. Harul lui era acela de a-i bucura pe ceilalți. Spunea povești, recita poezii și cânta balade vechi acompaniate de mandolină. Era cu adevărat un har, căci publicul părea vrăjit și, lucru aproape de necrezut, treptat, treptat, urâțenia povestitorului se estompa. Amir își amintea cum, în prima seară, după primele cântece, ridicând ochii către cântărețul venit din cealaltă parte a lumii, a remarcat uimit că hidoșenia chipului acestuia aproape dispăruse, îndulcită de rimele cântate la mandolină. Fusese o seară vrăjită în care nimeni nu se îndura să se ridice de la masă, cântecele erau completate cu povești despre vremuri demult apuse, apoi poezii despre eroi și balauri, o atmosferă vrăjită se crease în jurul lor, o atmosferă ce se năștea din vorbele străinului cu pielea albă.
Serile acestea se repetau din când în când, fără să știe nimeni când, după cheful străinului, căci Amir nu îndrăznise să-i ceară vreodată ceva așa cum nici străinul nu ceruse niciodată nimic. Și iată acum, dacă ceea ce spunea Fatima era adevărat, Isis se îndrăgostise de acest străin și, mai mult, voiau să fugă împreună și nu oricum, ci ucigându-l pe el, pe Amir, mai întâi. De ce ar fi vrut să-l ucidă pe cel ce-i oferise găzduire? Cine putea să știe? Amir nu putea să înțeleagă așa cum nu înțelesese metamorfoza pe care Hess o suferea în timp ce povestea, cânta sau recita poezii. Era ca un fluture ce ieșea din cocon și probabil Isis de acest fluture se îndrăgostise. Nici asta nu reușea Amir să înțeleagă, cum reușea femeia aceasta care era de fapt femeia lui, privind fața străinului, să vadă mereu doar chipul acestuia transfigurat din timpul serilor magice în care acesta își arunca urâțenia și era cuprins de o aură aproape mistică, cum putea ea să-l iubească necondiționat, să accepte pentru el chiar și o așa ticăloșie de a-și ucide soțul pentru a putea fugi cu amantul. Amir nu putea înțelege, erau prea multe necunoscute ce se adunaseră în jurul lui, străinii pe care-i găzduise noaptea trecută, trupul însângerat al femeii pe care o lăsase în așternuturile sale, metamorfozele lui Hess și planul acestuia de a-i pierde viața, îmbrățișarea fierbinte a Fatimei, sînii ei pietroși ce-i împungeau pieptul.
5. O să vă spun în seara aceasta povestea prințului plictisit care s-a îndrăgostit de o porumbiță. Așa-și începuse Hess povestea, în seara în care cei trei străini acceptaseră găzduirea lui Amir. Intrase într-una din pauzele discuției lor despre suflet și locul acestuia în trup, intrase fără un cuvânt, fără să salute, după obiceiul lui, fără să privească în jur, așezându-se mereu în același loc, în colțul încăperii, în picioare și, privind undeva în gol, peste capetele tuturor, începuse povestea fără nici o introducere, fără să anunțe în nici un fel ce avea să facă. Cei trei străini se întorseseră spre el, îl priveau intens, fără să-și ferească privirile de urâțenia chipului lui.
