N-au știut o vreme cei din familie când și cum i s-a întâmplat lui Costică trecerea din lumea aceasta, dacă a suferit, dacă s-a zbătut, dacă a spus ceva. De abia după vreo lună, soția lui a aflat că avocatul din oficiu ar fi putut participa, cu toate că nu era obligatoriu, alături de judecător și procuror la execuție. L-a așteptat multe zile în fața tribunalului, l-a și zărit de câteva ori, dar acesta se făcea că nu o vede. Când l-a mai văzut odată, s-a dus direct spre el încât să n-o mai poată ocoli.
- Spuneți-mi, vă rog, tot, tot. Ați fost acolo?
Aștepta răspunsul cu înfrigurare. Spera că o să-i spună că soțul său este încă în viață, că așteaptă răspunsul cererii de grațiere ori poate că a fost grațiat și că a scăpat de cumplitul sfârșit. Dar, cu privirea în pământ, acesta rosti aproape imperceptibil „Da“.
Nu l-a mai întrebat ceea ce-și propuse în orele în care l-a așteptat, dacă a spus ceva înainte, dacă s-a zbătut și a suferit. Dar răspunsul la întrebările nerostite i-au sosit.
- Să știți, doamnă, că n-a suferit, părea atât de împăcat cu tot ce i se întâmplă. Cu niciun minut înainte și-a făcut de trei ori cruce apoi s-a aplecat, cât l-au lăsat legăturile, și a făcut câteva cruci spre înainte, parcă ar fi vrut să binecuvinteze pe cineva.
Ea știa că acel cineva era Niculăieș, pruncul lor. Așa făcea el în fiecare seară, înainte de a stinge lampa, după ce acesta adormea.
- Apoi, parcă, i s-a luminat fața într-un zâmbet. Zâmbea nu numai din buze ci și din frunte, din ochi, din toate cele.
Doar ea știa că acel zâmbet îi era adresat ei. Așa zâmbea el când vroia să-i alunge o supărare pe care, fără voia lui, i-o pricinuia.
N-a mai priceput ce a mai zis avocatul, cu toate că i se uita, ca și înainte, drept în față.
Și Mitrică a sperat o vreme că fratele lui nu va sfârși atât de repede că, până la urmă, va fi iertat, dacă nu de tot, barem de cumplita pedeapsă. A aflat până la urmă de la cumnata lui tot ce i s-a întâmplat. Plângea pe înfundate și pe furiș, mai ales noaptea, în patul său de la internat. Au trebuit să afle și au aflat de durerea lui colegii de cameră. A aflat și Mitică, dirigintele, dar și ceilalți profesori. Dacă mai înainte el descrețea frunțile, acum cei din juru-i se străduiau să i-o descrețească pe a lui. Chiar dacă reușeau, câte odată, mult timp nimeni nu i-a mai auzit râsul.
În ultima lui vacanță s-a dus Nuțu în vizită la bunicii din partea tatălui. Olăneștiul era tot cel de altă dată. Același râu cu apă limpede, aceleași case, unele foarte mici, cu nelipsitul cerdac în față, aceiași oameni, pentru el necunoscuți, aceleași femei, cu mersul drept, purtând greutăți pe cap, papornițe ori chiar găleți pline cu apă. Bunicului, pe care-l știa mai ursuz, i-au strălucit ochii văzându-l. L-a mângâiat pe cap și apoi, scoțând un oftat, zise: ce mult semeni cu taică-tu, răposatul meu Nae. De ce, Doamne, de ce, mi-ai luat pe cel mai bun dintre copii?
Și mătușilor și unchilor, atunci când îl vedeau, li se împăienjeneau ochii și aduceau vorba despre nenea, cât de mult i-a ajutat, cât de mult țineau la el. Nu erau doar vorbe în vânt, și-a dat seama atunci când s-au dus cu toții, duminecă, la biserică și preotul a început să citească pomelnicele, întocmite de familiile răposaților, doar cu numele lor de botez. I-a atras atenția unul, care pe lângă nume avea și alte precizări învățătorul Nicolae, sublocotenent, căzut pe câmpul de luptă pentru apărarea țării. Nu putea fi decât tatăl lui, pus pe pomelnic de mama mare, ori de una dintre mătuși. Deși a stat mai bine de două săptămâni, n-a reușit să-și cunoască toți verii, cei mai mulți mai mici ca el. A cunoscut însă necazul ce-l apăsa cel mai tare pe tata mare. I s-au luat locurile din munte și plai, împădurite, care, până atunci, îi aduceau un venit destul de bunicel în bani ori în lemn de construcție și pentru foc.
- `tu-le mama lor de bandiți și de comuniști, să-mi ia ei mie bunătate de locuri, muncite de mine, ori moștenite pe bună dreptate de la ăi bătrâni? Nu i-ar mai răbda pământul!
Intervenea mama mare:
-Taci, Gheorghe, taci, că te-o auzi careva și vei da și de alte belele!
- Cum să tac, femeie, cum? Nu vezi că ăștia își bat joc de tot ce are omul mai sfânt?
- O să vezi tu, că Dumnezeu nu bate cu bățul, o s-o pățească ei și mai rău într-o bună zi.
- Până atunci `tu-le paștele mamii lor de bandiți!
