Modelul meu

Caut cu disperare un model, unul în viață, să stăm de vorbă,
să îl întreb o groază de lucruri la care eu nu găsesc răspuns
Uneori se strânge atâta revoltă în mine că îmi vine să trag cu pușca! Apropos! Fac o scurtă paranteză.
Demult, când armata era obligatorie, la o concentrare, spre uimirea colegilor și mai ales a mea
am aflat că sunt cel mai bun țintaș la trasul cu revolverul!
Nici azi, deși a trecut atâta vreme, nu îmi tremură mâna. Dar, cum vă povesteam, vreau să-mi găsesc un model, chiar dacă dorința asta este cam târzie pentru vârsta mea.
Mi-e dragă Angela Gheorghiu! După ce am auzit-o prima oară cântând nu-mi mai găseam locul,
mă plimbam prin cameră și murmuram, e bună, e la fel de mare ca Pavarotti, ca Domingo...
Soția m-a întrebat, ce faci dragă, vorbești de unul singur? Are voce dar, ca volum e mică, nu poate fi comparată cu forța lui Pavarotti!
În liceu, în clasa a XI-a, o persoană importantă ( nu spun cine!) pentru faptul că aveam intuiție, spirit de observație și note mari în catalog, m-a convins că aș putea deveni o inteligență cenușie, asemenea lui Richard Sorge, spionul rus.
Trebuia doar să ținem legătura și să urmez Facultatea de Comerț Exterior. Doamna Haica Felicia, directoarea Liceului Gheorghe Șincai din București, totodată profesoara mea de matematică, m-a chemat să stea de vorbă cu mine.
Năică! Nu e pentru tine asta! Cum de te lași atât de ușor păcălit? Tu trebuie să ai o carieră științifică!
A oftat și a tras concluzia, am să-ți dau referinnțe proaste, foarte proaste!
Colegii mei de clasă Bahrim Ioan și Râșnoveanu Cornel, cu note mai mici decât mine, au absolvit Facultatea de Comerț Exterior și au cutreierat lumea. Au revenit în țară după mulți ani, când șeful lor, generalul, a trădat. Eu m-am înscris la o facultate de inginerie.
Profesorul Ion Antoniu , spaima facultății de Energetică, mă intimida. Punctual ca un ceasornic elvețian, foarte sever, în anul întâi a picat jumătate din studenți la disciplina „Bazele Electrotehnicii”. Tocmai cu această ocazie m-am remarcat eu. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată zâmbind. Aveam discuții lungi cu dânsul, în biroul său de acasă, undeva în cartierul Floreasca. Încercam să îl descifrez. Avea o privire ce exprima o anume suferință, poate fizică, poate morală! Ieșeam de la el smerit. Mă întrebam adesea, voi putea să calc pe urmele sale? Brevetase chiar și un aparat pentru măsurarea puterii deformante. Uitam însă repede de rigoarea nemțească a profesorului Antoniu. Soarele umfla mugurii pomilor, înflorea liliacul iar în Parcul Herăstrău, mierla, cu fluierăturile ei, mă transpunea direct acasă, pe Dealul Piscului, unde cât vedeam cu ochii, se întindea o pajiște cu flori și simțeam un parfum pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Îl înspiram cu nesaț și mă gândeam, așa o fi în rai?
La întâlnirea de zece ani a absolvenților Facultății de Energetică, secția Electroenergetică, domnul Profesor Antoniu a vorbit atât de frumos despre mine încât m-am rușinat. Colegul meu de grupă Cătănescu Florin m-a întrebat, Năică vrei să fii omul meu de încredere la Forexim? Vom lucra pentru Europa de Vest! Pe mine mă atrăgeau însă discuțiile cu profesorul Gleb Drăgan. Vorbeam despre strimeri, fulgere, descărcarea Corona și altele asemenea. Uneori mi se destăinuia: deși sunt un om în vârstă am o energie de nestăvilit, dar soția mea, pe care o iubesc foarte mult, este mereu bolnavă. I-am invitat la un recital de vioară al fetei mele, în sala George Enescu a Universității de Muzică din București. Soția profesorului, tăcută, mititică, părea doar umbra academicianului Gleb Drăgan.