Era odată, demult, continuă Hess, un prinț tare bogat ce locuia undeva în orașul Acra. Era atât de bogat încât contabilii săi, în număr de 30, nu reușeau să cadă de acord în calcularea acesteia. Bogăția lui era atât de mare încât, dacă nu ar fi fost însoțită de modestie, ar fi stârnit invidia califului și, probabil, multe lucruri rele ar fi pornit de aici, iar povestea noastră ar fi fost lipsită tocmai de eroul ei principal. Atâta doar că prințul de care vă vorbesc, nu făcea paradă de bogăția imensă de care dispunea. Nu, nu se poate spune că trăia în sărăcie, căci tot ceea ce-și poate dori un suflet omenesc el avea la doar o întindere de mână. Avea cele mai frumoase femei din oraș, cei mai frumoși cai, cei mai puternici robi. Mesele lui erau mereu îmbelșugate și acompaniate de dansatoare din Ur, de muzicanți din Basra și de povestitori din Baas. La masa lui întotdeauna își găseau locul călătorii ce treceau prin oraș, iar poveștile lor despre ținuturile îndepărtate bucurau urechile ascultătorilor. Cu toate acestea, prințul nu exagera în a-și afișa bogăția, dar asta nu o făcea neapărat din modestie, ci dintr-un cu totul al motiv. Un vierme ciudat intrase în sufletul prințului și-l măcina prin interior, un vierme care nu-l lăsa să se bucure de nimic. Iată, prințul nu mai găsea bucurie nici în brațele soțiilor sale, nici în cursele de cai sau de ogari, nici la vânătoarea unde șoimii săi erau cei mai pricepuți, nimic nu-i mai putea aduce bucuria. Căci șarpele care intrase în sufletul lui roade adânc, roade temeinic și puțini dintre cei ce sunt atinși de această boală mai apucă a se vindeca. Iar boala aceasta și șarpele care se încolăcește în suflet se numește plictiseală. Da, prințul era bolnav de plictiseală, toate i se păreau serbede și fără gust, și apa de izvor și sărutările cadânelor sale, bucatele nu mai aveau gust și toate distracțiile erau doar o pierdere de vreme. Devenise ursuz, nu mai vorbea cu nimeni. Într-o săptămână abia dacă adunai câteva vorbe din gura lui. Privirea îi era mereu pierdută undeva departe, iar, în ultima vreme, mai tot timpul zăcea în patul lui, fără să se mai ridice, plictisit de viață și de tot ce reprezintă ea. Ajunsese să iasă foarte rar din camera lui, nu se mai îngrijea aproape de loc, nu-și mai tundea barba și părul. Ajunsese să arate, deși abia dacă depășise patruzeci de ani, ca un bătrân milenar. Toată casa lui era îngrijorată de starea lui și toți căutau un leac, o soluție să-l scoată din starea asta, să-l facă să guste din nou viața și bucuriile ei. Dar toate eforturile lor erau zadarnice, prințul se închidea tot mai mult în singurătatea plictiselii lui absolute. Era un drum înfundat acesta pe care pornise prințul, un drum care nu se putea termina decât în moarte, o moarte prematură care ar fi putut să fie singura pată de culoare în pustiul singurătății lui. În ultima perioadă prințul nu-și mai părăsea deloc camera. Slujnica îi aducea mâncarea acolo și, nu de puține ori, a fost nevoită să o ia înapoi neatinsă, căci prințul ajunsese într-o stare de tot plânsul, zile întregi zăcea în pat, fără să se miște, fără să se atingă de mâncare, parcă așteptându-și moartea. Dar moartea întârzia să vină, căci el nu suferea de nici o boală în afară de aceea a plictiselii, nici o altă boală nu-i rodea trupul și oasele, nimic care să-l facă să plece pe cealaltă lume decât plictiseala lui de lume și de tot. Nu se știe unde ar fi ajuns toate astea, nu se știe ce s-ar fi ales de bietul prinț, probabil că, la un moment dat, lumea ar fi uitat de el, închis de bunăvoie în întunericul odăii lui, probabil că nici eu nu aș fi povestit acum despre el dacă, într-o zi, nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul de necrezut. Dar chiar așa cum am să vă povestesc s-au întâmplat lucrurile.
Aici Hess a făcut o pauză. După obiceiul lui, fără să ceară s-a apropiat de masă și a luat pocalul unuia dintre meseni, a luat pocalul plin cu vin de curmale și l-a răsturnat pe gât. A trântit apoi pocalul pe masă și s-a întors în colțul lui. Tăcea însă, așa cum obișnuia uneori să facă, exact în mijlocul câte unei povești. Iar ascultătorii așteptau în tăcere, așteptau ca el să lege din nou firul poveștii, să lege din nou firul vrăjii ce-i făcea să călătorească prin ținuturi și vremuri necunoscute. Apoi, la fel de brusc și fără de veste cum și începuse, Hess pornea din nou să povestească din locul în care o lăsase.
