Mihai nu știa dacă John Donne îi va aduce rezolvarea problemei existenței sale. Era vorba o nouă lucrare pentru profesorul de etică. Tema era „Etica în Anglia epocii elisabethane”. Mihai se confruntă cu creațiile mai multor scriitori din acea vreme și îl descoperise pe John Donne, un poet modern, într-o epocă, când literatura era în plină dezvoltare, în lansare de noi idei, de noi modalități de exprimare, iar John Donne jucase un rol de excepție prin poezia sa neobișnuită. În ce privește etica, John Donne trecuse prin mai multe stadii de atitudini morale, unele situații din viață l-au constrâns, să-și schimbe radical perspectiva de a trăi, de a gândi și de a crede. Poeziile sale realiste, scrise din imediata experiență, întocmai ca un jurnal, sunt mărturiile acestor schimbări. Mihai îl puse pe John Donne în centrul lucrării sale. Trecuse mai mult de o săptămână și profesorul Pandele nu se sinchisise să-i analizeze lucrarea. Mihai se hotărâse să-l viziteze și să-l confrunte pe profesor. Era din nou iarnă, o zi posomorâtă de decembrie, lui Mihai îi treceau prin cap numai gânduri negre, îi era teamă să cadă și de astă dată, cu toate că era convins despre calitatea lucrării sale și era hotărât, să lupte până la capăt. La ora șase trebuia să fie la profesor acasă. Acum era surprins, pentru faptul că fusese primit de profesor la domiciliu. Profesorul îl primi cordial în biblioteca sa. Mihai era impresionat. Aruncă o privire în jur, totul era așa cum și-a închipuit: o cameră enormă, cu pereții înalți, cu mobila albă, imaculată, un templu al eticii. Soția profesorului, care nu știa de conflictul dintre cei doi bărbați, servise inocentă cafea în ceșcuțe de Rosenthal, la vederea cărora lui Mihai parcă i se încălzi sufletul. Profesorul se așeză la birou. Pe birou Mihai recunoscu mapa cu lucrarea sa. Mihai se așeză în fața profesorului, într-un fotoliu încăpător. Profesorul se amuză de perseverența studentului, care nu-și accepta înfrângerea.
- Încă mai încercați, spuse el, după ce soția părăsi încăperea.
- Da, încă mai lupt, răspunse Mihai.
- Încă nu ați înțeles cum funcționează lumea, nu-i așa?
- De înțeles, am înțeles, însă lumea mea se descompune dedesuptul picioarelor mele. Mă puteți înțelege?
- Acest lucru este irelevant. Dacă ați venit cu jalba, nu vă pot ajuta cu nimic, zise ironic profesorul.
- Nu, nu am venit să mă plăng, răspunse Mihai, care recunoscu adevăratul caracter al profesorului. Era un sadist.
- Savurez cruzimea d-voastră. În paralel, instinctul meu lucrează în subconștient la supraviețuire, spuse Mihai.
- Și ce-ați putea întreprinde?
- Încă nu știu, dar am timp destul, pentru a găsi ceva, răspunse Mihai.
- Poate vă apucați de alt studiu, în domeniu social, îl încurajă profesorul.
- Încă nu vreau să abandonez etica. Am reușit la toate examenele, îmi rămâne doar acesta... Mai cred în fair play.
- N-aș fi crezut, chiar toate? Aveți într-adevăr ghinion, spuse profesorul. A primi șah mat după o partidă lungă și bună trebuie să fie decepționant...
- Cum vă explicați acest lucru? întrebă iritat Mihai.
- Am vrut să vă întreb același lucru, zise profesorul. Studentul se ținea încă tare.
- Experiența de a vă întâlni pe d-voastră, mi-a schimbat toată idea despre studiu, spuse Mihai.
- Ah, înțelgeți deci pe Kant, zise surprins profesorul. Felicitări. Poate că nu ați trecut prin studiu ca și gâsca prin apă. Cum e cu Adorno?
- Pe Adorno îl ador chiar, răspunse Mihai ironic.
