agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-09-14 | |
În urmă cu mulți ani, prin 1983, aveam vârsta luptei, a jertfei, a idealului adică 33 de ani. La această vârstă a murit Bălcescu, a murit Danton, a fost răstignit Iisus, așa s-ar explica multe din marile realizări la această vârstă. Eu nu am generat nici o revoluție, nu am apărat nici o credință și nici un crez general. M-am zbătut să supraviețuiesc și din colbul și norii acelor zbateri au apărut niște oameni ce aveau să-mi conducă pașii pe tărâmuri necunoscute și locuri pe care nu am visat niciodată să le cunosc cu pasul.
O zi, ca oricare alta, mi-a deschis porțile într-o dimineață de august, spre sfârșitul lunii. Soarele avea să răsară mai târziu așa că trezirea mea matinală putea să parcurgă liniștită elementele rutinei de fiecare zi. Cafeaua, făcută de cu seara de către soția mea, mă aștepta rece și impersonală, pe aragaz. Obiceiul de a-mi bea cafeaua din aceeași cană, cana cu flori verzi, era ca o prelungire a unui obicei ancorat în plăcerea de a te atașa de obiecte vechi, obiecte ce au aparținut înaintașilor. La moartea bunicului meu mi-am dorit să primesc din casa părintească numai câteva obiecte, și acelea având doar valoare sentimentală. Cana cu flori verzi cred că este mai bătrână decât mine și în ea, bunica îmi punea pâine prăjită la înmuiat în ceaiul de dimineață. Pe lângă această cană, al cărui smalț a căpătat parcă un filigran din cauza unor crăpături infime pe luciul alb-gălbui, am primit o lingură de aluminiu tocită atât de mult de îndelungata folosință încât volumul de lichid ce poate fi purtat este echivalentul volumului unei lingurițe. Lipsa părții tocite din calota lingurii dă senzația că aceasta a fost tocită cu polizorul. Șirul obiectelor continuă cu o furculiță mare și grea, din alpaca, cu unul dintre dinți foarte puțin tocit, care la capătul ce se ține între degete ca și pe tija dinspre partea ce intră în alimente, se mândrește cu niște arabescuri scoase în evidență prin culoarea mai închisă, culoare generată de imposibilitatea curățării perfecte prin stilul clasic. O singură dată am curățat-o perfect dar, pe lângă faptul că substanțele chimice au subțiat-o consistent, aspectul ei maiestuos se pierduse. Cuțitul din oțel germen, cu mâner de argint, încă poartă urmele loviturilor primite în procesul spargerii nucilor. Chiseaua pentru zahăr, din porțelan, având strict volum pentru un kg. de zahăr, poartă deasupra, drept capac, un obiect de porțelan care poate fi ridicat apucând de doi trandafiri roz. Privind la obiectele atât de dragi mie mi s-a părut că sunt nedrept dacă nu adresez măcar un gând calapodului de cizmărie, calapod pe care ne pingelea tata încălțările, a sulei, a unui priboi, o unui ciocan pentru cizmărie, a unui falț și a unei cutii de cremă Guban plină cu cuișoare de lemn. Am așezat ibricul și cana cu flori verzi pe o tavă de inox, le-am așezat în dreapta mea pe canapea, mi-am turnat cafea și am deschis televizorul să văd un meci de tenis feminin. Cafeaua începuse să-mi aducă un plus de vigoare, lumina începuse să apară timid la fereastră iar cocoșul Pantalone începuse să-și facă numărul de dimineață. Pantalone este cel care a pus capăt dinastiei Marcelinilor. Toți cei din neamul fostului cocoș, Marcel, aveau o mare problemă, neurmărind ritmul ancestral ci cântând, ce-i drept cu demnitate și forță, din două în două ore, atât ziua cât și noaptea, vara și iarna, la geamul fiicei mele. Partida de tenis a fost foarte interesantă iar după ea am urmărit, alternativ, știri și o altă