agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1826 .



Smochinul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2013-11-21  |     | 










Smochinul

La marginea pustiului, pe drumul ce trecea dinspre Ierihon spre Ierusalim, era așezată o neînsemnată localitate, cu doar câțiva localnici, care trăiau din te miri ce. Mai ales în acest an, când seceta a vlăguit vegetația și de ultimele ei resurse, deoarece măcar un fir de ploaie n-a mai căzut de luni de zile, totul se prăpădea, se veștejea, animalele sufereau cumplit de foame și de sete.

Dar mai suferind decât toți locuitori satului acela, era un om în vârstă, care locuia chiar la marginea satului, acolo de unde se vedea pustiul. Trăia singur, nevasta sa murise de ceva ani, iar copiii se împrăștiseră în lumea cea mare, să-și caute un trai mai prosper. Dacă te uitai bine la acest om, vedeai că era sfârșit, parcă nu mai avea nicio vlagă în el. Hrana din cămara sărmanei sale locuințe tocmai se isprăvise, fântâna din sat secase, iar gradina de lângă casă se vestejise fără ploaie. Omul trăia hrănindu-se cu micile curmale sălbatice pe care le găsea prin păduricea de lângă sat, niște curmale amare cât se poate. Mai știa el să dezgroape din nisipul pustiei niște rădăcini dulci, ce îi astâmpărau foamea și setea, într-o oarecare măsură.

Și cum ședea el acolo pe o piatră de lângă drum pusă tocmai în fața tristei sale căsuțe, iată, în zare, ca o himeră, apăru un grup de oameni care înainta încet de tot, în arșița zilei. Spre prânz, când soarele pălea chiar nemilos, acel grup de oameni ajunse chiar în dreptul său. Călătorii păreau a fi o familie, un bărbat, o femeie și un copil, iar în urma lor, tras de o frânghie subțire, pășea anevoios un măgăruș încărcat cu ceva desăgi pe spinarea sa. Acei oameni veneau de departe, din Þara lui Efraim, și se îndreptau către Ierusalim, pe drumul care trecea prin Ierihon. Se grăbeau să ajungă la timp, să ia parte la Sărbătoarea Corturilor a evreilor. Treceau mai multe asemenea grupuri de călători, dar ei nu poposeau niciodată în satul acela de la marginea pustiei, că n-aveau ce găsi folositor acolo.

De data aceasta, poate s-ar fi întâmplat la fel și cu acești oameni, așa cum se întâmpla adesea cu toate grupurile de izraeliți care se îndreptau către Ierusalim. Iar omul amărât, sfârșit, care stătea la marginea drumului în fața casei sale, ar fi stat acolo mult și bine, neluat în seamă, nefiind nimic pe chipul lui, sau prin preajma casei sale, care să ofere interes pentru călătorul ostenit. Totuși, fetița din grup, mergând în fața măgărușului, scrutând cu privea tot ce putea vedea de-a lungul drumului, își opri privirea țintă asupra acelui om amărât, atrasă fiind de fața lui tristă, cu privirea pierdută, șezând tăcut pe piatra din fața casei sale. Întâlnind privirea lui, i se făcu milă de el. Se opri din mers și se uita milostivă la el.
- Hai mai repede Hannah! De ce rămâi în urmă? o zori tatăl ei, deja mult înainte pe drum.
- Tată, n-ai văzut ce suferință e pe chipul omului de pe marginea drumului? Cred că suferă de foame, sau de sete, zise ea, cu inima plină de compasiune.
- Hai, draga mea, n-avem noi timp de toți săracii din drum! Ne apucă noaptea și nu mai ajungem la Ierusalim în seara asta!
- Nu, tati! Eu vreau să dau ceva răcoritor omului acesta amărât. Uite, renunț la smochinele mele cele mari și zemoase, pe care trebuia să le mănânc mâine, răspunse ea cu hotărâre, din adâncul inimii ei minunate.
- Dacă zici tu așa, dă-i smochinele omului și vino repede după noi!
Bucuroasă, Hannah se repezi la măgăruș, dezlegă o desagă, luă de acolo smochinele ei cele puse deoparte, pe care le oferi omului suferind, zicând:
- Omule bun, ia smochinele astea de la mine! Văd că suferi de sete… Domnul să-ți dea tot ce ai nevoie!
Omul cel deznădăjduit desfăcu ochii mari. Nu-i veni a crede văzând fetița din fața sa oferindu-i smochine zemoase, de parcă era un înger trimis din cer! Se uita la ea, neștiind ce să facă cu smochinele.
- Ia smochinele dăruite de mine, sunt pentru tine! Poți să le mănânci chiar acum!
- Îngeraș scump! Domnul să te binecuvânteze și să-ți dea însutit, după bunătatea ta! Domnul să te ocrotească în drumul tău spre Ierusalim!
Dar părinții lui Hannah erau deja departe. Strigară iar în urma ei:
- Hannah, grăbește-te! Ai rămas în urmă și e târziu!
Fetița îi oferi omului un ultim zâmbet de încurajare, apoi porni în fugă, să-și ajungă din urmă părinții.
Dar omul cel suferind încă rostea binecuvântări în urma copilului plecat :
- Scump îngeraș, Iehova să-ți păzească pașii pe care îi faci! Să-Și întindă aripile Lui când ceva rău se va apropia de tine! Să ai o viață fără prihană și plină de bucurii! Sufletul meu te binecuvântează, copil care încă n-ai cunoscut vină!

