agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-02-10 | |
Cărarea salvatoare
Întins și sălbatic este districtul Kostroma din nordul Rusiei. Dar mai sălbatice și mai neumblate sunt unele sate de la marginea acestui ținut, cu cât ne apropiem de câmpiile fără de sfârșit din nord. Aici iernile sunt lungi, friguroase, iar vânturile bat năprasnic dinspre Oceanul Înghețat către satele rare împrăștiate prin Câmpia Rusă. În lunile de iarnă, zilele sunt atât de scurte, când soarele de-abia mijește pe la orizont, răsare târziu și apune prea repede, lăsând noaptea stăpână peste sălbăticia fără de sfârșit a pădurilor și a câmpiilor înzăpezite, prin care se întrevede câte o căsuță de prin satele puține și rare din aceste ținuturi. Vara, în schimb, este o mare binecuvântare pentru locuitorii acestor ținuturi. Cât vezi cu ochii, câmpiile și pădurile prind viață, iarba crește din belșug, florile umplu poienile de parfumul și culorile lor, albinele zumzăie voioase prin fânețe și prin livezile din jurul caselor. Nici prin păduri nu este mai puțin frumos, arborii drepți și înalți de molizi, de mesteacăn și fag înmuguresc, capătă culori dintre cele mai vii, de un verde – smarald. Iar păsările se întrec în a umple cu trilurile lor ținutul, făcându-și cuiburi prin scorburi și tufișuri, unde-și vor crește puii. Este o întrecere neîncetată printre ființele nevinovate ale naturii, să crească, să înfrumusețeze pădurile, să proslăvească numele Creatorului prin trilurile lor măiestrite! Localnicii acestor ținuturi știu că vara este rostul să se îngrijească de tot ce e nevoie pentru o iarnă lungă și împietrită de ger, să adune lemne de foc, să cosească fân și otavă pentru animale, să culeagă de prin poienile pădurilor hribi și gălbiori tăiați și uscați, apoi puși în cămară, să culeagă afine și zmeură de prin luminișurile pădurilor, să strângă de pe ogoare grâu, orz, mazăre, varză, sfeclă și multe alte roade muncite din greu. E nevoie ca omul să fie harnic, să muncească mult vara, ca iarna să stea la adăpost, liniștit, în casa sa. Una din aceste gospodării, dintr-un sat din ținutul Kostroma, era cea a lui Artemie Stepanovic, țăran din tată-n fiu, care nu călătorise, dar nici nu avusese vreodată nevoie să călătorească departe de satul său. Trăia fericit în gospodăria sa, alături de nevasta sa, Evghenia Stepanovna, alături de fii săi, Yura și Feodor, și de îngerașul lui de fată, Katya, cea mai mică și mai îndrăgită din familie. Casa lor se afla într-o poiană, chiar la marginea satului. Acolo era liniște cât cuprinde. Era, în schimb, multă muncă, și vara și iarna. Vara la cosit fân, la îngrijit grădina și ogorul întins de grâu și orz. Copiii aveau datoria să pască vitele în poienile și pădurile de lângă sat. Iarna aveau de lucru destul, să hrănească vitele din gospodărie, să taie lemne și să aducă apă în casă de la un izvor din apropiere, care nu îngheța nici iarna, pe gerurile cele mai năprasnice Þinutul este lipsit în totalitate de munți, și doar, ici-colo, mai răsare câte un deal domol, acoperit de păduri. În vârful dealurilor sunt stâne de vite și de oi. Gospodăria lui Artemie Stepanovic avea de toate, încât să trăiască în tihnă și binecuvântare dată de Sus. Doar că, Artemie mai avea o plăcere de care nu se putea lăsa, orice s-ar fi întâmplat. Îi plăcea să hoinărească la vânătoare prin pădurile și poienile întinse din ținut, să umble zile întregi prin păduri, fie vara, fie iarna, când zăpezile erau mai mici, și nu-i era frică de nimic, având cu el un arc de vânătoare și o tolbă plină de săgeți. Era îndemânatic la vânătoare, nefiind dată ca el să se întoarcă din pădure și să nu aducă pe spinare un vânat pentru cei de-ai casei. Ca s-o spunem pe dreptate, Artemie Stepanovic își hrănea familia mai mult cu ce vâna