Da, jur pe mormântul mamei mele că exact așa cum am să vă povestesc s-au întâmplat toate. Într-o zi, spre amiază, alungată probabil de dogoarea ce se întețea și căutând un strop de umbră, într-o zi zic, o porumbiță, o turturea, o pasăre, în fine, a pătruns în camera prințului. Zic porumbiță și zic turturea, în fine, nu știu exact ce pasăre o fi fost aceea. Nu am mai văzut niciodată una la fel. Era albă… albă așa cum nu s-a mai văzut. Mai albă decât sarea și decât zăpezile din ținuturile de unde vin eu. Era albul nopților fără somn și albul zorilor de zi. Era albul cel mai alb ce s-a putut inventa vreodată. Și porumbița, găsind fereastra deschisă, a pătruns în odaia prințului. Ce s-a întâmplat atunci în sufletul lui, doar alchimiștii și magii cei mai desăvârșiți ar putea să explice, căci e clar că ceva ca un fel de explozie s-a produs în sufletul lui, ceva aproape de necrezut dacă nu ai ști că totul e absolut adevărat, căci iată, prințul s-a îndrăgostit de pasărea cea albă. Dar când zic că s-a îndrăgostit nu mă refer la sensul de simplu al cuvântului, adică acela în care fiecare dintre noi se atașează de ceva, de câinele credincios, de uliul cel ager, de calul cel iute. Nu, în inima prințului se aprinsese o flacără așa cum numai pentru o femeie se poate aprinde în inima unui bărbat și da, prințul iubea porumbița cea albă de parcă aceea ar fi fost soața lui, prima lui soață. Și focul acesta ce-l ardea prin lăuntru, iată că a dat afară viermele ce sălășluise în trupul lui, dăduse afară viermele plictisului. Prințul parcă se născuse din nou. Descoperea din nou lumea, o vedea acum cu ochii unui nou născut, parcă pentru prima dată. Și se bucura de toate, căci toate erau noi pentru ele, toate câte le vedea în jur se născuseră atunci, în secunda în care, într-o zi, înainte de amiază, în camera lui poposise o pasăre albă, albă, albă.
Fiindcă aici, după aceste vorbe, Hess făcuse o pauză mai lungă, unul dintre străini îndrăznise să-i pună o întrebare:
-Toate câte ni le spui sunt o pildă, nu-i așa, sau, așa cum pari a pretinde, sunt fapte reale la care chiar tu ai participat și le-ai văzut?
Hess l-a privit atunci lung, lung de tot, cu toată urâțenia chipului lui și parcă roșul părului lui devenise și mai roșu, iar pielea lui albă căpătase o lucire mată, asemănătoare fildeșului.
-Nu străinule, eu nu pretind nimic. Eu spun doar că am fost acolo și că toate s-au întâmplat întocmai cum ți le povestesc. Dar, dacă nu vrei să mă crezi, tu sau altcineva din această încăpere, poate privi toate și ca pe o pildă, căci toate lucrurile ce s-au petrecut în trecut au un sens, iar cel care e înțelept și caută acest sâmbure, se va îmbogăți cu acesta și va avea multe de câștigat.
Străinul înclinase din cap, încuviințând vorbele lui Hess, iar apoi îl îndemnă să continue povestea prințului plictisit ce s-a îndrăgostit de o pasăre nemaivăzută. Hess însă nu suporta să fie nici întrerupt și nici apoi îndemnat să continue, așa că rămase o vreme tăcut, îmbufnat, într-o de atitudine care-i scotea și mai mult în evidență grotescul fizionomiei. Părea un monument al asimetriei, un exemplu al imperfecțiunii și al grotescului. Apoi, într-un târziu, reluă firul poveștii.