- Îl citiți și pe el? se miră profesorul. Și înțelegeți ceea ce citiți? Puteți să-mi dați un citat? Mihai simțea că se înăbușe. Bău din cafea, pentru a-și ascunde tulburarea.
- „Individul se maturizează, doar atunci, când se eliberează din determinismul relațiilor, care nu sunt de fel de proveniență naturală, ci sunt doar restul unei dezvoltări de termen istoric, depășit, ale unui mort, care nici măcar nu și-a dat seama de el însuși, că e mort”, zise el după o pauză. Spusese acest lucru, tocmai să-i arate profesorului, ce crede el despre această materie. Prin aceasta îl ataca și pe profesor, insinuînd că este de prisos. - Interesant, zise profesorul jicnit. Dar fața lui nu trăda nici o sentiment. Era obișnuit să fie chiar batjocorit de lume, pentru materia care o preda de-o viață. Poate vom putea ajunge la un punct comun, zise el fără dușmănie, mai mult chiar, spera, să vadă în acest student o excepție, un individ, care alege calea virtuții. Mihai nu înțelese ce vroia să spună profesorul, dar întrezări o lumină.
- Aș fi sperat să vorbiți despre Maria Stuart în lucrarea d-voastră, spuse profesorul. Conflictul dintre cele două regine este pur și simplu fascinant. Păcat.
- A fost un conflict politic, răspunse Mihai. În politică, etica este întotdeauna pe ultimul plan. Argumentele pro și contra le găsesc de suprafață, triviale, nu se merită să-mi pierd timpul cu ele. Dacă decapitarea unei regine, de către alta este din punct de vedere etic în ordine sau scandalos? Nu mă pot exprima, mă depășește. Maria Stuart devenise un inamic, iar Elizabeth nu a făcut nimic altceva decât să-și apere pielea.
- Dar a fost rupt un tabu, zise profesorul. Urmările au fost dezastruase...
- A fost singura cale de ieșire, răspunse studentul. Nu a fost încălcată nici-o lege a eticii, ci doar un consens politic. De aceea nu am luat în considerare acest caz în lucrarea mea. Se lăsă din nou tăcerea.
- Deci acesta e ultimul examen? întrebă profesorul.
- Da, zise simplu Mihai, cu toate că nu era adevărat. Era singurul examen de care nu putea trece de câțiva ani. Tocmai etica. Majoritatea studenților ocoleau cursurile la profesorul Pandele, tocmai fiindcă știau, că nu se putea trece de el. Severitatea profesorului era depășită, iar etica o materie pe cale de dispariție din universități. Mihai se mustra pentru prostia de a se ostina în această etică, mai ales fiindcă crezuse, că e simplu de trecut. -Să vorbim despre lucrarea d-voastră, continuă profesorul cu serenitate. Își schimbă ochelarii și începu să răsfoiască cu grijă, căutând unele locuri pe care dorea să le elaboreze mai pe larg.
- Ați afirmat, că individul, nu este, nu poate fi un homo eticus per se, ci trebuie ca un trigger extern să-l forțeze la o schimbare interioară, o schimbare în gândire și comportament, zise profesorul cu ochii pe hârtie. Iar educația în etică, așa cum o dorește de exmplu Socrate, nu va aduce roade, dacă omul nu este condiționat, prin același trigger extern, pentru a fi predispus pentru o schimbare. Ce vreți să spuneți prin aceasta? Mihai se strădui să facă o impresie bună, dar în același timp era într-o stare de neliniște, pe care cu greu o controla. Simțea cum pulsul ridicat făcea ca sângele să zvâcnească cu putere în carotide, și încerca cu toată puterea intelectului să se calmeze și să răspundă la întrebări.
