Nu îmi mai aduc aminte oamenii, mobila, casa în care am crescut. Bradul mare de la poartă, căruia îi rupeam mugurii, îi striveam între dinții de lapte... Și strada, care m-a atras întotdeauna. Când ies în stradă oamenii parcă ar lepăda un rând de piele. Se dezbracă de casele lor, de obiceiurile lor, când ies în stradă oamenii caută răspunsuri.

Așa mi-a spus în prima după-amiază în care a fost de acord să se joace cu mine. Un joc ciudat. Strângeam frunze uscate în saci mari, de plastic. Mergeam cu ei la piață, îi așezam unul peste altul, fiecare aveam câte doi saci, și așteptam. Majoritatea oamenilor treceau nepăsători. Celor care se opreau să ne privească marfa, scoteam câte o frunză și le-o dăruiam. Îi rugam apoi, drept răsplată, să ne dea una din întrebările la care nu au răspuns. Le notam cu atenție într-un carnețel cu coperte galbene. Oameni bogați sunt cei care au întrebări bune. Noi căutam întrebări. Ei plecau învârtind între degete frunzele uscate. Deveneau gânditori, visători. Mi-ar fi plăcut să le pot afla gândurile. Dar nu se cuvenea să fac asta. Plătiseră deja pentru frunze.

Aveam să ne întâlnim în fiecare duminică, până când a intrat la liceu la Cluj. Căutam împreună răspunsuri la întrebările pe care le-am primit. Într-una din zilele săptămânii urma să mergem iarăși la piață. De astă dată am dăruit frunze și răspunsuri. Și plata, a întrebat odată o doamnă în vârstă, care trăgea o sacoșă în carouri, pe roți, cu două verze mici. Fiecare răspuns e ca și frunza care îl însoțește. Doboară o întrebare, înțelegeți? Un răspuns e o întrebare care s-a uscat și a căzut. Ceea ce se usucă și cade nu mai are preț, e gratis. A zâmbit. Următorul, am strigat, luând jocul în serios. Nu puteam aștepta ca ea să pună vreo întrebare dureroasă, apărută odată cu lacrima din ochii ei albaștri.

Nu, nu există răspunsuri pentru toate întrebările! Unele întrebări sunt false. Altele nu așteaptă răspunsuri, fiind chiar ele răspunsuri altor întrebări. Dar multe din cele pe care oamenii le-au catalogat drept fără răspuns, știu sigur că nu sunt așa.

Auzi, dacă oamenii sunt albi, negri, galbeni, roșii, cum este Dumnezeu? Apoi a scos sunetul ăla care iese când îți sugi o măsea. Ne-a privit ghiduș, convins că ne-a pus în încurcătură. Și-a sprijinit umărul drept de unul din stâlpii porții. Acu să vă văd, spunea privirea lui. A început să fluiere un cântec aiurea.

În după-amiaza aceea l-am întrebat care îi e numele. Eridan. Nu era convins că îl cred. Eridan, a repetat, așa să îmi spui! Ție îți voi spune Dorado. E nume de fată? Nu există nume de fete și nume de băieți. Avea dreptate. Jocul acesta, Dorado, se joacă zi și noapte. Noi vom fi pionii. Ceilalți oameni cine sunt? Ceilalți sunt zarurile. Nu, sunt punctele de pe zaruri. Înaintarea noastră va depinde de mărimea lor.

După moartea lor oamenii vor fi tare mirați să înțeleagă că nu sunt morți așa cum au înțeles ei moartea. Și vor avea parte de minuni. Se vor trezi ca dintr-un somn și vor spune: uite, Dumnezeu e negru! Uite, Dumnezeu e alb! Uite, așa cum am crezut, Dumnezeu e galben! E roșu Dumnezeu... Bineînțeles, Karason va avea și el minunea lui. De ce nu i-ai răspuns asta individului care ne-a întrebat? O să-i răspundem la timpul potrivit. Uite. Mi-a pus în palmă o hârtie mototolită. Era scrisă acolo o adresă. Mâine seară, mi-a șoptit. În privire avea un licăr ciudat.

