Vasile Alecsandri, fascinat de exotismul nopților cu lună petrecute pe malul Bosforului, în care, conform notițelor din carnețelul "Memoranda", "les nombreux minarets apparaissent comme (...) mats énormes (...)" (numeroasele minarete apar ca niște catarge enorme), a dorit să viziteze și alte meleaguri cu cerul împuns de minarete. Așa a ajuns în Maroc, unde a văzut o piață, pe care o descrie în "Călătorie în Africa" astfel: "Pe această piață (...) stau negustori cu picioarele crucite (...) Arămii la față și uscați la trup, ei apar în umbră ca niște mumii dezgropate. Fizionomia lor păstrează o nemișcare absolută, cât nu trece nimeni pe lângă dânșii; dar cum se ivește un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul (...) în centrul pieței erau întinse câteva rogojine pe care stau aruncate grămezi de curmale putrede (...) Mulțime de arabi (...) se ceartă, se împing de la cele ticăloase merinde ce zac într-un roi de muște".
Mi-am amintit de aceste ultime rânduri scrise de Alecsandri, după ce am admirat un răsărit de soare în deșertul Sahara. Aventura a început când am plecat din Casablanca cu un autocar prevăzut cu aer condiționat. După nenumărate ore de mers am străbătut șirul munților Atlasul Înalt și Antiatlas, care stau ca o barieră în calea extinderii deșertului Sahara și am zărit primele dune de nisip. Ne apropiam de Tarfaia, o mică localitate situată la țărmul oceanului Atlantic, care înainte de independența Marocului se numea Cap Juby. Aici a fost detașat în 1928 Antoine de Saint Exupéry, ca șef al bazei aeriene a Companiei "Latécoère", care a asigurat curse poștale între Toulouse și Dakar. De aici, el a fost nevoit să plece în deșert pentru a recupera numeroșii piloți, care s-au parașutat în urma deselor pene de motor apărute la avioanele de pe vremea aceea. Astfel, a avut ocazia să petreacă întins pe nisip starea dintre veghe și somn, care este deosebit de fertilă pentru meditație, când au apărut germenii lucrărilor lui de mai târziu: "Courrier Sud" (Corespondența din sud), "Terre des hommes" (Pământul oamenilor) și "Le petit prince" (Micul prinț), în care a fascinat cititorii cu situații extreme de genul: „Le premier soir je me suis endormi sur le sable à mille milles de toute terre habitée.” (În prima seară am adormit pe nisip la o mie de mile depărtare de orice pământ locuit.).
Am ajuns la Tarfaia. Era ora 4 după-amiaza și soarele încă vărsa torente de foc. Aerul vibra de căldură și orășelul părea părăsit de locuitori. Cei câțiva palmieri desfrunziți accentuau sentimentul de dezolare. Casele erau scunde, cu cel mult două etaje, confecționate în marea lor majoritate din pământ bătut de culoare cărămizie. Dunele de nisip erau vizibile de oriunde te-ai afla. Cele două sau trei străzi asfaltate, se transformau după numai câțiva kilometri în piste de nisip. Acolo am început să simt un miros vag...pestilențial. Gunoaiele aruncate de-a lungul pistelor din deșert și neridicate de nimeni secole la rând au devenit...borne de orientare, unde se pot dezvolta în condiții ideale roiuri imense de muște. Când sunt deranjate, ele se ridică în aer, formând norișori negri de mărimea...unui balon de agrement cu aer cald. Pe când încercam cu brațele să alung de pe mine o duzină de muște, am auzit o voce:
- "Bonjour, monsieur, ça va" (Bună ziua, domnule, cum merge)?
Am privit atent persoana din fața mea și l-am recunoscut pe studentul meu Hakim (Înțeleptul) de la Institutul Industrial Superior din Casablanca. Era bine protejat cu un burnus, lăsând să i se vadă numai ochii negri scânteietori, nasul acvilin și deschizătura bărbii lui bogate prin care se întrezărea un zâmbet subțire.
- "Ça va, monsieur? " a repetat el întrebarea, cu un ton încurajator.
Mirat de prezența lui, am uitat să mai rotesc brațele și am răspuns în arabă:
- "La bas, daiman șuia-șuia" (Nu rău, întotdeauna încet-încet). Am dorit să profit de experiența lui Hakim, ca să-mi satisfac o curiozitate existențială:
- Comment on peut echapper de ces petites bestioles (Cum se poate scăpa de bestiile astea mici)?
- "Il y a une seule solution: partez à l’hotel" (Există o singură soluție: plecați la hotel)!
M-am grăbit să-i ascult sfatul. Mi-am luat rămas bun de la Hakim și m-am adăpostit într-un hotel. Acolo, sute de turiști de pe toate meridianele lumii se pregăteau să observe un răsărit de soare în Sahara. Întreg grupul de turiști angajase un ghid pentru a ajunge la duna cea mai înaltă din zonă, de unde se deschidea o panoramă asemănătoare cu cea văzută de o pasăre în zbor.
...Sculat de ghid cu noaptea în cap, m-am îmbrăcat febril și am urmat grupul de turiști. Am mers pe jos cale de două ore până am fost înconjurat numai de dune. La lumina lunei mă orientam după urmele lăsate în nisip de turiștii mai iuți de picior și după...șirul grămezilor de gunoaie. Sandalele se înfundau în nisip tot mai adânc. În sfârșit, am ajuns la baza dunei denumită "Þalla" (Colina). Inițial, când i-am văzut conturul de la distanță, m-am gândit să o asemăn cu Dealul Mitropoliei din București, dar în timpul urcușului m-am gândit la...Golgota, colina de lângă Ierusalim, pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Am ajuns pe culmea dunei mergând mai mult în genunchi și ajutându-mă de mâini. M-am întins pe nisip și am scrutat orizontul. Mijeau zorile, dar soarele încă nu se vedea. Hăul din spatele meu era întunecat și îmi amintea de capătul lumii, așa cum mi l-am închipuit în copilărie. Culoarea galben-roșiatică a cerului devenea tot mai deschisă și, deodată, prima rază de lumină mi-a înțepat retina. Parcă se repeta momentul facerii lumii, descris în „Geneza”, când "pământul era pustiu și gol (…) și Dumnezeu a zis: «Să se facă lumină» și lumină s-a făcut".
La întoarcere, de ce mă temeam nu am scăpat. Soarele a început să pârjolească, astfel că în gunoaiele prezente de-a lungul pistelor din deșert s-a intensificat procesul de fermentare, iar muștele s-au încălzit suficient pentru a deveni agresive. Colac peste pupăză, vântul s-a întețit brusc și a început să ducă roiurile de muște spre ocean și de acolo spre moarte sigură. Instinctiv, ele se agățau cu disperare de orice obiect întâlnit în cale. Pe case apăreau pete negre formate de miliarde de muște aduse de vânt din deșert. Oamenii deveniseră și ei escale salvatoare ale muștelor bezmetice. Împins de vânt și impulsionat de înțepăturile muștelor am ajuns la autocarul care urma să mă scoată din deșert. Geamurile deveniseră negre. Șoferul a pus în mișcare ștergătoarele de parbriz, care măcelăreau muștele din cale. În sfârșit, autocarul a plecat tăind norul de insecte. Atunci m-am întrebat - "curiozitate est…etică": cum ar fi descris Vasile Alecsandri un răsărit de soare în Sahara?