În continuare, povestea este despre dragostea imposibilă a prințului pentru pasărea cea imaculată. Printul era decis să facă orice pentru a-i cuceri dragostea. O copleși cu tot felul de cadouri, de la brățări și cercei cu diamante, inele de aur cu pietre de safir și de topaz, mătăsuri mai fine decât pânza de păianjen și din care el poruncise să se croiască haine pentru ea și, dincolo de toate, declarațiile lui înflăcărate de iubire și gesturile tandre și privirile pătimașe. Cred că, la atâtea dovezi de iubire, și o statuie ar fi cedat, numai porumbița, din neștiință sau din răutatea specifică animalelor, ea nu dădea nici un semn că gesturile prințului ar fi impresionat-o în vreun fel. Devenea brusc interesata doar atunci când prințul îi aducea, în largi tipsii de argint, bobițe de mac, sau mici bucățele de rodii, sau smochine și curmale tăiate cubulețe mici. Tot așa era, sau poate chiar mai mult, interesată de cofeturi, de baclavale, de clătitele cu portocale, de balaleet qatar, de rangeene de curmale, sau de merele umplute cu nuci și miere la cuptor. Părea a avea o poftă nestăvilită legată de tot ceea ce ține de zaharicale și, de multe ori, prințul se temea ca ingerarea unor așa mari cantități de zaharuri să nu-i dăuneze. De altfel, porumbița, dacă avea în fața ei tipsia cea plină de dulciuri, părea că nu mai are nevoie de nimic. Și, dintre toate dulciurile pe care le primea, preferata ei era baclavaua cu nucă și susan. Când te uitai la ea, așa mică și firavă și, în plus, cu penele acelea albe, imaculate, nici prin cap nu ți-ar fi trecut ce poftă nestăvilită zace în trupul acela grațios și pur, ce neostoită sete de dulciuri pândește din întunecimea ciocului ei micuț și roșu ca un crin abia îmbobocit.
Pentru prinț, aceea a fost cea mai fericită perioadă a vieții sale. Nu avea răgaz nici o secundă, acum alergând să comande o pereche nouă de inele bătute cu pietre de agat, acum ajuntînd-o pe turturică să îmbrace, peste penele albe, o tunică din mătase mai răcoroasă decât briza mării, apoi alergând într-un suflet la bucătărie să verifice de-i gata cataiful, într-un suflet ducându-se din nou să vadă de-i mai trebuie ceva porumbiței, iar apoi tot așa toată ziua. Dar nu simțea nici o oboseală, ci doar bucuria ce-i lipsise toți anii din urmă. Părea că în toți anii aceia în care lâncezise, neputându-se bucura de nimic, răsturnaseră acum, în zilele acestea toată bucuria nefolosită atunci.
Și porumbița părea oarecum mulțumită căci, deși mereu existau ferestre deschise prin care ar fi putut evada, ea nu se grăbea deloc să facă asta, renunțând de bună voie la libertate în schimbul atențiilor cu care o înconjura prințul. Se spune în general că păsările nu pot trăi fără zbor, că se topesc dacă sunt ținute într-o colivie, fie ea și aurită, dar porumbița noastră părea a fi dintr-o specie diferită de cea a suratelor ei zburătoare, căci ea prefera luxul și desfrâul zaharicalelor, libertății. Era mai curând în ea sufletul unei pisici leneșe care toarce sub mâna stăpânului ce o mângâie și-i face toate poftele, decât sufletul unei păsări îndrăgostită de depărtări și de tăria înălțimilor.
Odată povestea ajunsă aici, Amir care privea fascinat chipul înflăcărat al lui Hess, chipul ce acum devenise aproape frumos, se gândise că, iată, porumbița din povestea asta tare mai seamănă cu Isis a lui. Ca și porumbița, și Isis era sufletul și dragostea lui, era răsăritul și apusul și, tot ca și porumbița din poveste, nici ea nu se vădea impresionată de nenumăratele dovezi de dragoste din partea lui, era mai mereu visătoare, pierdută în gânduri și niciodată nu-i răspunsese cu gesturi tandre, gesturilor lui înflăcărate. Nici măcar atunci când se culcau amândoi, nici măcar atunci Isis nu ieșea din carapacea ei, rămânea rece și îndepărtată și Amir nu reușea niciodată să găsească o punte către sufletul ei.