partidă de tenis, de data asta masculin. Tenisul masculin îl gust mai puțin, poate și pentru că eu sunt mai mult o fire contemplativă, gustâd mișcările grațioase ale fetelor, la tenis, în detrimentul forței și vitezei băieților. A venit ora la care am hrănit cățeii, găinile, pisicile și se propia de ora 8. M-am întins din nou pe canapea să privesc la rubrica meteo ca apoi să pot ieși în curte, la treabă. Parcă privind ceasul, la ora 8 fix, așa cum indica ecranul televizorului, a sunat telefonul. Nu mai am emoții când sună telefonul. Au trecut atât de multe evenimente grave peste mine încât pot spune că sunt pregătit aproape pentru orice. -Alo! -Bună dimineața. Vă deranjăm din partea consulului ambasadei Republicii Populare Chineze, la București. -Bună dimineața! Cu ce vă pot ajuta- am răspuns eu cu o undă de mirare în glas. Sunteți sigur că ați sunat unde trebuie? Sunteți domnul Mihăilescu Mihai? -Da! Eu sunt cel la care faceți referire. -Domnule Mihăilescu, forurile centrale de Partid au avansat propunerea de a vă adresa o invitație în Republica Populară Chineză, invitație care s-ar materializa prin șederea dumneavoastră circa treizeci de zile, ca invitat, al ospitalierului popor chinez, asta presupunând că tot efortul financiar al deplasării și șederii dumneavoastră în China ar fi suportat de către cei care vă invită. Am rămas fără cuvinte. Sunetul de fond al telefonului se extindea într-o liniște greu de gestionat. Cu mare greutate m-am smuls din uluială și am răspuns cu o ușoară eschivă. - În situația în care aș da curs onorantei invitații, ce ar trebui să fac? - Într-un timp rezonabil ar trebui să vă prezentați la sediul ambasadei și acolo veți primi toate informațiile necesare. - Mulțumesc frumos. Vă urez o zi bună. - Ne-a făcut plăcere să vă adresăm această invitație. Am închis telefonul și nu-mi venea să cred. - Dar cine are treabă așa de dimineață cu tine, domnule - mi s-a adresat Teodora, soția mea. Tot vreuna dintre iubitele tale? Nu aveam chef de niciun scandal așa că am amânat clipa în care aveam să-i comunic ciudata invitație. Am ieșit în curte, am dat drumul la apă pe șanțuri să ud ardeii și am continuat să fac țuica, punând încă un cazan cu boască la fiert. Toanele Teodorei trecuseră așa că după ce am mai mutat furtunul și după ce cursese mai bine de un litru de țuică din șarja respectivă am luat o mostră și m-am dus în casă. - Mama, ia gustă și spune-mi dacă mai trag. A început un iz de acru, cumva? Ea a închis pe jumătate ochii, a sorbit, cu grație, puțin din păhărel și a conchis că mai poate fi lăsată, dar nu mult. - Mama, știi telefonul de azi dimineață? Ea tăcea fără să mai aibă reacții de agresivitate. - Da! Ce este cu el? - Am primit un telefon de la ambasada chineză și mi-au spus că mă invită o lună în China, pe banii lor. Uluiala ei a durat foarte puțin și mi-a dat replica. - Băi, ori mă iei la mișto și este iar un scenariu de-al tău ori ăia și-au pierdut mințile. Ce dracu le-a trecut prin cap să lanseze o asemenea invitație unui pensionar bătrân din Mogoșoaia. Nu o fi o greșeală? - Nu! Nu este o greșeală! M-a și întrebat de nume. - Și nu ai cerut lămuriri? - Mi-a spus să mă duc la ambasadă. - Și vrei să te duci? Vrei să te duci singur să-ți faci de cap pe acolo? Și cine o să aibă grijă de tine și să-ți dea medicamentele, să te spele, să te oprească să mai mănânci după ora șapte seara? - Dar tu ce zici? Ea a redevenit serioasă și a conchis că dacă este adevărat este păcat să ratezi o asemenea ocazie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate