agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1436 .



Naranbaatar
proză [ ]
o poveste mongolă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2014-02-12  |     | 



Înghițit de câmpie, soarele s-a făcut nevăzut, lăsând loc miilor de luni obscure de praf și de nisip, coborâte, de la începutul veacurilor și al stepei, tocmai pe pământ. Cămilele îngenuncheate mai fornăie încă pe lângă corturi, arcadele lor de păr aspru seamănă cu niște dune de nisip, acum despovărate. Stepa este tăcută. Coamele de păr ale cămilelor tremură în vântul uscat și rece, vremea este, deja, destul de târzie. S-a lăsat frigul și înserarea s-a poticnit pentru o clipă în umbrele bizare ale cămilelor, doar pentru o clipă, apoi și-a reluat în serios jocul cu umbrele veștede. Peste numai câteva zeci de minute, ghemuite ca ierburile stepei, deja s-a întunecat, voaluri tot mai înecăcioase înghit acum depărtările. Mai târziu, se simte din nou gheața stelelor care tac, iluminând stepa. Înăuntrul cortului, miros de carne uscată, ce se amestecă, difuz, cu aroma șerpuitoare care urcă din samovarul de fontă. Bayarmaa își ține plodul pe braț, cu cealaltă mână amestecă mălaiul proaspăt fiert cu puțină untură. În pătura de cânepă, mica mogâldeață de om - zâmbind, deja adormită. Totul este liniștit, doar un geamăt ascuțit străbate întinsa pace, este probabil doar un ied ce nu găsește cu botul ugerul umed care așteaptă.

Frigul mușcă acum tot mai mult din ierburile deja zgribulite, apoi pătrunde, încet, înăuntru, căutând în jur cu ochiul lui albastru. În cortul căptușit cu piei aspre, Bayarmaa privește tăcută la cei trei alți copilași care îmbucă din carnea tare, pleoscăind apoi cu lingurile mari în ceaunul cu mămăligă. Cumva prea aproape, cei cinci își țin de cald, cortul de pânză groasă este aburit de respirațiile lor și de aburul mâncării. Frigul poate să muște, însă nu prea are din ce. Blănile îi țin omului de cald, saltelele subțiri pe care femeia cu pruncii își vor așeza căpătâiele sunt totuși destul de călduroase. Înăuntru, pâlpâitul lămpii cu petrol. Afară, în apropierea cortului, jarul va mocni până undeva spre dimineață.

Nu mai devreme de câteva luni, Bayarmaa își purta trupul împlinit cu mândrie și vioiciune. Urma să dea naștere unui băiat, aceasta i-o spuseseră marele preot și floarea alb-viorie de lotus, care sclipise atunci ca miile de stele ale stepei, la picioarele statuetei de lemn a primului Dalai Lama. Și așa a și fost. Dalai Lama și preoții lui nu greșesc niciodată, cum soarele găsește întotdeauna o punte pe cer, împrăștiind din aurul lui bătrânei stepe. Boabele de orez fost-au frământate între degete de către Bayarmaa, lăsând să scape un singur nume, și acela a fost Naranbaatar, adică acela-închinat-luminii-diurne. Timpul avea să contrazică însă, de atunci, datul acelei dimineți, cum Naranbaatar va fi îndrăgit nopțile lungi, spectacolul stelar care se așază atât de copleșitor în nopțile senine, deasupra stepei înghețate.

De ce să fi greșit zeii atunci, cu privire la numele micuțului copil al stepei? Poate pentru că într-o noapte de iarnă, pe când aerul era îmbibat de parfumul pătrunzător al unei nopți înghețate, lui Naranbaatar, care avea pe atunci aproape douăzeci și unu de ani, i s-a întâmplat atunci ceva care avea să îi marcheze pentru totdeauna destinul lui aparent neînsemnat, care va fi fost altfel legat pentru totdeauna de neîntâmplările ținutului pustiu.

Poate că urletele ce veneau de undeva de departe l-au trezit atunci din somn pe Naranbaatar. Erau lupii, desigur, înaintând în haită, tulburați, pesemne, de miresmele îndepărtatelor râpe. Erau foarte mulți, cu siguranță. Și totuși parcă o neliniște bizară, care s-ar fi simțit destul de lesne prin aerul rece al acelei nopți, l-ar fi trezit atunci pe Naranbaatar, mai mult decât urletele care răscoleau necunoscutele pustietăți. Și câinii păreau să fi simțit acele urlete ascuțite și înfricoșătoare, încă îndepărtate, din moment ce acum mârâiau înfundat, în apropierea cortului, undeva lângă țarcurile animalelor.