Ne-am oprit în fața unei porți de lemn care abia se mai ținea. În curte, dintr-una din casele mici, dărăpănare, răzbătea o muzică gălăgioasă, glasuri de oameni beți, strigăte de copii. Am trecut printre dulăii slăbănogi din curte și ne-am apropiat de ușa casei. Să nu-ți fie teamă! Prin fumul gros de țigară din camera slab luminată, abia l-am găsit. Nu am întrebat nimic. Mi se părea normal ca Eridan să știe că e acolo. Copiii au continuat să se joace, să mănânce. În bucătărie miroasea a salam ieftin, a ceapă curățată cu o zi înainte și păstrată acolo neacoperită. Cei mare au tăcut. Scrumau, oftau, parcă s-ar fi trezit dintr-odată într-o situație complicată, care avea să le schimbe viața de-acu înainte. Ne-am oprit în fața lui. Și-a stins țigara abia începută, și-a aranjat părul murdar de transpirație, a privit pe rând la cei din încăpere, a clipit lung, obosit. Eridan a scos din rucsacul mic pe care mi l-a pus în spate la plecare o oglindă. I-a așezat-o înainte, iar chipul omului dintr-odată a dispărut. Așa arată chipul dumnezeului tău, a spus Eridan. Fiindcă tu nu ai dumnezeu. Întrebările ne pot mântui sau pierde!

Când m-am trezit a doua zi dimineața era iarnă. Printre fulgii albi, părea că toți oamenii poartă același chip. Jocul cu frunze uscate, după cum mi-a spus el la început, nu a mai încetat vreodată. Purtam câte o frunză în fiecare buzunar, în fiecare poșetă sau geantă, în penar, în tocul de la ochelari... Carnețelul cu coperte galbene l-am dosit într-un colț din sertarul biroului. Cred că am făcut asta prea târziu. Întrebările erau încolonate în mintea mea asemeni unui batalion de soldați bătrâni, care se încăpănează să iese zilnic la raport, dimineața și seara. Și fiecare din ei se prezintă lung, rar, fiecare spune o istorie pe care eu trebuie să o ascult, deși mi-e cunoscută în cele mai mici detalii... Cine sunt, cine sunt, cine sunt și ce chip ai, Dumnezeul meu? Nu am oglinzi în apartament. Chiar dacă aș avea, nu ar ajuta la nimic. Am privit o clipă în oglinda lui Eridan și a fost suficient. Când privesc pe furiș în vitrinele magazinelor văd chipul lui.

Te căsătorești cu mine? În dreptul nostru s-a oprit omulețul cu lada lui de plastic plină de covrigi. A luat un covrig și l-a rupt în două. Jumătate mi-a dat mie, iar jumătate lui. E cald, mâncați. Întrebarea, am îndrăznit eu. Da. Ce este dragostea unui om bătrân pentru o femeie? Nu trebuie să-mi răspundeți. Avea un chip blând. Viața e o ramură crescută din trunchiul unui pom uriaș. La început verde, apoi din ce în ce mai uscată. Cândva, într-un moment pe care nimeni nu îl știe, într-un loc, niciodată același, se rupe ușor. Dragostea e o pasăre care se așază pe ramură. Am vrea să-și facă acolo cuib. O rugăm să rămână... Suntem atât de nebuni că o rugăm să rămână chiar și atunci când creanga abia se mai ține pe sine... La fel de nebună, pasărea spune da. Da, i-am răspuns.