În fine, perioada aceasta, căreia eu i-aș zice de zahăr, continuă Hess povestea, perioada asta a durat câte luni de zile. Trebuie spus că, așa cum se întâmplă întotdeauna, nici un perete nu este absolut drept, există undeva o crăpătură, chiar dacă ea este poate foarte mică, aproape insesizabilă, nici un suflet nu este complet neprihănit, există undeva o pată, chiar dacă ascunsă și neștiută de nimeni, numai Alah e pur, căci el e începutul și sfârșitul a tot ceea ce există. La fel se întâmpla și în casa prințului, căci nu toate era la fel de frumoase pe cât le vedea el. Lucruri ascunse și negre clocoteau, fără știrea lui, multe nemulțumiri se adunau și cineva avea să dea seamă pentru toate astea. Prințul însă nu vedea nimic, era prea pierdut în labirintul dragostei lui, prea orb de fericire, prea nepăsător la tot ceea ce e în jur. Dar nemulțumirile se adunau, se adunau, ca bulgării de bălegar rostogoliți de cărăbușul deșertului. Nevestele prințului se simțeau jicnite, părăsite și nebăgate în seamă, rolul lor fusese uzurpat, iar umilința la care erau supuse era cu atât mai mare cu cât venea din partea unei ființe inferioare, spuneau ele. Una e să te alunge din inima soțului tău o altă femeie, dar așa, să fii alungată de o pasăre, fie ea și albă, asta era prea mult, era un lucru care nu putea fi indurat. În plus, risipa de acum a prințului risca să aducă întreaga casă în sapă de lemn, nici un sac nu e fără fund, iar femeile își făcuseră socoteala ca toată agoniseala să le rămână copiilor pe care ele îi aveau cu prințul. Nu îndrăzneau însă să-și spună în mod direct păsul căci se temeau, pe bună dreptate că, odată mărturisită ura lor pentru pasărea ce le stricase liniștea, poziția lor în cadrul familiei să nu fie zdruncinată ajungându-se chiar, cine știe, chiar să fie alungate. Niciuna dintre ele nu putea risca asta, dar nemulțumirea se acumula mereu, creștea și se îngroșa și, odată și odată puroiul urma să se spargă.
Și, ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă într-o zi. Uneori, în diminețile mai răcoroase, porumbița se ridica din patul prințului și pornea a se plimba singură prin grădina din curtea casei. Se plimba ca o rățușcă, căci căpătase acum un mers legănat, de la atâtea zaharicale cu care-și îndopa trupul micuț, se plimba zic printre florile mai înalte decât ea și, chiar dacă i-ar fi trecut prin cap să zboare și astfel să treacă dincolo de gardul de înconjura grădina, nu ar mai fi reușit fiindcă, pe de o parte, aproape că uitase să mai zboare, iar, pe de altă parte, era acum cu mult mai grea decât s-ar fi cerut să fie o pasăre de dimensiunile ei. Așa se explică faptul că prințul nu se îngrijoră când, într-o dimineață, lângă el nu o găsi în pat pe draga lui turturică. Era o dimineață frumoasă și prințul, în timp ce se așeza la masă, își făcea planuri ce alte surprize să-i facă iubitei lui porumbițe. Ca prim fel i se aduse o ciorbă, iar acest lucru nu era deloc un lucru obișnuit, dar gustul acesteia era atât de bun, încât prințul renunță să-l mai certe pe bucătar pentru această schimbare de meniu. Puse să fie totuși întrebat ce fel de ciorbă era aceea. Răspunsul îl nedumeri puțin, dar deja se adâncise în planurile lui ce cuprindeau bijuterii și, mai ales dulciuri cu care să o copleșească pe alba porumbiță. I se spuse că e o fiertură din albul mai alb decât varul cu care sunt spoiți pereții și chiar așa era, căci în afară de verdețurile ce pluteau la suprafață, în rest lichidul era albicios, dens, aproape pufos, iar bucățelele de carne pe care le pescuia cu lingura erau pe atât de fragede pe cât erau de albe. Prințul fu atât de încântat încât mâncă tot, ba chiar curăță strachina cu o bucățică de lipie, așa că blidul părea acum curat și nefolosit. După masă, prințul intră în agitația sa de fiecare zi, porni a supraveghea activitatea cofetarilor, a croitoreselor și așa mai departe. Ceva lipsea însă, în acea dimineață. Lipsea tocmai porumbița cea albă și nu trecu mult până când prințul observă asta și porni să o caute și, în mod ciudat, nici urmă de porumbiță în grădina de flori. Nici în casă nu era și nimeni din cei pe care prințul îi întrebă nu o văzuseră.
