CONTRAR OBICEIULUI

de Nicolae BUNDURI


Să fi tot fost pe la mijlocul lunii iunie când porcul tăiat de Ignatul anterior era pe cale de dispariție, în cămară mai aveam vreo două oase afumate, o pecie de slănină și ceva untură pe fundul unui bidon. De ciorbe de salată mă cam săturasem, în grădină era precum în cărare adică roșiile erau cât alunele iar despre ardei și vinete ce să mai vorbim, ăstea se coc în Ardeal cam de Sfântul Dumitru .Vacă n-am că asta mănâncă mult și laptele nu ți-l mai cumpără nimeni, găini dacă îți cumperi vin țiganii noaptea și ți le fură așa că, fac și eu ce-a făcut vecinul. Merg la târg să-mi cumpăr o capră. Mă scol cu noaptea în cap, mănânc din briceag o bucată de pită cu slănină și o ceapă, beau o cană cu apă și…tai-o Gheorghe la târg. Pe jos normal că RATA nu mai circula, cică nu rentează, norocul este că până în comuna în care se ținea târgul sunt doar vreo șapte kilometri. E drept că, din când, în când, mai trecea în mare viteză pe lângă mine câte-o mașină de lux dar erau copiii sașilor din Germania care mergeau la Viscri, la casele bunicilor, unde prințul moștenitor, băiatul reginei Angliei cum ar veni, plictisindu-se pe malul Tamisei care curge monoton și-i mai toată ziua în ceață, și-a cumpărat o casă cu pereții cât ai cetății și stă toată ziua pe bancă la poartă cu săsoaicele din sat care îi ștrincănesc ciorapi din lână și-l servesc cu țuică de prune. După vreo două ceasuri bune, ajung și eu la târg. Lume multă dar nu ca altădată. Mai mulți vânzători de mici și bere decât de animale. Capre de ales nu prea erau deoarece am văzut doar una la o babă știrbă cam de aceeași vârstă cu capra. Mi-a cerut patru sute, i-am oferit două, am bătut palma la trei sute, am luat capra de șpargă, adică de o sfoară mai groasă cu care baba o gătise în jurul gâtului. M-am oprit la prima tarabă cu mici și bere, am luat doi mici, o bere rece și m-am așezat pe un bolovan. Capra lângă mine. Stăteam așa circumspect și nu știam cum să fac să intru în contact cu capra. Să nu vă gândiți la alte alea, mă refer la un contact diplomatic în vederea coabitării în următorii ani. Curios. Când ni s-au întâlnit privirile, am constatat o privire blajină în ochii căpriței, aproape să-i dea lacrimile. Parcă ne cunoșteam de-o viață. În sfârșit. Am luat-o spre casă, însoțit de noua achiziție. Am dus-o direct în “subșop” unde în modul cel mai firesc, am legat-o de un par. I-am pus în față niște coceni de cucuruz, o găleată cu apă și am lăsat-o singură să se familiarizeze cu noua…locație. Așa zic toți, așa zic și eu. Pentru nunți se aleg locații. Pentru sedii de partid se aleg locații, pentru o capră de ce nu s-ar alege?! O las singură toată ziua. Peste noapte, cu gândul la privirea aia blajină a caprei, mi-am făcut planuri cum să-i procur cele necesare să-mi dea și ea lapte. Adorm mulțumit de afacere. A doua zi, dimineața însă, surpriză. Aud niște bătăi în poartă. Cine era? Erau doi domni care s-au prezentat a fi de la garda financiară. I-am poftit în casă, am vrut să-i cinstesc dar ei…nu și nu, că să le prezint contractul de vânzare-cumpărare și bonul fiscal pentru capră. (Între noi fie vorba, era mâna vecinului!). “Măi oameni buni!” am zis eu dar ei… “nici un măi oameni buni, vrem să vedem actele!”. N-am avut încotro. M-am dus înapoi în satul vecin, tot pe jos, am întrebat în stânga și în dreapta dacă o cunoaște cineva pe o bătrânică știrbă care a vândut la târg o capră cam de aceeași vârstă cu baba. Unul, mai să mă pocnească spunând că fac mișto. Am intrat la bufetul satului convins fiind că acolo voi găsi informații. Toți aveau chef de vorbă dar nimeni nu știa nici de babă …nici de capră. Doar “patroana”de la tejghea care era tocmai nepoata babei a intrat în vorbă dar supărată că am păcălit-o pe babă că, vezi Doamne, capra merita mai mult. Sub amenințarea că cheamă poliția, i-am mai dat o sută dar cu condiția să-mi spună unde-i baba. Cu chiu cu vai am găsit-o. Ne-am dus la Primărie. Am stat și am așteptat trei ore că nu era acolo primarul, când a venit i-am spus care-i necazul dar a zis că nu poate face nimic deoarece capra nu a fost înregistrată la ultimul recensământ dar dacă venim cu trei martori, se face un proces verbal de constatare și se rezolvă. Du-te Gherorghe înapoi la crâșmă, fă-le cinste la trei “domni” care să depună mărturie cum că animalul a fost crescut de respectiva doamnă. Altă sută de lei. În fine. Primesc actul dar soarele era demult spre apus. O iau înapoi spre casă, evident tot pe jos, ajung pe la miezul nopții, mă spăl la fântână și intru oblu în pat. Dorm agitat toată noaptea. Atâta cât a mai rămas. A doua zi dimineața…iar bătăi în poartă. Mă duc și deschid. Erau cei de la medicina veterinară. Dacă am certificat de sănătate pentru capră. Normal că nu aveam. Merg înapoi la babă, pe jos evident, o caut, cineva mi-a spus că e la câmp, merg la câmp, baba habar n-avea de certificatul de sănătate, revin în sat, merg la medicul veterinar care, spre bucuria mea era beat turtă, fug la un “privat” cumpăr un coniac, revin, îi dau coniacul, îmi dă certificatul dar…altă sută. Nu mai puteam de nervi. M-am dus inapoi la bufet unde m-am făcut praf. Atât de praf încât nu mai știu cum am ajuns acasă. Norocul că dimineața…alte bătăi în poartă . Altfel dormeam dus. Erau cei de la protecția mediului și voiau să vadă dacă am fosă septică cu scurgere și neutralizarea dejecțiilor emanate de capră. I-am chemat în “subșop” unde mi-am amintit că am pus capra dar…surpriză. Capra era moartă. Cei de la “mediu” au plecat cu coada între picioare iar eu am avut câteva momente de meditație. Instantaneu mi-a fugit gândul la vecinul meu care de multe ori mi-a făcut necazuri. Apoi am zis cu voce tare: “Dă Doamne, ca vecinului meu, capra să-i trăiască! În ziua următoare a murit vecinul.