Rămas singur, după ce călătorii au plecat și nu se mai vedeau în zare, omul cel amărât se tot uita la smochinele cele ademenitoare din mâinile sale. Ce dar ceresc! Mulțumi Domnului pentru acest dar nesperat. Apoi, cu multă bucurie, degustă din fructele binecuvântate de Cel de Sus. Gustând aceste fructe, simți cum puterile îi revin, cum se întremează pe loc. În cele din urmă, au mai rămas în palmele sale numai semințele fructului. Le păstră, intră, în casă, și le puse cu grijă într-un vas mic, de lut.

Din acea zi, deși seceta era în tot, omul cel nevoiaș parcă se simți întremat. Gândurile sale erau zi de zi spre copilul cel minunat, înger trimis din cer, care văzuse necazul și neputința sa. Prinse curaj. Începu să umble mai des prin pădurea sălbatică de la marginea pustiului. Aduna de acolo ce se putea găsi, niște rădăcini savuroase, care-i puteau astâmpăra setea. Așa a fost, până când Iehova se îndură de lumea păcătoasă, și schimbă vremea, cerul se înnoră, veni ploaia, iar seceta se sfârși. Atunci, omul, ca un gospodar harnic ce era, se apucă degrabă să-și reamenajeze grădina, în speranța unui anotimp mai bun. Știa că în ulcica acea de lut erau semințele de la smochinele oferite de Hannah. Ce nume… Cu acest nume a rămas în minte! Se uita la semințele aflate în ulcică. La ce i-ar fi bune? Deodată îi veni o idee: să sădească acele semințe chiar lângă piatra de lângă drum, din fața casei sale. Săpă o groapă destul de adâncă, aduse pământul cel mai roditor, afânat, îl îngrășă și-l îl udă, apoi sădi acele semințe, cu nădejdea că vor răsări.

Nici în zilele care urmară, nici în lunile următoare, semințele răsădite nu dădeau vreun semn de viață. Dar asta până într-o zi când, spre marea bucurie a sărmanului om, se văzu răsărind din pământ un fir de lăstar. La început, părea atât de firav, încât nu-ți dădea nici cea mai mică nădejde. Dar firul nu ținea cont de părerea omului, se înălța, se întrema, începea să devină viguros. De bucurie, omul era mai tot timpul prin preajma pomului. Îl uda când era secetă, îl plivea de buruieni, îi afâna pământul de la rădăcini. Îi făcu și un gărduleț, să nu-l calce vitele sau oamenii care treceau pe drum. Făcea toate acestea cu o mare bucurie în suflet. Pentru el devenise o preocupare aproape sacră, căci acest mic copăcel în devenire îi amintea de bunătatea fetei, de chipul ei de înger.