Așadar, Naranbaatar se sculă din așternutul gros din piei de animale și își făcu apoi loc, încet, spre marginea cortului, încercând să nu își trezească frații care dormeau, încă, nespus de liniștiți. Privi o clipă femeia pe numele ei Bayarmaa, care-i era mamă, își luă apoi în spinare blana de capră care îi învelise corpul în timp ce dormise alături de familia sa, dădu la o parte pieile de la intrarea cortului și ieși afară în noapte. Afară era destul de rece, ca în oricare din zilele de iarnă care scuturau, cu frig, ierburile stepei, cerul înalt, înstelat, se gătise parcă de paradă, mii de stele luceau acum delicat ca privirile pruncilor din stepa mongolă. Ierburile tremurau sub lumina lunii care trona albă, mireasă, deasupra, iar Naranbaatar se gândi pentru o clipă că, în pofida urletelor care înfiorau, parcă, depărtările, noaptea aceea era, cu siguranță, una cât se poate de frumoasă, aproape magică. Naranbaatar trecu, în sfârșit, de siluetele corturilor și se îndreptă, cu pas hotărât, înspre adăposturile turmelor de oi și de capre, unde mai erau și câțiva cai repezi și două cămile. Nu își făcea prea multe griji, cum urletele lupilor veneau de undeva de destul de departe. În plus, nici câinii nu erau chiar stârniți din cauza urletelor, deși mârâiau încă. Într-adevăr, parcă haita de lupi nu reprezenta nici un pericol pentru păstori și turmele lor de animale. Erau încă destul de departe. Da. În afara câinilor ușor iritați de îndepărtata larmă de urlete, nici un zgomot, o tăcere netulburată. Naranbaatar știa acum că nu ar fi fost nevoie să îi trezească pe ceilalți.

Noaptea era acum și mai rece, corturile și mai tăcute, luna încă și mai lăptoasă. Naranbaatar se așeză așadar pe iarbă, hotărât să vegheze, încă, în noapte. Pâlcurile de stele luceau pe cer lângă luna mireasă, era într-adevăr o noapte frumoasă. Trecuseră astfel câteva sferturi bune de oră, undeva, departe, urletele lupilor se mai potoliseră. După un timp nedefinit de veghe, se lăsă și liniștea, o liniște adâncă și rece, ca de mormânt. Apoi din nou urlete de fiară. Și doar timpul lățit, de atunci încolo, mai cunoștea bătăile inimii lui Naranbaatar. În timpul nopților lungi de iarnă, acesta imagina uneori printre stele o căprioară, alteori o cămilă, de cele mai multe ori afla un cal surprins în timp ce își arunca înainte picioarele zvelte, cum Naranbaatar îndrăgea mai ales bidivii. Poate de aceea își imagina pe cer un cal de o conformație suplă, unul cu copitele argintii și cu ochi de flacără alb-albăstruie, poate de aceea reușea să îl vadă, compunându-i trupul zvelt din ochiuri de stele. Atunci Naranbaatar era cu adevărat fericit, nimeni să aibă un cal ca al său. Deși nu ar fi putut prea lesne să îl și încalece. Dar nu era asta o problemă prea mare, bine că îl putea admira. Noaptea îl cucerise de atât de multe ori pe Naranbaatar, cel numit de zei bărbatul zorilor… Noaptea îi prinsese părul lung la spate cu o centură de stele. Și cum să nu te supui nopții, când cerul însuși se înfășura cu cele mai năucitoare fire de eres, când se poleia cu siluete albe de cămile sau de capre sau de cai repezi, care stăpâneau, din argint, întregul univers… Cu ochii spre cer, Naranbaatar se cufundă într-o liniște adâncă. În mai puțin de câteva ore, avea să se crape de dimineață. Stelele se vor topi, atunci, în lumina albă a zorilor. Iar el se va simți, din nou, singur.


Shria avea doar șaisprezece ani, dar știa că păstorii ar fi făcut totul ca să își apere mica turmă de haita înfometată; de fapt, le-ar fi apărat chiar și cu prețul vieții. „Trebuie să ajung. Pentru ai mei, pentru viața părintelui meu.” își spunea Shria, cu încrâncenare. Văzuse firele subțirele de fum care se ridicau undeva, în depărtare, și acum știa că de acolo va fi venit ajutorul, adică dinspre corturile cufundate, încă, în beznă. Realiză repede. Cale de încă un sfert de oră până la corturi. „Încă puțin. Încă puțin și ajung.”, continua ea să se îmbărbăteze. Fără nicio pușcă de vânătoare, păstorii rămâneau neajutorați în urmă, și cel mai probabil câinii nu ar fi făcut față. Totul atârna acum de ea, de o fătucă zorindu-și calul sprințar. „Dacă nu ajung, se vor năpăstui din cauza mea.”, își spunea acum Shria, cu mâinile înfipte în coama bidiviului. Acesta era iute și puternic și doar datorită lui ar fi ajuns la timp ca să găsească ajutorul mult așteptat.