- Pară-ți bine că nu se făcu și pe la noi colhoz, cum auzii că se făcură mai pe devale, pe Olt
-Păi, cam tot aia e de când s-au pus cu dările pe noi, de când veniră cu planul de culturi. Se face, nu se face, trebuie să dai că, de, planu-i plan. Nu i-ar mai răbda pământul! Fir-ar ei ai morții să fie!
Nu se putea lămuri Nuțu, cum de nu puteau oamenii mai în vârstă să înțeleagă niște lucruri atât de simple, ca lumina zilei, că viitorul în agricultură este numai al lucrului în comun pe tarlale cât mai mari. Numai așa se va putea ajunge ca într-un viitor nu prea îndepărtat, în socialism, oamenii să fie plătiți după cantitatea și calitatea muncii depuse și, mai târziu, în comunism, fiecăruia să i se dea după nevoile sale. A spus aceste lucruri în toamna trecută unchilor săi din partea mamei. Aceștia n-au găsit de cuviință de cât să se uite la el și să râdă. Le-ar spune acum și bunicilor, dar, după cum sunt de porniți, sigur nu l-ar asculta și, dacă ar face-o, probabil ar râde și ei. De ce nu poate să fie și el atât de convingător ca doamna Jutaru, profesoara de socialism științific, când vorbește despre lupta de clasă ca motor al societății, ori când le spune, pe puncte, despre superioritatea viitoarei orânduiri socialiste față de societățile împărțite în clase antagoniste, despre funcțiile statului în perioada actuală a democrației populare. Nu poate și gata! Toți cei mai în vârstă râd, sau se uită la el cu milă, când începe să vorbească despre astfel de lucruri. De fapt nici el nu este lămurit chiar cu toate celea. Nu poate să înțeleagă de ce se tot ascute lupta de clasă, pe măsura înaintării spre socialism, că doar nici clasele răsturnate de la putere, burghezia și moșierimea, mai bine zis rămășițele lor, n-or mai fi atât de puternice. Ba, el crede că aceștia nu mai au deloc forță să se opună mersului înainte al societății.
După ce s-a întors de la Olănești, mama i-a dat voie să meargă, tot singur, cu trenul, la Craiova. S-au bucurat sincer mătușa și unchiul când a sosit. A găsit și aici schimbări destul de mari. Prăvălia de la stradă nu mai exista. În locul firmei pe care cu câțiva ani în urmă scria Brutărie iar mai jos Delicatese și coloniale acum era alta cu inscripția Ateneul Popular. Curtea era împărțită în două. În partea dinspre fosta brutărie nu mai aveau voie să intre ai casei. Malaxoarele pentru frământat au fost duse nu se știe unde, cele trei cuptoare au fost demolate, zidul dintre fosta brutărie și camera de la stradă unde funcționa, până în vara lui 1948, prăvălia a fost și el demolat, astfel că s-a obținut o sală mare în care se organizau ședințe ale organizației PMR din cartier, diferite adunări populare ori sindicale, iar sâmbăta și duminica proiecții cinematografice cu filme sovietice. Spectatori erau mai ales țiganii din cartierul apropiat, Cantemir, însoțiți întotdeauna de numeroșii lor puradei. În sală, pe întuneric, izbucneau scandaluri între copii, dar, de multe ori și între cei mari, mai ales când veneau cu sticle de monopol. Se auzea până târziu în noapte, dat la maxim, sonorul filmelor, iar, când acesta nu funcționa, strigăte de copii ori oameni mari care se certau sau chiar se încăierau.
Cu toate acestea, unchiul și mătușa, tușa îi spuneau nepoții, erau mulțumiți. Cu ei mai stătea doar fata lor mai mică, Marieta, elevă la de liceu. Cea mare era măritată. Locuia cu soțul său, fost ofițer, acum deblocat, într-o casă, primită ca zestre, tot în Craiova, nu departe de ei, pe Brestei. Nu mai era ofițer ginerele, dar și-a găsit de lucru angajându-se ca maistru mecanic la o intreprindere de stat. De fapt asta era meseria lui, și asta făcea și în armată, fiind în comanda companiei de pompieri a orașului. Doar băiatul care terminase Academia Comercială n-a găsit de lucru, conform pregătirii sale, în oraș. A trebuit să plece cu soția în Ardeal, la Borsec, departe de cei care îl știau că este fiul unui fost exploatator căruia i s-a naționalizat în iunie 1948 toată averea. O duceau bine acolo, așa că n-aveau griji din partea lor.
Avea unchiul dar de povestitor. I-a povestit multe din copilăria și tinerețea sa, despre puțina școală ce făcut-o în satul său natal, despre ucenicia la brutăria domnului Melzer din Sibiu, despre munca sa în postură de calfă la Brutăria domnului Layoș în Budapesta, despre felul în care a ajuns după 1918 la Craiova și despre greutățile prin care a trecut până a reușit să-și ridice brutăria, pe care el niciodată n-a crezut-o fabrică și, cu toate acestea, i-a fost naționalizată.
- Și acuma, unchiule?
-Nici acuma n-o ducem rău. Mai am încă pământul de dincolo de Fântâna Obedeanului. Deși-i puțin, se fac pe el pepeni, porumb, cartofi, fasole, zarzavaturi, atât cât ne trebuie nouă. Calul și vaca sunt în grajd, porcul în coteț, eu și tușe-ta suntem încă sănătoși.