-Nu s-a gândit că supa cea albă pe care tocmai o mâncase era… începu să spună unul dintre străini, dar Hess îi tăie vorba:
-Ba da, străinule, mai ales atunci când, undeva, într-un colț al bucătăriei găsi câteva pene strălucitor de albe.
Apoi Hess tăcu. Liniștea se prelungi mult, căci toți așteptau continuarea poveștii, dar Hess continua să tacă.
6. În final, unul dintre străini sparse liniștea:
-Și ce s-a întâmplat mai departe. Prințul ce a făcut?
-Nu știu, străinule, i-a răspuns, după o tăcere lungă, Hess, privind pe cei de față cu toată hidoșenia obișnuită a chipului lui. Nu știu, străinule, unele lucruri s-au întîmplat și despre ele v-am povestit, iar altele urmează să se întîmple, iar despre ele eu nu am cum să vă spun acum. Eu doar spun povești, străinule. Iar poveștile sunt ca oamenii. Ele sunt, la început, doar în mintea mea, ca un prunc abia născut. Apoi se nasc și cresc, odată cu vorbele pe care eu vi le împărtășesc domniilor voastre. Eu sunt ca un părinte al lor, dar nu eu pot stabili drumul pe care ele vor porni. Eu pot doar să le urmez și să le împărtășesc cu voi. Sunt însă unele povești care continuă dincolo de vorbele mele. Domniile voastre, de exemplu, sunteți siguri că tot ceea ce vedeți cu ochii sau atingeți cu palmele, există. Restul e vis, e fantasmă, e ficțiune. Dar eu zic că poate că nu-i deloc așa, chiar domniile dumneavoastră sunteți, poate, fantasme într-un vis mai mare al unui zeu care, el însuși se mișcă în interiorul altui vis al altui zeu și tot așa mereu.
Chipului hidos al lui Hess privindu-i pe toți la sfîrșitul poveștii pe care o spusese în seara în care îi găzduise pe cei străini, chipul lui Hess rotindu-și urâțenia pe deasupra întregii camere, fu ultima imagine din visul lui Amir atunci când raza lunii, alunecând peste nasul lui, îl făcu să strănute. În urma strănutului, somnul zbură dintre cearșafurile de olandă și Amir căscă lung, deschizând ochii. Lumina filtrată de perdelele grele de tul umplea camera cu o culoare gălbuie, păstoasă, care făcea ca totul să pară învăluit într-o ceață de aur. Conturul lucrurilor părea fluid, nedefinit, iar praful ce plutea în aer amplifica atmosfera ireală, asemănătoare visului.
Amir închise ochii și încercă să adoarmă din nou, dar somnul îl părăsise, alungat ca o cămilă bătrână, în mijlocul deșertului. Se simțea obosit, fără chef și simțea nevoia să lenevească, să se bucure de ultimele rămășițe ale nopții. Căscă lung, apoi se întinse tronznindu-și oasele. Aerul se încălzea, ultimele urme ale răcelii nopții dispăreau în pereți. Cu ochii închiși, Amir plutea încă în apele tulburi dintre vis și realitate și în spatele pleoapelor închise privea imaginile unui alt vis, probabil o continuare a poveștii lui Hess. O continuare plină de sânge și de ură, de răzbunare și de moarte.