de prin pădure, iar animalele crescute în gospodărie le cruța pentru a fi vândute în târg. Treaba cu vânatul a mers o vreme, dar să vedeți ce se întâmplă într-o zi! Plecase Artemie Stepanovic cu gânduri mari la vânătoare, sprinten, cu tolba doldora de săgeți și cu arcul cel puternic, nou, pus pe umăr. Era primăvară, când zăpezile mari din păduri se topiseră, dar mai dădea câte o ninsoare ușoară, ca de sfârșit de iarnă. Mergea vânătorul nostru vioi pe un plai de pădure. Când acolo, dintr-un luminiș, răsări, chiar în fața lui, un vătui de căprioară, de toată frumusețea! Era numai bun pentru ce-i trebuia lui Artemie. Ascuns după un copac, luă arcul de pe umăr, luă o săgeată din tolbă, o potrivi în arc, apoi întinse arcul spre vătui. În acel moment, dinspre tufăriș, sări sprintenă căprioara, mama vătuiului, proptindu-se drept în fața puiului ei, să-și apere cu trupul ei odrasla de săgeată! Biata mamă simțise primejdia venind de la arcul întins, și nu pregetă să-și dea viața, ca să-și scape puiul! Și nu fugea din fața vânătorului, stătea vitejește să-și protejeze puiul încolțit! Când văzu Artemie Stepanovic așa ceva, arcul începu să-i tremure în mâini, și nu mai avea vlagă să tragă. Lăsă săgeata să cadă jos și aruncă arcul și tolba într-un tufiș. Se-nțelege, între timp, căprioara și vătuiul se făcură nevăzute în desișul pădurii. Pe Artemie, această întâmplare, îl făcu să-i dea lacrimile. Cum, o căprioară, era în stare să-și dea viața pentru puiul ei? Era așa de însemnată viața puiului ei, încât să merite sacrificiul vieții? Plângea de-a binelea. Căzuse în genunchi, să se roage Celui de Sus pentru că nu săvârșise crima cea mare! Se ruga să-l ierte pentru atâtea vieți de sălbătăciuni curmate! Acolo, în genunchi, nevăzut de nimeni, decât de Cel de Sus, jură să nu mai plece, cât va trăi, prin păduri cu gânduri de vânătoare! De abia acum, după atâția ani de viață, realiză că Dumnezeu crease animalele din pădure nu pentru hrana omului, căci erau atâtea alte bunătăți pregătite de Creator pentru om, nefiind nevoie să ia viața sărmanelor animale! Porni spre casă, dar lacrimile îi curgeau nestăvilite pe obraji. Nu putea să uite figura acelei mame a vătuiului, hotărâtă să-și apere puiul cu viața ei. Ce priviri nevinovate, blânde, frumoase avea! Mergea liniștit, spășit către casă. După un ceas de mers, trecu pârleazul de intrare în gospodăria sa, apoi întră în casă, cu o față de nerecunoscut. - Ce-i cu tine, Artemie Stepanovic? Ce s-a întâmplat!? Îl întâmpină soția cu privirea speriată. Omul ei nici nu putea să vorbească. Mai avea și acum lacrimi pe obraz. Într-un târziu, reuși să spună ceva: - Evghenia Stepanovna, scumpa mea, nu voi mai merge la vânătoare niciodată! Jur pe ce e mai sfânt! - Cum așa? N-ai adus nimic de la vânat? Ce s-a întâmplat? - Draga mea! Vino și tu, Katya, aici lângă mine, să vă povestesc! Azi am avut o revelație nemaipomenită. Am zărit un vătui ieșit în fața mea, și în timp ce mă pregăteam să-l săgetez cu arcul, căprioara, mama lui, sări din tufiș drept în fața puiului, să-l apere de moarte! Mi-au înlemnit mâinile când am văzut așa ceva, n-am mai putut să trag cu săgeata în căprioara care-și apăra puiul! - Și puiul ce-a pățit? se interesă Katya, și ea cu lacrimi în ochi. - Nu-mi mai trebuie vânat din pădure până voi trăi! De azi, mâncam ce ne-a dat Dumnezeu prin gospodăria noastră. Puiul și căprioara s-au topit în pădure! Evghenia Stepanovna se închină, căci așa ceva nu mai auzise în viața ei! Cum adică, să nu mai meargă omul ei să aducă vânat din pădure? Păi așa fac toți bărbații din satele lor. Ce-o să mănânce copiii ei? Când spiritele se mai liniștiră, după ce Artemie Stepanovic își regăsi liniștea în propria sa casă, mâncând și odihnindu-se un pic de truda umblatului prin