Își făurea felurite vise, dorindu-și ca acest copăcel să crească înalt, cât mai înalt, și să rodească. Își imagina ziua aceea când, fără de veste, va trece pe acel drum Hannah, fetița cea cu inimă atât de bună, împreună cu părinții ei, în drumul lor spre o nouă sărbătoare a corturilor de la Ierusalim. Atunci el va avea cea mai bună ocazie să-i ofere smochine coapte din pomul pe care acum îl îngrijea. Într-o zi pe dinspre Ierihon, Hannah va trece pe drum, iar el o va invita să stea la umbra smochinului și să-i ofere fructe minunate.

Copăcelul creștea încet. Nici după doi ani nu ajunsese la statura unui copil. În schimb, creștea armonios. Frunzele sale erau mai frumoase, mai lucioase, decât la toți pomii din jur.

Anii treceau, pomul se înălța spre cer, dar întârzia să rodească. Asta în ciuda grijii deosebite pe care o avea din partea stăpânului, care nu găsea răspuns la acest lucru. Copăceii din pădurea din pustiu, de vârsta acestuia, deja rodeau de mult niște smochine sălbatice. Doar pe acest pom atât de îngrijit nu apărea măcar un singur mugur de rod.

Bătrânul căzu în descurajare. Nu mai știa ce să facă pentru pomul lui, să-l vadă rodind. Îl întrista atât de mult că acest pom nu va ajunge niciodată să dea rod... La fel de trist era pentru faptul că anii treceau, iar oamenii aceia cu fetița cu chip de înger nu au mai ajuns prin satul lui. De bună seama, ei mergeau spre Ierusalim pe alte drumuri, drumul prin Ierihon fiind prea primejdios. Și totuși, își dorea atât de mult s-o mai revadă măcar, înainte de a închide ochii. De la o vreme simți cum bătrânețea și descurajarea îl doboară. Se îmbolnăvi. Stătea mai mult dormind în casă, la umbră, neputând să iasă nici măcar să lucreze în grădină. Cu mare greu, mai reușea să iasă din casă doar seara, să culeagă câte ceva ca hrană din grădina care încă rodea, deși era nelucrată. Mai trecu un anotimp, apoi sosi primăvara, când ploile calde înviorează totul. Cu ultimele lui puteri, ieși din casă să îngrijească smochinul. Îl curăță de frunze uscate și de crengile nefolositoare, apoi încredință soarta pomului în voia lui Iehova.

Ca niciodată, smochinul se trezi devreme la viață în acea primăvară. Și, pe când bătrânul nu mai aștepta nimic de la pomul său, deodată, ca o minune, văzu că toate ramurile se umplură de muguri de fructe de smochine. Răsăriră multe-multe! Ce minune! Era atât de bucuros... Dar bucuria lui era scurtă. Boala îl învingea, pe zi ce trecea. Zăcu așa vreo câteva săptămâni, prin casă, hrănindu-se cu te miri ce. Când și când, mai reușea să iasă în fața casei, uitându-se în lungul drumului să vadă dacă nu venea un grup de oameni, iar Hannah, cea cu chip de înger, să fie cu ei. O vedea aievea, surâzătoare, cu chip de copil de înger, atât de frumoasă și bună!
Smochinele începeau să dea în pârg, dar Hannah și ai ei nu mai treceau pe drumul dinspre Ierihon!