Naranbaatar își făcea de lucru încă pe lângă țarcurile caprelor când auzi din nou câinii lătrând. Ceva se ascundea pesemne acolo, în noaptea aceea sfărâmată de primele sulițe ale dimineții. Naranbaatar tresări. Se întoarse. Privi în jur. Nimic care să explice agitația câinilor. Și, într-o clipă, știu. Simți și el ierburile tremurând sub pasul ușor al calului. În fața lui reuși să zărească silueta animalului zvelt și umbra călărețului. Ghici după respirația sacadată a calului: lupii. Pericolul din depărtări. Și apoi un glas speriat și suav de tânără păstoriță îi confirmă ipoteza dezvăluită de instinct. Ceva se întâmplase. Haita de lupi era însetată de sânge.

Naranbaatar dădu repede alarma. În câteva minute, doar păstori orbecăind în jurul corturilor, pregătind, prin întunecime, bidivii. Alții încotoșmănindu-se în grabă cu haine groase din piei și înșfăcând puștile. Pe Shria o îndrumă spre cortul lui. Își trezi frații și mama, iar pe Shria i-o lăsă în grijă acesteia din urmă. Fata tremura, acum, aproape moartă de spaimă, când stelele se făcuseră, deja, aproape nevăzute. Bayarmaa o îndemnă pe Shria să se învelească cu pieile ei de capră și îi întinse o ploscă din lemn de stejar, plină cu apă. Shria se supuse îndemnurilor femeii, încă tremurând. În mintea ei stăruiau urletele lupilor. Nu apucase să îi zărească, urletele lor o zoriseră pe fată să alerge după ajutor. Însă imaginea păstorilor care rămăseseră în urma ei îi stăruia încă fetei în minte, cu o acuitate înfricoșătoare. Încă tremurând, fata săvârși apa din ploscă, izbutind cu greu să se mai țină tare, printre lacrimile care îi curgeau încă, fierbinți, din ochii mari și negri. Apoi se lăsă acoperită cu blănuri și piei de cămilă și se cufundă, mică, într-însele. Ar fi vrut să uite de toate, să nu mai știe nimic. În curând adormi, știind că făcuse totul, „sau aproape totul…”, îi fu ultimul gând. A adormit speriată, dar nădăjduind întru multă îngăduință divină. Că ai ei erau bine, că turma le era, încă, întreagă. Somnul îi fu năpădit de lumini, și începu să le viseze pe toate, în timp ce își agăța degetele ei delicate într-un pulover de lână. Nu știa că acela îi aparținea lui Naranbaatar.

Dimineața a venit cu vești bune. Păstorii rătăciți în mijlocul stepei scăpaseră doar cu o mare sperietură. Câinii ciobănești își făcuseră, pe deplin, datoria. Turma de oi și de capre era întreagă, însă nomazii, reunindu-se cu tribul pornit să le sară în ajutor, au trebuit să lase în urmă însângeratele urme ale trecerii haitei de lupi pe acolo. Trei câini erau schingiuiți și își lingeau acum rănile. Unul dintre ei pierduse mult sânge și păstorii nu știau dacă bravul animal avea să mai scape cu zile. Într-adevăr, fuseseră câinii aceia care ținuseră piept animalelor feroce. Odată cu venirea celorlalți păstori, lupii se îndepărtaseră, speriați de rafalele armelor de vânătoare. Shria încă dormea în cortul lui Bayarmei când păstorii reușiră să ajungă cu turma întreagă până la tabăra turmei lui Naranbaatar. Au lăsat un câine pe drum, pe cel mai curajos. Au trebuit să îl îngroape sub pământ și să îl piardă sub ierburile stepei. Ceilalți câini, încă șchiopătând, au mânat turma înainte, tot mai departe, pe lângă păstori, până la tabăra păstorilor salvatori. Pe la prânz, s-a trezit și Shria, căutând speriată împrejur. Bayarmaa a cuprins-o atunci în brațe și a mângâiat-o pe părul lung, ca de catifea.

- Shria, nu ți-este frig?
- Nu îmi e frig, Naranbaatar, mă încălzesc stelele, uite acolo, departe, carele cu lumini!
- E o cămilă, Shria, sau nu… cred că e un miel de lapte, știi tu cum sunt mieii de lapte, Shria?
- Cum sunt… Spune-mi tu, Naranbaatar, că eu nu știu, pesemne… au ochii blânzi ca ai unui lama?
- Nu, Shria, ce spui tu! Știi Shria, sunt ca sânii tăi micuți. Draga mea, a venit timpul.

Și Naranbaatar a prins-o în brațe pe Shria și a purtat-o apoi până în cortul nupțial, pentru întâia noapte de dragoste. Și-a lăsat mireasa jos, pe piei aspre de cămilă, și-apoi s-a cufundat, dintr-odată, cu totul, în prima dimineață caldă, până când aceasta s-a deschis ca o floare sălbatică a stepelor, ca să îi recunoască numele.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!