pădure, veni la el mezina casei, Katya, cu un aer misterios, să-i spună ceva ce avea ea demult pe suflet. - Tati! Știi ce bine-mi pare că a scăpat puiul și căprioară! Nici nu știi ce bucuroasă sunt! - Foarte frumos gândești, îngerașul meu! Dar ce-o să mănânci tu săptămâna asta? - Lasă, tăticule! Nu murim noi de foame! Vrei să-și spun ceva? Întotdeauna când aduceai vânat din pădure, mi-era silă să mănânc din carnea aceea, aveam o mare durere în suflet ori de cate ori îmi punea mama în strachină carne de vânat! - Ce suflet bun ai, Katya, copilul meu! De-acum n-o să mai mănânci vânat, îi spuse Artemie, mângâind părul băiai al fetiței sale dragi. În vara care urmă, cei din casa lui Stepanovic se apucară să extindă ogorul. Semănară mai mult grâu, orz și secară, lărgiră și grădina cu zarzavaturi. Artemie, în loc să umble la vânătoare prin păduri, muncea cu sârg la coasă și la greblă, ori să adune cât mai mult fân și otavă pentru vite și îngrijind culturile de lângă casă. Dumnezeu făcu ca în anul acela să rodească toate, încât hambarul și cămările se umplură. Ba mai mult, Artemie se duse în târg și cumpără câteva roiuri de albine, pe care le așeză în niște stupi rotunzi, făcuți din trunchiuri de fag scobite pe dinăuntru, în livadă. Vara scoase multă – multă miere, de nu mai aveau în ce s-o pună. Domnul binecuvântă casa lor cu de toate! Un lucru curios se întâmplă în iarna care urmă. După ce căzuse prima nea, Katya ieși din casă, să vadă zăpada cea albă și pufoasă. Se uită către stoguri, și nu-i veni a crede: lângă stogul de la margine, cel neîngrădit, era o căprioară cu puiul ei, deja mare, care mâncau nestingherite din fân! Artemie Stepanovic ieși și el să vadă minunea. Se miră de ce văzuse. Dar își dădu seama că acea căprioară era chiar cea care sărise să-și apere puiul! - Ce facem, zicea nevasta lui Artemie, lăsăm căprioarele să mănânce din fânul nostru din stog? - Lasă-le să mănânce, dragele de ele! Cât o să mănânce! Poate așa o să-mi plătesc toate păcatele pentru câte ființe nevinovate am vânat din pădure! Toți ai casei fură de același gând, să mănânce bietele căprioare din claie cât or pofti! Erau un dar trimis de Dumnezeu pentru sufletele lor! Se-nțelege, Katya, fetița miloasă, era plină de fericire, admirând zilnic frumoasele animale care veneau să mănânce din fânul din stog, fără un pic de frică. Chiar și sălbăticiunile cunosc sufletul oamenilor buni! Într-un an, după o iarnă cam lungă, în ajunul Sărbătorilor de Paște, ce-i trecu prin minte Evgheniei Stepanovna? Gândi și tot gândi să pregătească niște bunătăți, pe care să le trimită prin Artemie, omul ei, să le ducă până într-un sat vecin, acolo unde trăia Nadejda, fata lor cea mare, măritată de câțiva ani. Nadejda avea casă grea, trei copilași mici de crescut, și nici măcar nu erau înstăriți. Se gândea la bieții copilași, cu câtă bucurie ar mânca ei, sărăcuții, ceva bun de sărbători. Așa că îi dădu de veste lui Artemie al ei, că îl așteaptă un drum lung de făcut. Era primăvară, se putea umbla deja prin pădure, căci zăpada cea grea se topise, fiind numai bine de pornit la drum. Avusese grijă să pună în desagă multe bunătăți: copturi proaspete din cuptor, unse cu unt și cu miere de albine, o cofiță plină cu brânză de oi, o altă cofiță cu smântână, și încă o oală de lut cu miere. Le puse pe toate în coșuri, iar coșurile le așeză cu grijă în desagă. Când totul era pregătit, îl trimise pe Artemie să ducă degrabă acele bunătăți la nepoții ei drăgălași, care așteptau. Artemie, bucuros că-și va putea revedea nepoțeii, plecă întins la drum și, după o jumătate de zi, încă înainte de apusul soarelui, ajunse în satul unde trăia fiica sa, Nadejda. Găsi toate bune și la locul lor în casa fiicei sale. Dar ce bucurie le făcu copiilor, când îl văzură, și