Când am organizat simpozionul dedicat lui Anghel Saligny l-am avut, printre invitați și pe Emil Prager. Îl cunoscuse îndeaproape pe constructorul podului de la Cernavodă. După ceva timp, mă aflam la dânsul acasă și discutam despre condițiile unei donații pe care voia să o facă Muzeului Tehnic. La sfârșitul convorbirii m-a chemat să privesc pe geamul din apartamentul său, de la etajul șapte, aflat într-un bloc situat aproape de Piața Romană. M-a întrebat ce văd. Am surâs ușor. Totdeauna când mergeam pe stradă, în loc să mă uit pe unde calc, ridicam ochii spre cer. Acum, admiram o parte din panorama Bucureștilor, văzută de la înălțime. A înflorit oțetarul, i- am răspuns entuziasmat. În anii buni știți ce miere aromată adună albinele de la acești pomi, deși e cam poluată în centrul orașului? Sunt și ceva tei..
Altceva, altceva, privește cu atenție!
Clădiri cenușii! De aici nu se vede sediul Ministerului Energiei Electrice, știu că dumneavoastră l-ați construit... Oameni, mașini...
N-ai văzut cel mai important lucru, s-a arătat nemulțumit inginerul Prager. Macaraua gigant care stă acolo, nemișcată, de aproape o lună. E atâta risipă! În fiecare zi mă uit, s-au apucat de treabă? Când eram antreprenor, la mine, un astfel de utilaj nu stătea o oră degeaba. Apoi, Elvira Godeanu, soția lui, ne-a servit cu prăjituri de casă și cafea originală.
Într-o vreme, preocupat fiind de contribuțiile românești la construcția de avioane, l-am căutat pe Elie Carafoli. Părea doar un bătrânel cumsecade în jilțul său de conducător al Institutului de Aeronautică din Bucuirești. Nu-l mai interesau performanțele avioanelor I.A.R. fabricate pe vremea când fusese director tehnic la Uzina de Avioane din Brașov. Voia să știe ce gândesc eu despre viața după moarte. Am fost surprins.
La vârsta pe care o aveam atunci mă simțeam nemuritor și nici nu eram în stare să abordez, în discuții filozofice, subiecte religioase.
Într-o dimineață mohorâtă de iarnă, am auzit o bătaie destul de slabă, la ușa biroului meu. Intră, am spus. Ușa a rămas închisă. M-am ridicat și am deschis. Un bărbat palid, mai înalt decât mine, cu o privire stinsă, probabil suferind am crezut eu, s-a recomandat scurt, Ion Basgan.
M-a întrebat dacă am timp să-mi expună o problemă spinoasă, ținând seama câ nu se anunțase în prealabil. L-am invitat să ia loc. Am fost uluit, neîncrezător,chiar suspicios! Cum să aibă americanii o datorie așa mare față de noi?
Spunea dânsul: România are de recuperat opt miliarde de dolari de la S.U.A. Numeroase companii au folosit, în mod ilegal, invenția mea în forajul petrolier la mare adâncime. În scurtă vreme i-am organizat o conferință publică unde și-a susținut, cu documente și informații inatacabile, teza privitoare la datoria americană față de statul român. La numai două săptămâni de la acest moment inventatorul a murit. Sperase până în ultima clipă ca, prin recuperarea drepturilor de autor, să înființeze o fundație și să-i sprijine astfel pe tinerii inventatori români.
După 1989, când a fost publicată și o carte privind această invenție, am profitat de o întâlnire cu președintele Ion Iliescu. Domnule Președinte, i-am spus, în prezent relațiile noastre cu americanii sunt cordiale. Faceți demersuri pentru recuperarea datoriei S.U.A. față de România așa cum Suedia a recuperat de la noi o datorie istorică.
M-am întâlnit cu multe alte personalități. Nu le înșir acuma pe toate.
Pe mine mă acaparau tot felul de nimicuri. Mergeam cu bicicleta în inima Bărăganului, după albine, aveam câțiva stupi, în pastoral, la culesul de floarea soarelui. Când trecea un T.I.R. pe lângă mine făceam semne șoferului, cu ambele mâini, pentru a-i atrage atenția și-i strigam cât puteam:
sunt liber, liber, liber!
El nu mă auzea în goana mașinii!
Nu-mi pare rău, a fost însăși viața mea, șerpuitoare, neprevăzută, cu ascunzișuri tainice.
Totuși mă apasă și azi gândul, cine poate fi cu adevărat modelul meu?
Un artist cu renume mondial, un om de știință, un politician cu spirit de sacrificiu pentru binele general, sau doar un cioban pe-un vârf de munte?
Poate un pustnic din munții Buzăului, sau poate doar un biet agricultor?
Cu ani în urmă, colegul meu de serviciu, Purdea George, absolvent al Facultății de Filozofie, stabilit în Viena în 1989,mă invita să merg la Păltiniș, să îl cunosc pe Constantin Noica. Marele filozof îi recomandase să învețe limba greacă și matematica pentru a înțelege rostul lumii. George, deși figura la acea dată în Who’s who in the World, studia în mod conștiincios algebra, trigonometria, geometria plană și în spațiu, la nivelul clasei a X-a.
Mă bucuram când îmi cerea sprijinul pentru rezolvarea unei probleme banale, mi se părea mie.
George progresa rapid. Drept mulțumire, uneori , îi citeam din poveștile mele.
Vrei să afli părerea mea? întreba el.
Desigur!
Sincer te invidiez! Ai cum se spune în popor c..ie mari. Activitatea ca șef al acestei instituții e doar pierdere de timp! Scrie beletristică, publică, asta e menirea ta! Dă-ți demisia și pleacă de aici cât mai repede. Nu-ți mai bate capul cu toți „nebunii”.
Îi povesteam mamei aceste întâmplări. Ea, țărancă din Muscel, absolventă doar a unei clase și jumătate de școală primară, autodidactă, cine sta de vorbă cu ea o credea cel puțin învățătoare, mi-a spus după unirea Vietnamului:
Mă Nicule ai să vezi, o să vină ziua cănd se va uni și Germania iar apoi Basarabia cu România.
E imposibil, nu cred că or să lase rușii din mână Germania și cu-atât mai puțin Basarabia!
Eu n-o să apuc, dar tu ai să vezi.
Uneori mi se plângea:
Mihai (fiul ei cel mare) mă invită la toate lansările de carte și m-am săturat să se uite lumea la mine ca la urs. I-am spus că, în loc de fotă și maramă, o să îmbrac o rochie, să nu mai fiu eu în centrul atenției. S-a supărat!
Mă gândesc intens la mama. Rezona la tot ce-o înconjura. Ziua trebăluia prin casă, (avusese în grijă nouă copii, eu fiind ultimul) prin grădină, da de mâncare la orătănii, când se termina mălaiul umplea desaga cu semințe de dovleac, sâmburi de nucă și pere de iarnă pe care le vindea în piață la București, la sute de kilometri depărtare de casă, de unde se întorcea cu de toate.
Mângâia părul de iarnă uriaș din fața curții, iar seara, la lumina lămpii, citea o carte.
Toamna, cu mâinile ei bătrâne, planta nuci în luncă.
Când ajuns pe picioarele mele, reveneam acasă destul de rar din cauza treburilor „importante” din București, discutam cu ea istorie, politică, îi citeam din poveștile mele iar ea mă ținea la curent cu întâmplările și bârfele din sat.
N-a fost o sfântă. Era o femeie aspră.
Oamenii șușoteau, la voi în casă cântă găina.
Lăsam capul în jos și evitam să mă uit la aceia care zâmbeau când mă vedeau trecând cu mama.
Azi când privesc în urmă știu că am dezamăgit pe mulți, pe doamna Haica Felicia, pe profesorul Ion Antoniu, pe George Purdea, colegul meu. N-am ajuns nici spion, nici om de știință, nici scriitor. Am devenit ceea ce am fost mereu, țăran prost, ridicat azi, după ce am ieșit la pensie, la rangul de mic fermier ( conform uzanțelor europene). Poate că mama ar fi fost mândră de mine. Ea îmi spunea, ori ce vei face să fii om, să nu asuprești pe nimeni și dacă poți fă binele fără să aștepți recunoștință.
Acum, cu destulă întârziere, conștientizez că modelul meu în viață a fost și a rămas Mama.

23.01.2014 Nicu al Popii din Vulturești-Argeș