Cam după o lună, pe drumul dinspre Ierihon, trecea o ceată de oameni foarte amărâți, cu capetele plecate, pășind cu picioarele goale prin praful și pietrele de pe drum. Aveau lângă ei un măgăruș care, bietul de el, de-abia se târa în urma stăpânilor. Oamenii păreau flămânzi, sfârșiți de drum lung și de secetă. Pe spinarea măgarului se vedeau niște haine și niște acareturi prăfuite. Cum mergeau ei așa, deodată zăresc smochinul cel frumos al bătrânului! Atunci se gândiră să oprească un ceas la umbra lui, prea ardea soarele nemilos.
- Tată! Vezi ce rod minunat are smochinul acesta? Iar noi suferim de sete și de foame! zise fata din grup, care părea cam de optsprezece ani.
- Da, draga mea Hannah! Minunat smochin, minunate roade! Dar Iehova ne-a dat poruncă să nu furăm nimic și de la nimeni, nici măcar niște smochine din livada aproapelui, îi explica tata fetei sale.
- Dar, dacă îl rugăm pe stăpân ? intră în vorbă soția omului, având și ea privirea sfârșită de drum lung și necazuri.

Smochinele coapte făceau cu ochiul călătorilor lihniți, așezați la umbra pomului. Între timp, bătrânul, care ședea în casa lui și gemea de durerea bolii de bătrânețe, avusese parcă o presimțire. Cum putea și el, se ridică din pat până reuși să stea în picioare și ieși cu pași șovăielnici în pragul casei sale. Văzu niște oameni așezați la umbra smochinului său de la drum. Se apropie încet de ei.
- Buna ziua, oameni buni! începu bătrânul.
- Buna ziua, omul lui Iehova! Dumneata locuiești aici? E al tău smochinul acesta frumos? îi întrebă tatăl lui Hannah.
- Cu voia Celui de Sus, e căsuța mea, umilă. Dar eu nu mai am mult de trăit pe pământul acesta. Simt cum sfârșitul se apropie!
- Ei, nu se știe! Numai Unul din Cer știe când vine ceasul pentru om să părăsească lumea această!
Parcă revenindu-i puterile, bătrânului îi veni în minte să roage pe călători să ia câteva smochine din pom, să-și astâmpere foamea și setea.
- Iehova să te binecuvânteze și să-ți dea însutit în împărăția lui Avraam, acolo în cer! zise bucuroasă mama lui Hannah.
- Cel de Sus are grijă de noi toți, fie că merităm, fie nu, răspunse bătrânul, cu modestie.
- Așa este, zise și Hannah.
Atunci bătrânul îndrăzni să întrebe și el ceva pe călători:
- Prea cinstiți oaspeți ai mei! Dacă mi-e cu trecere în fața oaspeților mei, să vă întreb dacă nu ați văzut cumva o fată cu numele Hannah, cu chip de înger, împreună cu părinții ei mergând spre Ierusalim? Am văzut-o cândva trecând pe acest drum și mi-a făcut un mare bine, iar acum o aștept mereu să revină, s-o mai vad măcar odată înainte de a închide ochii!...
- Hannah? Sunt multe fete cu numele Hannah! Chiar și fata noastră se numește Hannah! Când ai văzut-o pe Hannah pe care o aștepți?
- Cred ca au trecut zece ani când am văzut-o trecând spre Ierusalim! De când am sădit smochinul ăsta!
- Chiar așa? Și cum arăta Hannah când ai văzut-o acum zece ani?
- Era o fetiță cam de șapte anișori, cu chip de înger! Și nu pot s-o uit, acea fată este pentru mine un înger, s-a îndurat de mine când stăteam sfârșit de durere aici, pe piatră, iar ea mi-a dăruit ultimele ei smochine, care, pot zice, mi-au salvat viața!
- Serios? Păi, Hannah de care vorbești, acum ar avea cam optsprezece ani! Exact ca și fata noastră!

Auzind aceste vorbe, bătrânul începu să-și facă socoteli. Ce ciudat, de zece ani, el tot aștepta să revină acea fată mică, cu chip de îngeraș, așa cum o văzuse el atunci. Dar cum de nu se gândise că Hannah crescuse în tot acest timp! Având revelația acestui gând, începu s-o privească mai insistent pe Hannah, fată de optsprezece ani de lângă părinții ei. Cu cât se uita la ea, cu atât fața bătrânului se însenina… Începea să întrevadă pe chipul cel nou al lui Hannah, acel chip de înger de atunci. Ce minunăție!
- Tu ești Hannah, care mi-ai salvat viața, oferindu-mi acele smochine?
- Nu știu unchiule! Se poate! Parcă încep să-mi amintesc că demult, în timp ce mergeam cu părinți spre Ierusalim, mi-a fost milă de un om de pe marginea drumului… Începu să-și depene ea amintirile, cu modestie.
- Tu erai aceea, îngeraș trimis de Iehova! Pe tine te aștept eu în toți acești ani, să revii pe acest drum, să te răsplătesc cu toți smochinii din pomul acesta! Hannah, copil cu inima de aur, dăruită de Cel de Sus ca să aduci mângâiere oamenilor în suferință!
Se vedea o transformare uimitoare pe fața bătrânului, ca și pe cea a lui Hannah, și a părinților ei. Ce regăsire minunată!
- Veniți în casa mea cea umilă, să vă odihniți, să vă potoliți setea cu ce mai am prin casă! Ce bun este Iehova că mi-a răsplătit azi îndelunga mea așteptare! Slavă ție, Iehova Cel bun!

Chemați în casă, bieții drumeți începură să-și depene păsurile lor. Tocmai de curând suferiseră mari necazuri. Oastea din Asiria năvălise în țara lor, și oameni fără milă jefuiseră tot, omorâseră, dărâmaseră tot. Pe cei pe care nu-i uciseseră, îi luaseră robi. Aflând din timp de năvala oștirii asiriene, părinții lui Hannah strânseseră câteva lucruri, apoi reușiseră să fugă din satul lor. Stătuseră ascunși prin munți câteva zile, iar când reveniseră să vadă ce a mai rămas din satul lor, găsiseră casa dărâmată, totul jefuit, sătenii împrăștiați. Oștenii străini încă umblau prin sate după jaf și ucidere. Atunci ei deciseră să iasă din sat pe un drum ascuns, luând drumul refugiului spre Iudeea, sperând să scape acolo de nemiloșii invadatori. Așa se treziseră ei pe drumuri, fără casă, fără agoniseala lor de-o viață. Doar cu sufletele salvate și cu câteva lucruri încărcate pe măgăruș s-au ales!

Era o situație tristă. Fugarii plângeau. Și Hannah era cât se poate de tristă. Văzând cât de deznădăjduită ajunsese viața acestor oameni, bătrânului îi răsări o idee:
- Scumpii mei oaspeți, care mi-ați salvat viața în ziua aceea de mare deznădejde și tristețe, acum zece ani, aș fi foarte bucuros dacă ați rămâne să locuiți în casa mea. N-am pe nimeni, copiii mei sunt departe în lume și nu mai știu nimic de ei. Iehova v-a trimis la mine. Așadar, dacă binevoiți, rămâneți să locuiți în umila mea gospodărie. Sunt bătrân, mai am puțin de trăit. Veți continua să trăiți liniștiți în această căsuță după ce eu nu voi mai fi.

Aceste vorbe spuse cu atâta devotament și bucurie, avură menirea să însenineze fețele călătorilor. Hannah sări la pieptul bătrânului, îl îmbrățișă, apoi zise:
- Iată, cum Iehova ne vine în ajutor în cele mai grele clipe! Ești ca un bunic pentru mine! Merita atunci să-ți ofer smochinele mele, în ziua aceea de arșiță! Iehova e atât de drept! El răsplătește orice faptă bună! Iar noi vedem cum a rânduit Cel de Sus, că oricine face rău altuia, lui își face rău! Dar oricine face bine, lui își face bine!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!