când dezlegară desaga, să vadă ce bunătăți le adusese bunicul! Stătu Artemie Stepanovic o noapte și o zi la fiica sa, apoi trebuia să se întoarcă în satul său, acasă, unde îl așteptau multe treburi în gospodărie. Nepoții se puseră pe plâns, nevoind ca bunicul să plece. Dar el îi mângâie pe toți pe cap, apoi își luă rămas bun de la ei și de la Nadejda, și porni grăbit la drum, căci se cam lăsa înserarea, iar el avea mult de mers. Plecă deci, la drum. Dar nici nu merse o jumătate de ceas, când văzu cerul întunecându-se și vântul începu să sufle puternic și rece. Era vreme schimbătoare primăvara, când iarna nu ceda ușor din puterea ei, încercând să se întoarcă. Artemie mai văzuse astfel de zăpezi târzii, așa că-și vedea de drum. Doar că furtuna deveni și mai puternică, iar vântul sufla turbat și rece. Se porni un viscol ca în miez de iarnă. Totul fu năpădit de zăpada albă, multă, viscolită cu putere. Artemie cam suferea de frig, nu se aștepta la viscol puternic în primăvară. Frigul îl încerca și prin suman. Pășea din ce în ce mai anevoios prin nămeți. Se-nsera de-a binelea și-n curând se făcu beznă totală. Începu să aibă îndoieli că drumul pe care mergea este cel bun. Mergea prin nămeți, prin păduri, uneori prin poieni troienite. Nici urmă de cărare sau de vreun semn de recunoaștere al locurilor prin care trecea. Începu să tremure de frig. Dârdâia chiar. Simțea că nu mai are vlagă să ajungă acasă! În deznădejdea sa, își aduse aminte de nepoțeii săi rămași în satul vecin. Apoi își adusese aminte de nevasta sa, de căsuța lor caldă, unde cuptorul duduia de lemne de fag. Îi veni în minte Katya cea bălaie, dar și ceilalți copii ai lui. Îi dădură lacrimile. Dacă nu va ajunge repede acasă, va muri înghețat de frig! „Doamne, ajută-mă să nu rătăcesc, să ajung cât mai repede acasă!”, se ruga el. Nici nu termină de rostit ruga, că începură să se întrevadă, pe întuneric, chiar în fața sa, mici urme troienite. Niște sălbăticiuni pășiseră nu demult înaintea sa prin întunericul pădurii. „Voi merge întocmai după urmele astea, prin zăpadă! Apoi – Domnul să aibă grijă de mine!”. Răzbătea prin zăpadă călcând pe urmele lăsate de sălbăticiuni. Încaltea era mai ușor de răzbit prin mormanele de ninsoare, având zăpada un pic bătută. Mergea încrezător pe acea cărare prin zăpadă, pe care de abia o deslușea pe întuneric. Nici după o jumătate de ceas, acea cărare îl scoase la un luminiș. Când se uită mai bine, se afla chiar în poiana de lângă casa sa! Domnul îi arătase drumul spre casă într-un chip așa de minunat, încât să nu moară de îngheț prin viscolul dezlănțuit sălbatic! Ce minune! Cărarea mergea chiar spre gospodăria sa! Acum, la lumina poienii, vedea clar cum urmele prin zăpadă erau a două căprioare, și acele urme duceau chiar la stogul de fân de unde obișnuiau să se hrănească sărmanele căprioare. Mare este minunea Domnului! Ajunse acasă, în miez de noapte. Nu mai simțea picioarele, mâinile și fața de îngheț. Cei ai casei nu dormeau, știind că el trebuia să se întoarcă încă de cu seară, și nu mai venise! Vedeau crivățul care se dezlănțuise și se rugau într-una la Domnul, să-l scape pe Artemie de vremea rea și de fiarele pădurii. Acum, că-l văzură trecând pragul casei, bucuria era mare. Artemie le povesti soției și copiilor cum mersese pe acea cărare salvatoare făcută de căprioare, chiar în miez de furtună! A doua zi, Katya povesti că văzuse cele două căprioare cum veniseră la stog, dar se uitau în jur, nu luau nici măcar o gură de fân din stog. Pesemne, știau că stăpânul nu este acasă, ceea ce le neliniștea. Dar acum, când Artemie și Katya ieșiră afară, să vadă zăpada - minune! Cele două căprioare, ca de obicei, veniseră la stog, și mâncau liniștite din fân! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate