Prima oară cînd Lili a descoperit o notiță lipită pe ușa apartamentului a crezut că e vorba de o greșeală. Cu un scris deosebit de armonios, cineva îi lăsase următorul mesaj cu cerneală roșie: "a ști că exiști înseamnă să știu că exist". În ziua imediat următoare descoperirii, la întoarcerea de la serviciu, Lilișor găsi o nouă notiță pe ușă, care de această dată zicea că "pașii tăi sunt zvâcnetul necesar, sunt viață". Instinctiv, Lili privi în jur. Holul etajului ei, al treilea, era pustiu. Abia dacă vreun zgomot firav, sunete domestice, rupea liniștea blocului locuit în majoritate de persoane solitare. În cea de-a treia zi o aștepta un nou mesaj. Îl citi tremurând în timp ce descuia ușa: "în ochii tăi, marea întreagă". De această dată nu mai privi în jur. Surâse doar. Timp de alte zece zile, Lilișor ajungea nerăbdătoare la ușă, dorindu-și descoperirea unei noi comori pe hârtie. Unul câte unul, își depozită toate comorile anterioare în cutiuța chinezească de bețișoare pentru urechi pe care o ținea lângă telefon. Tot romantismul visat cândva era acum închis acolo. Într-o joi de dimineață se trezi curajoasă, hotărâtă să afle cine era autorul acelor versuri un pic șchioape dar care o făceau atât de fericită. Luă o hârtie și, la rândul ei, scrise tot cu cerneală roșie: "misteriosule poet, mă ții ca pe jar cu versurile cu care ai reușit să-mi furi inima, trebuie să recunosc. Este tocmai acest sentiment înălțător cel care mă face acum să caut să descopăr cine ești și ce anume m-a făcut destinatara privilegiată a acelor notițe neașteptate. A ta pierdută admiratoare, Lili." Și lipi biletul pe ușă, la ieșire. Imediat ce-și termină orele de program la birou, alergă într-un suflet spre casă, surescitată, așteptându-se să-și găsească omul iubit în prag sau măcar pe hol. Dădu buzna pe scări, sărindu-le din două în două. Aproape sufocată, din capul scării etajului al treilea îl văzu. Era acolo! Bilețelul gălbui cu cerneală roșie, lipit cuminte de ușa ei, ca răspuns la cel de dimineață. Îl dezlipi cu atenție, ca și cum s-ar fi temut să nu șteargă rândurile cu buricele degetelor, încă neîndrăznind să-l parcurgă. Intră în casă, își aruncă geanta cât colo și se trânti în fotoliu să citească. Picioarele o abandonaseră de emoție. Citi printre suspine: "dragă Lili, deși nu am nici un dubiu că ești cea mai frumoasă floare din acest paradisiac deșert urban, mă tem că te-am transformat în victima involuntară a unei mari confuzii de-a mea, crezând, ah, ce prost sunt!, că în locul tău locuiește Pavelică, băiatul blond care acum știu, grație ție, că stă mai sus cu un etaj. Te rog, înger minunat, iartă-mă. Al tău năuc, Mihăiță Grigorescu".