- Dar, ieri, ce ai făcut toată ziua după ce ai plecat de acasă în căruța trasă de cal, că doar ai zis că deocamdată ai terminat lucrările agricole și că nu vei mai avea ce face pe câmp până la recoltat?
- Și ieri, ca mai în toate zilele vieții mele mele, am muncit
- Ce ?
Cu o voce șoptită, parcă temându-se a nu fi auzit de cineva, zise:
- Mi-am ajutat dușmanii, adică pe cei care mi-au luat agoniseala, pe comuniști.
- Cum așa? Nu înțeleg.
- Foarte simplu. Muncesc, alături de cal, pe șantierele din centru ori mai de pe la margine. Cărăm pământul, scos din fundațiile viitoarelor blocuri, ori de la clădirile ce se vor construi pentru viitorul Liceu Militar, departe, lângă Jii. Mai ducem cărămidă, var, ciment, ori pietriș. Toate astea contra unei plăți destul de bunișoare. Noroc că n-au destule tractoare ori camioane, că altfel n-ar avea trebuință de noi.
- Știi ce unchiule? Ia-mă și pe mine mâine!
- Ei, asta-i! Cum să te iau ? Tu ești în vacanță, trebuie să te odihnești.
- M-am mai odihnit muncind în vacanțe. Chiar, când eram în clasele mici mergeam, pe la începutul verii, cu uncheșii mei, Zaharie și Ilie, la săpatul cartofilor ori a cucuruzului. Era greu doar după prima zi când începeau a mă durea încheieturile, mâinile și picioarele, a doua zi, mai puțin, iar în celelalte, deloc. Și, apoi, de atunci mai m-au fortificat antrenamentele de la bara fixă, inele, ori paralele. Doar am participat cu echipa școlii la faza zonală de la Râmnicul Vâlcea.
- Dacă-i așa, și vrei neapărat, o să mai iau în căruță încă o lopată și o să-i spun mătușii tale să pună mai multă mâncare în traistă, așa ca pentru doi muncitori zdraveni. Dar bagă de seamă că vom pleca înainte de ora șase.

A două a zi, cu noaptea în cap, când o geană slabă de lumină, la răsărit, vestea că nu peste mult timp soarele își va face loc printre puținii nori și va lumina din nou peste orașul încă adormit, ei erau cocoțați în căruța ce înainta pe strada aproape pustie. Puținii trecători îl salutau pe unchiul, scoțându-și de departe pălăriile
- Să trăiți, domnule Petrică!
- Bună dimineața, conașule, ți-au sosit ajutoare ?
- Bună, coane Petrică! Cine se scoală de dimineață departe ajunge!
Le răspundea la toți. Mai schimba și două trei vorbe cu unii.
- S-ar părea, unchiule, că toată lumea te cunoaște.
- Cum să nu mă cunoască? Toată Bariera Severinului a mâncat pâine de la brutăria mea. Unora le dădeam și pe datorie, dar erau oameni cinstiți, întotdeauna și-o plăteau.
Au ajuns într-o jumătate de oră pe șantier. Era un loc împrejmuit cu gard înalt de sârmă. Portarul le-a ridicat bariera.
- Bună dimineața, domnule Spirea ! Care-i ordinul pe ziua de azi? Ce cărăm noi, aștia cu atelajele?
- Pământ de la groapa nou săpată, iar, la întoarcere, aduceți pietriș de la balastiera de pe Jiu.
În timp ce calul ronțăia fânul pus înainte de pe fundul căruței, s-au apucat de încărcat. Nuțu nu vroia să pară că obosește dar, în curând a început să gâfâie. I-a arătat unchiul cum trebuie să facă, cât să ia pe lopată, cum să se balanseze când aruncă pământul. În curând munceau cot la cot, parcă asta făceau de când îi lumea. Au trecut apoi din nou pe lângă portar, care a cântărit la repezeală căruța și le-a întins copia bonului. Au descărcat pământul lângă un cot al râului apoi, la balastieră, cupa unui utilaj le-a umplut căruța cu pietriș. Până la amiază, au au mai făcut încă un drum dus și întors. După masă, au fost îndrumați spre gară pentru a aduce cărămizi. Dintr-un vagon, ce staționa pe o linie în apropierea triajului, au încărcat trei sute de cărămizi. Aproape se însera când au ajuns cu ele la șantier. Muncitorii plecaseră. Doar la o fundație mai săpau încă vreo douăzeci de tineri. De pe margine, un om ceva mai în vârstă decât ei, îmbrăcat într-o uniformă militară din doc albastru striga: haideți, mai vioi! Chiar dacă ne apucă dimineața, nu plecăm, dacă nu s-au săpat cei douăzeci de metri cubi, cât este norma zilnică. Ați tândălit aproape toată ziua, acum recuperați!
- Bieții de ei, zise unchiul, ăștia sunt soldați. Tații ori bunicii lor, sigur, au fost exploatatori, așa cum am fost și eu, iar ei trag acum ponoasele, fiind încorporați în detașamente de muncă. Nu știu ce-i instrucția militară, n-au pus mâna pe o armă, dar se cheamă că sunt și ei soldați, au norme mai mari decât angajații civili, iar plata ca vai de ea, cazarea în dormitoare de câte cincizeci de paturi, iar de mâncat nu mănâncă brânză, ouă și șuncă, așa cum am mâncat noi azi, ci ciorbă ori tocană de cartofi, cu puțin ulei, e drept că nici mămăliga nu le lipsește zilnic.
- De unde știi mata unde dorm și ce mănâncă?
- Am mai intrat în vorbă cu ei când nu erau, ca acum, supraveghiați de vreun ofițer. Trebuie că și astăzi ofițerul ăsta cu gură mare a venit mai târziu, cine știe pe unde o fi fost, și acum vrea în vreun ceas două să se îndeplinească norma pe toată ziua.
Iarăși a rămas descumpănit Nuțu. Știa, teoretic, despre lupta de clasă, dar această cunoaștere se lovea de realitatea cunoscută de el. Oare unchiul său, atunci, înainte de 1918, cât a fost ucenic, apoi calfă, a luptat împotriva patronului Melzer din Sibiu sau mai târziu împotriva lui Layoș de la Budapesta? Se pare că nu, deoarece el, fostul lor angajat, care, desigur, le-a produs plus-valoare, vorbește frumos despre ei, deoarece s-au purtat bine și l-au învățat meserie. Să fie unchiul și foștii lui patroni o excepție pe acest front al luptei de clasă? Iarăși se pare că nu, deoarece, cu ceva timp înainte, unchiul a oprit căruța i-a dat lui hățurile ca să controleze calul și s-a dat jos, îmbrățișând-se cu un bărbat. Au stat un timp de vorbă, arătându-se amândoi foarte bucuroși.
- Cine era acel bărbat care a fost tot un zâmbet când te-a văzut?
- Un fost lucrător de-al meu. A învățat meserie muncind pentru mine. Acum este director adjunct la fabrica de panificație. Am depănat câteva amintiri.
- Cu toți muncitorii, care au lucrat la brutăria matale, te-ai înțeles bine?
-Cu toți. Ba, să nu mint, am avut unul pe care l-am prins cu mâna în tejghea. Observasem eu că, de la un timp, au început să dispară bani din încasările zilnice. Am văzut parcă negru înaintea ochilor, știind că l-am ajutat atunci când el cu familia lui era la ananghie. I-am dat două palme, de i-a căzut șapca de pe cap. Și tot el cu pretenții. M-a reclamat la poliție. Norocul meu a fost că n-a avut martori. Și cine crezi că era printre cei care au venit în vara lui 48, într-o noapte, de mi-au sigilat prăvălia și brutăria și m-au anunțat că de acum încolo acestea nu vor mai fi ale mele ci bunuri ale întregului popor? Era el. Să-l fi văzut cum rânjea la mine cu toată gura, vezi, doamne, că s-a răzbunat. Eu nici nu m-am uitat la el, făcându-mă că nu-l cunosc. Și acum, când îl întâlnesc pe stradă, trec uitându-mă în altă parte
N-a mai deschis discuția despre lupta de clasă, așa cum făcuse cu ceilalți doi unchi din Ruși când le vorbise despre superioritatea agriculturii socialiste și a fost luat în derâdere. Parcă începe să se îndoiască și despre prietenia dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare. Doar o văzuse cu propriii săi ochi cu câteva primăveri în urmă când, în satul Ruși, într-o zi de duminecă, au sosit două camioane încărcate cu oameni de la oraș. Într-unul se afla o fanfară și în celălalt, muncitori de Arsenalul Armatei. Au străbătut satul în pas vioi și s-au oprit în celălalt capăt al lui pe un tăpșan. Aici au încropit din câteva scânduri un banc de lucru, au instalat un foale de fierar și-au scos la vedere câteva scule. N-au așteptat mult că au și început să apară țărani, care cu o sapă tocită, care cu o grapă cu câteva cuie lipsă, care cu o roată de căruță fără raft, precum și cu alte unelte ce le aveau de reparat. În curând, tăpșanul a devenit un uriaș atelier cu meseriași veseli și cu țărani ce-i admirau fără rezervă. Niciunul dintre muncitori n-a vrut să primească vreo răsplată pentru munca depusă. Toată lumea părea mulțumită. Doar fierarul satului, Fișer, stătea gânditor, cu mâinile încrucișate, uitând-se, parcă, fără niciun interes la cei ce munceau ca și la cei ce le dădeau să muncească. Va trebui să-și găsească de lucru cu ziua, la muncile câmpului, pentru că nicovala și foalele lui vor trebui să se odihnească.
Într-un târziu, după ce freamătul muncii s-a mai potolit, fanfara a început să cânte marșuri, apoi muzică populară. N-au lipsit un cazacioc și un ceardaș. S-au prins feciorii și chiar și câte un bărbat însurat, într-o sârbă săltăreață. Când s-a făcut din nou liniște, s-a suit pe bancul de lucru un bărbat venit de la oraș și a început să vorbească răspicat, ajutat de o porta voce. Zicea despre prietenia dintre clasa muncitoare și țărănimea săracă și mijlocașă, exact așa cum a învățat și el la școală, că, numai cu ajutorul muncitorilor de la oraș, țăranii vor scăpa de asuprirea chiaburilor și vor putea să-și unească pământurile pentru ca ei și urmașii lor să ducă o viață fericită și plină de îmbelșugare.
Încet, încet, oamenii mai în vârstă, după ce făceau un semn discret celor tineri, copii ori nepoți, părăseau adunarea. Au început să plece, unul câte unul, și cei mai tineri, dar, cu părere de rău, deoarece fanfara ar fi putut să înceapă din nou a cânta. N-aveau însă ce face, trebuiau să respecte voința celor mai în vârstă