- Cercetînd opera și viața lui John Donne, am ajuns la unele concluzii valabile, nu doar în epoca elisabethană, ci în general, răspunse Mihai. Atât timp cât omul este tânăr, sănătos, avut, nu ține cont de etică, ci e mai mult sau mai puțin indiferent față de semeni, față de societatea în care trăiește, un flecar, un aventurier, care dorește să-și îngrijească viciile, vreau să spun mofturile, se corectă Mihai, cu alte cuvinte acești oameni știu a trăi, știu a eluda ceea ce este neplăcut și greu în viață. Profsorul aprobă tăcut, iar studentul continuă:
- Pentru ca mai târziu în viață, în urma pierderii unei persoane iubite,să-și schimbe viața, să fie măcinat de remușcări, să-și dorească îndreptarea, să scape de viciuri, iar în cazul lui John Donne, de la libertin a ajuns predicator.
- Însă, ripostă profesorul, de la un caz special, nu se poate generaliza pentru toată epoca.
- Dați-mi voie să explic, întrerupse Mihai.
- Vă rog, spuse profesorul.
- În primul rând e foarte greu să vorbești la general despre o epocă, când este lăsat la o parte individul, continuă Mihai. John Donne e o excepție și față de pătura socială din care făcea parte și față de toată epoca sa. Fiindcă John Donne s-a confruntat nu numai cu societatea ci și cu sine însuși: Cunoaște-te pe tine însuți, este premisa fiecărui filosof de a începe o devenire. Trebuie să vrei să devi omul ideal: în creștinism omului i se cere sfințenia, în filosofie la fel virtutea, în societate, să fi un gentleman. John Donne, care a recunoscut, că totul e deșertăciune, care e conștient, că nu poate scăpa de viciuri, cum spune în unul din „Holy Sonnets”, vrea adevărata schimbare, cere de la Dumnezeu, să-l sfințească, să-l perfecționeze dacă vreți, dacă ar trebui chiar prin forță. Câți oare ar cere de la Dumnezeu acest lucru, câți sunt aceia care aplică etica, asupra propriei persoane, ca și John Donne? -Unde sunt granițele eticii, întrebă profesorul?
- Cum este interpretată etica? Continuă studentul. Fiecare își dorește un Dumnezeu propriu, un Salvator propriu. În ciclul „La Corona” tonul lui John Donne este altul: Este vorba de salvare sa, ca și cum Dumnezeu s-ar fi sacrificat, ca el, John Donne, să-l poată urma pe calea cea dreaptă.
- Nu e unul și același lucru? zise profesorul.
- În ciclul „La Corona” ne vorbește un fariseu, în „Holy Sonnets” ascultăm vocea unuia, care prin suferință a văzut adevărul, răspunse Mihai.
- A văzut adevărul? zise profesorul și îl privi pe Mihai peste marginea ochelarilor. Acestea sunt vorbe mari. Cine a găsit vreodată adevărul? Faust, pentru a găsi adevărul, a făcut un pact cu diavolul! Cine te duce mai degrabă la adevăr: Dumnezeu sau diavolul? Despre ce nu se poate vorbi, trebuie să păstrezi tăcerea, zice Wittgenstein, spuse profesorul provocativ. Ce este adevărul?
- Adevărul e plictisitor și duce înotdeauna la dezamăgiri și la tulburări, s-a exprimat Bacon, zise Mihai. Cel ce caută adevărul în religie e la fel de dezamăgit, ca și cel ce se ocupă cu alchimia. Parabola peșterii a lui Platon este un basm, asemeni legendei existenței insulei Atlantis – Utopia lumii antice. De ce basm: fiindcă presupune, că omul poate descoperii adevărul! Depinde doar de perspectivă, de punctul de vedere, ceea ce nu e adevărat. Dar: Adevărul este o fata morgana, ca și Atlantis. Toată lumea știe, că adevărul nu există, a spus și Tom Stoppard. Fără certitudini, omul se salvează în retorică. Pe de altă parte, continuă el, adevărul există, așa cum zice Wittgenstein: Lumea este totalitatea certitudinilor! Omul pune însă tuturor acestor certitudini un semn de întrebare! Universului însă puțin îi pasă, dacă omul îl pune sub semnul întrebării! Profesorul se dumeri. Pentru un moment își înlătură aroganța și îl ascultă pe student cu atenție.
- Din Kant știm: Universului, deci sumei certitudinilor, deci și unei certitudini nu se poate pune întrebarea: cum ar trebui să fie, fiindcă este! zise Mihai. În schimb omului i s-a pus și i se pune mereu întrebarea: cum ar trebui să fie omul? Chiar dacă și omul face parte din natură, totuși, există totdeauna cineva, care se îndoiește de el, îi dezaprobă dreptul la o viață în demnitate. Pentru prima dată, profesorul nu mai spuse nimic. Mihai, dacă observă, că are posibilitatea să-și continue gândurile spuse:
- Fiindcă omul nu poate, adică nu vrea, să deosebească între ceritudine și incertitudine s-a născut politica. Omul nu se mai sprijină pe certitudini, ci pe mituri și legende, pe ipoteze, pe argumente mai mult sau mai puțin plauzibile, ceea ce complică realitatea, încât fiecare generație are de luptat, să înțeleagă de unde provine și pe ce lume trăiește. Mai rău: certitudinile au devenit trivialități! Adică sunt pentru societatea de astăzi de la sine înțeles. Poluarea mediului se întâmplă, fiindcă natura se neglijează, totul este mai important decât protecția mediului...
- Ne îndepărtăm de la subiect, întrerupse profesorul. Să ne întoarcem la tema noastră. Adevărul se găsește între ignoranță și întunecare. Lumea este deci pentru om condiționată, zise el. Se judecă după cazuri: În caz că avem sau nu avem o certitudine, putem avea sau nu avea vreo consecință. După cum vedeți, omul trebuie să-și pună și întrebarea, a avea sau a nu avea. Mai mult, întrebarea de a fi sau a nu fi poate fi pusă doar în cazul: a avea sau a nu avea. Chiar etica este un lux pe care majoritatea nu și-l poate permite, zise profesorul cu dublu sens. Hamlet a pus faimoasa sa întrebare, fiindcă pierduse totul, pierduse dreptul la tron, la putere, se afla în situația de a nu avea. De aceea a ajuns să se îndoiască de însuși dreptul său la existență. A pus unei certitudini semnul întrebării! Cazul Nietzsche, cel care a pus prea multe semne de întrebare, într-atât că nimic nu mai e valabil: A zdruncinat temeliile lumii, iar el s-a prăbușit în întuneric! Pe de altă parte, să nu pui deloc întrebări înseamnă să fii ignorant. Omul are prin urmare limite, pe care trebuie să și le recunoască. Când este cazul să tai părul în patru și când nu? A fost Hamlet pe punctul de a-și pierde mințile? Da! Dar a recunoscut pericolul situației și a luat un curs nou: a luptat pentru a dobândi, ceea ce i se cuvenea desigur, dar a luptat pentru a avea din nou! Ergo: A fi nu există, fără a avea!
- Da, zise Mihai. înțeleg. Acum sunt un nimeni, de aceea lupt pentru examen, da.
- Se pune întrebarea, luptați pentru ce vi se cuvine? zise profesorul, sau luptați fără temei?
- „O luptă-i viața, deci te luptă” zisa Coșbuc, răspunse Mihai.
- Cel mai patetic caz este atunci când crezi într-o certitudine, care de fapt nu este, zise profesorul, fiindcă judecata nu te ajută să deosebești: este, nu este?
- Ne găsim pe un teren al credinței și nu al certitudinilor, zise Mihai.
- Bine, ai înțeles, zise profesorul. Dar cel mai tragic caz este când crede cineva în el însuși, și nu observă, că e pe cale să se dezamăgească pe sine pentru toată viața. Concluzie: Nu te poți baza nici măcar pe propria persoană, de fapt nu te poți baza pe nimeni și nimic. Fiindcă de fapt nu există nici-o certitudine, ci doar un consens: Cutare sau cutare lucru este doar prin consens valabil.
- Tom Stoppard se exprimase cam așa: Accepți ceva ca fiind adevărat prin credință, pe încredere. Singurele adevăruri, care nu au nevoie de un act de credință sunt nașterea și moartea, răspunse Mihai. Încadrat în certitudinile unei naturi domesticite, omul luptă pentru o identitate, care nu este altceva decât certitudinea dreptului la existență, fiecare om trebuie să-și apere propria valoare, propria demnitate, fiindcă, chiar dacă aceasta este stabilită în constituție, este mereu pusă sub semnul întrebării, ad hoc, de către somități, care îți pun bețe-n roate. Deci depinde cum se pune întrebarea. Dacă am o diplomă, se va pune și despre mine o altă întrebare, decât dacă nu aș avea diploma. Se așternu din nou tăcere. Amândoi erau ocupați să bea cafea. Doar gândurile, neobosite, fugeau necontenit. Profesorul ar fi vrut să încheie discuția și să-l trimită pe student acasă.
- Oamenii de cultură, d-voastră l-ați ales pe John Donne, în fine, să zicem Goethe, sunt exponenți ai umanității. Nu putem să analizăm cazul particular Goethe și să generalizăm omenirea, zise profesorul. Toată opera lui e poluată de contradicții. Ce spune în „Werther” nu mai e valabil în, în „Afinitatea electivă”, continuă el. Prin aceasta pot deduce: Goethe a fost amoral. În „Werther” abuzează de cuvintele evangheliei, comparând suferințele lui Hristos, pentru a-și descrie durerile sufletești, datorită iubirii pentru o femeie cvasi căsătorită, o totală lipsă de respect, față de ce e sacru, față de religie.
- Werther nici măcar nu a fost genuin! zise Mihai. De ce? Fiindcă era un guraliv! De aceea nu se poate lua în serios suferința lui! Suferința datorată iubirii față de o femeie inaccesibilă, fie ea căsătorită sau moartă, o femeie idealizată a fost cântată de menestreli, de Petrarca, de Dante, iar Lotte e una din șirul de femei, cum e Laura sau Beatrice. Eu îl prefer pe Manfred.
- Dar..., îl întrerupse Pandele.
- Pe de altă parte și Noul Testament e plin de contradicții, de aceea rămâne în continuare cartea de căpătâi a creștinității și nimeni nu poate intreprindre nimic, pentru a ne ușura existența. John Donne se întreba și el: Da, există un Dumnezeu, există biserica, dar care e cea adevărată, cea catolică, cea protestantă, cea calvinistă? Pe cine să ne bazăm? Rămăne să ne bazăm fiecare pe sine însuși, rămâne să trec de d-voastră, zise Mihai. După cum vedeți, sunt gata să învăț virtutea, înainte de toate, așa cum ar cere Socrate! N-aveți decât să mă chinuiți, tot nu voi abandona.
- Dar în cazul d-voastră, zise profesorul, nu e vorba despre ce vreți d-voastră sau ce vreau eu sau ce vrea Socrate. Aici e vorba de ce vrea societatea, spuse profesorul. Și societatea Utopiei nu mai are nevoie de învățați, aceștia sunt destui.
- Suntem o societate imperfectă, îl corectă Mihai. Utopia s-a discreditat demult. Ce a rămas e doar poleiala, reclamele...
- Utopia este reală, spuse profesorul ignorând pe student. Este ce avem mai bun! Este singura posibilitate de exprimare a omului, când se face diferența între posibil și real. De aceea nu ne mulțumim cu jumătăți de măsură, ci vrem perfecțiunea. Perfecțiunea e atinsă de puțini, de cel mult un procent din populație. Restul trebuie să se mulțumească cu funcții auxiliare, de întreținere a societății, care te hrănește, care îți dă posibilitatea unei vieți umane. Utopia are nevoie de mâna de lucru, cineva care pune umărul.
- La heirup, zise Mihai.
- Nu e cazul să deveniți vulgar, zise ofensat profesorul.
- Păi eu sunt parte din vulg, cum insinuați, răspunse Mihai, așa că mă comport ca atare, cum vă așteptați de la mine...
- Dar...
- Ce vreau să spun, este că pot să preiau o muncă cu responsabilitate, sunt în stare, de mai mult, continuă Mihai.
- E dreptul fiecăruia să lupte pentru o situație mai bună, răspunse liniștit profesorul. Și este de datoria mea, să decid, dacă d-voastră veți face față la responsabilitate sau nu. Dacă caracterul d-voastră e adecvat pentru o asemenea funcție în societate. Trebuie să fiți model pentru alții, să dați exemplu, în muncă și în comportament.
- De la d-voastră nu am nevoie decât de nota de trecere. Atât, zise Mihai.
- Ce aveți împotriva unei munci auxiliare? Profesorul încercă să-l provoace din nou pe student, ca acesta să-și piardă cumpătul, și să aibă motivul, să-l scoată pe ușă afară.
- Am nevoie de pasiune, de șalanj, trebuie să simt că sunt necesar, răspunse naiv Mihai.
- Cu alte cuvinte, plictiseala vă omoară, spuse jovial profesorul.
- Da, răspunse Mihai, nu vreau să mor de plictiseală o viață-ntreagă, fără nici o perspectivă de a mă dezvolta. Trebuie să ajung la propria mea statură intelectuală ideală. Și d-voastră sunteți o piedică de care trebuie să trec. Deci, cum vă decideți?
- Să deveniți supraomul? îl ironiză profesorul.
- Idealul, de a deveni poet și erou romantic, după cerințele unui Novalis, trebuia să-l abandonez oricum. Pentru mine, poate ideala Utopia ar fi fost cea descrisă de Novalis în „Heinrich von Ofterdingen”. Nu, vreau să fiu un om, care să aibe ce să pună zilnic pe masă, fără groaza zilei de mîine, vreau, să am posibilitatea să strâng un ban pentru a-mi crea o familie, să am bani să-mi trăiesc viața în demnitate și mai târziu să-mi pot trimite copii la studii, se auzi Mihai că spune. Se trăda pe sine! Și încă atât de ușor.
- Cu alte cuvinte, te chinui prin studiu, pentru ați asigura mediocritatea, ripostă profesorul.
-Toată lumea face-așa, ba poate și mai rău, zise studentul.
- Mda, zise profesorul. Aș fi preferat să fi știut, că mai aveți un ideal, că vă mai puteți entuziasma pentru o cauză etică.
- Puțin îmi pasă de etică sau de celelalte materii. Þelul mea este să trec. Atât! zise Mihai. Îmi rămâne decât să-i admir și să-i respect pe cei care nu și-au trădat idealul. Pentru mine e, dacă vreți, Byron întruchiparea idealului conceput de Novalis, poet și erou într-o persoană. A fost el un visător cu esprit pentru aventură? Nu are importanță, a trăit cum a vrut. Acest lucru aș vrea și eu! Și sper să ajung la acest țel.
- Poet și erou! Înțeleg. Dar, ați uitat un lucru esențial: adevărul, zise profesorul. Nu știu în ce măsură are de-a face țelul d-voastră în viață și un examen, dar cum am mai spus în repetate rânduri, sunteți și rămâneți superficial. Dacă sunteți așa de erudit în literatură, înseamnă că l-ați citit și pe Guillaume Apollinaire, nu? Ați înțeles cănd acesta se exprimă despre poet, ca fiind „seul dispensateur du beau et du vrai“, nu-i așa? Să gândiți noi adevăruri și să le puneți în practică? Sau mai degrabă sunteți de aceeași părere cu suprarealiștii? Mihai se pierdu.
- Deci, să punem cărțile pe masă, zise profesorul. Pentru mine este important alt lucru decât pentru d-voastră. Vreau să demonstrez ceva. Vreau să demonstrez, că prin examene grele, putem îmbunătăți societatea.
- Dar asta e absurd, zise Mihai, de ce vreți tocmai ca eu, să nu trec mai departe?
- Asta e misiunea mea. Să frâng grumazul studentului, să-i tai avântul. Nu am nimic cu d-voastră personal, este un principiu. Vreau să împiedic ca oportuniști ca d-voastră să ajungă academicieni.
- D-voastră nu sunteți decât portarul, zise Mihai, care-și aduse aminte de metafora lui Kafka.
- Da, sunt un cerber nemilos, zise profesorul.