Femeia aceea mică, îmbrăcată în alb, care stă prea aproape de groapă, e mama lui Eridan. Trec toți prin fața ei, îi strâng mâna. Am impresia că o felicită. Asta mă enervează cumplit. Într-un târziu, mi s-a părut că oamenii care au venit la înmormântare au trecut de mai multe ori prin fața femeii, că au făcut un cerc care se învârte absurd, am rămas doar noi. Față în față. Fiecare de o parte și alta a gropii. Nu am de gând să merg la ea. Nici ea nu se mișcă. În buzunarul rece fărâmițez între degete frunza uscată. Nu e corect să așezi un dacă, salvator sau acuzator, înaintea unei nenorociri. Să întorci lucrurile în minte, să creezi scenarii, să te minți. Nu e corect și gata!

Nu pot să le fac asta, mi-a spus Eridan. Au ieșit amândoi la poartă și ne-au spus simplu: nu înțelegeți nimic. Și au închis poarta. Au trântit-o. Cel puțin nu acum, a continuat el. Nu i-am spus nimic. Nici măcar nu îmi venea să plâng și asta mă enerva mai tare decât situația. Dintr-o dată călcam pe nimic. Dispăruse și bucățica de pământ pe care am crezut că e normal să o țin pentru mine. Mi-a spus că va fi bine. Doar el m-a chemat să-i vizitez părinții. Nu ai întrebări? Ți-am dăruit o frunză uscată. Ai zis nu? Patetic. Mâine mergem la Sinaia. Peste o lună plec la Cluj. Iar. Suntem atât de tineri.

S-a întunecat de-a binelea. Estas Tonne a început să cânte aiurea pe telefon. De nicăieri oamenii se adună în jurul nostru. Par să asculte muzică. Ea mă privește de parcă ar începe judecata. Poate că ăștia sunt morții și acum se miră de nemoarte. Ca de fiecare dată, altcineva are întrebarea, iar eu am răspunsul. Noaptea ochii mamelor celor morți devin galbeni, strălucitori. Parcă ar fi foarte aproape de foc, ar privi în miezul lui căutând ceva.

De ce nedreptatea? De ce dintre o mașină cu toate în regulă, cu un șofer liniștit și curat și o alta cu un bețiv... O singură întrebare, o atenționez, una singură! Da, tu încă te mai joci... Ei bine, nu înțeleg nimic, începe să plângă, nemuritorul de deasupra, morții de dedesubt, indecișii dintre... Sunt iarăși rece, ca acum 20 de ani în fața porții din fier forjat auriu închise. Întrebarea? Din totul ăsta atât de puțin, dar suficient, acum văd bine, suficient... Plânge. Omul din mine s-ar apropia, ar strânge-o la piept, ar ajuta-o, celălalt, da, celălalt tace și privește de parcă groapa de doi metri lungime ar avea ani-lumină, iar între noi ar fi ecranul care transformă durerea în imaginile unui film, iar pe mine într-un spectator trecut de prea multe ori prin experiența cinematografului.

Știi, nemuritor nu înseamnă să nu mori. Nemuritor înseamnă că deși mort, nu poți rămâne acolo, că te întorci de fiecare dată. Uite, de exemplu, spunea el, imaginează-ți un accident. Într-una din mașini ar fi un om liniștit, la locul lui, conducând regulamentar, iar în cealaltă ar fi un om rău, indiferent la ce se poate întâmpla celorlalți din vina lui, ori poate beat. Ei bine, în urma accidentului moare cel din prima mașină. Înțelegi? Toți ar spune că Dumnezeu l-a apărat pe cel rău! De parcă nimeni nu ar vrea să înțeleagă că nu, Dumnezeu era alături de primul om, murind împreună cu el, ținându-l la piept, liniștindu-l, ajutându-l să moară... nemuritor fiind, avea să învie apoi, să se întoarcă, să urce în următoarea mașină...

Muzica a încetat. Aici sunt doar eu. Scot din buzunar bucățele de frunză moartă și le împrăștii pe mormânt. Mă întorc dimineață. Sau poate nu. Noi doi avem prea multe răspunsuri. Dacă ești nemuritor, pleacă, nu mă aștepta.