- Numai că eu nu voi sta toată viața în fața porții. Atât timp cât e deschisă, voi încerca să intru, zise Mihai dintr-o suflare.
- Poarta e deschisă? Care poartă? Asta e doar o iluzie, ripostă profesorul.
- Poate în imaginația d-voastră, zise Mihai.
- Nu! zise profesorul. Chiar dacă treceți de mine, veți da de altul, și de altul, și de altul, până nu veți mai avea forța de a mai continua.
- Sunt destui care din nimic s-au realizat, zise Mihai. De exemplu Gatsby!
- Dar nu veți aparține niciodată de elită! ripostă profesorul.
- Elită? Nu vreau să concurez cu ... Einstein, sau cu Hristos! Nici măcar cu d-voastră!
- Un mediocru cu diplomă? se distră profesorul, nu se poate.
- Nici-o excepție? zise Mihai.
- Mă indoiesc, zise profesorul. Dar, fiindcă sunteți așa de insistent, vreau să vă liniștesc: Ați trecut examenul. A plăcut felul cum l-ați folosit pe John Donne în argumentarea despre ce e etic sau nu. În gremiul facultății s-a votat în favoarea d-voastră. Eu am votat împotrivă, dar asta nu mai are importanță. Poftim, zise profesorul, și îi întinse mapa. Mihai luă mapa și se ridică perplex. Fără să scoată un cuvânt plecă spre vestibul.
- Acesta nu e sfârșitul, îi strigă din urmă profesorul, asta nu înseamnă, că veți găsi de lucru, asta nu înseamnă nimic.
- Nu face nimic, zise Mihai din ușă, mi-am demonstrat că pot. Restul nu contează!
- Aveți nevoie de mai mult decât un titlu, continuă profesorul. Citiți pe Adorno, nu vă furați singur căciula.
- Sunt liber, zise Mihai.
- Vreau să împiedic ca să deveniți un idiot, în sensul grecesc al cuvântului, mai amenință profesorul. Mihai se întoarse spre profesorul, care se ridicase de scaun și venise să-l însoțească spre ieșire. Mulți eșuează în viață în fața eticii, mai adăugă acesta, dacă ambiția vă va conduce spre țeluri înalte, să nu călcați în picioare etica...
- D-voastră ... nu existați! zise Mihai și plecă. Profesorul se întoarse în universul său, dezamăgit și trist.

Mihai coborî în stradă furios. Aerul rece îi mai limpezi mintea. Privirea profesorului îi amintise de ceva și acest ceva era în extrem conflict cu sadismul acestuia. După câțiva pași își aminti unde mai văzuse acea privire: Era privirea lui Dumnezeu, pictat de Michelangelo în Capela Sixtină, privirea adresată lui Adam. Mihai se înfioră. Se simțea vinovat de blasfemie. Era ca și cum ar fi avut o întâlnire cu Dumnezeu, un Dumnezeu care vrea să-i săreze mintea, iar în urma unor nepotriviri de idei, să-I spună: nu exiști! Poate el, Mihai, era cel ce nu-l înțelese pe profesor, se văzuse în tot acest timp ca victimă și nu ca student, care mai are atât de învățat. Vroia să fie lăsat odată în pace, se săturase de toate cărțile, simțise că va abandona totul, chiar și acum, când trecuse de cel mai greu impas. Dar era trist. Să fi devenit și el un simplu oportunist? Își pierduse între timp patina umanului? Pașii lui Mihai erau nehotărâți. La un moment dat studentul se opri. Privi în prejur. Ceva nu era în ordine. Venea de la profesor, dar în realitate se îndrepta spre locuința acestuia. De ce să se întoarcă, se întrebă studentul. Făcu stânga-mprejur și plecă hotărât înspre centru. După câțiva pași se opri din nou. Fusese la întâlnirea cu profesorul sau numai se gândise cum va decurge întâlnirea? Era nesigur. Se uită la ceas. Era șase fără șapte minute. La șase era întâlnirea. Înseamnă că nu a fost! Își duse mâna la frunte. Începea să-și piardă mințile?