Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua

După spusele lui Sue în dimineața aceasta avea să înceapă o zi de „singur acasă„ , o provocare la nivelul curiozității celui care venea din altă civilizație, din alt continent, produs al unei alte table de valori. M-am trezit, ca la cazarmă, în zorii încununați de o aură roz care tivea un cer încă nedefinit și care sugera o zi splendidă.
Am coborât la restaurant, am luat un mic dejun englezesc standard: patru cârnăciori, patru felii de șuncă, două ouă ochiuri, 200 de grame de ciuperci, două roșii, 200 de grame de fasole dintr-o conservă de fasole cu costiță, pâine prăjită, mai multe felii și un pahar mare cu suc de portocale. De acum puteam sta de vorbă cu un om flămând!
Am ieșit din hotel urmărit de privirea curioasă a chelneriței care a șoptit ceva băiatului de la recepție. Pliantul luat din hol îmi dădea garanția că voi reuși să mă întorc la hotel cu un taxi sau cu o ricșă fără să fiu nevoit să mă chinui să vorbesc vreuna din limbile de largă circulație, limbă pe care oricum chinezii de rând nu o stăpâneau, ei necunoscând nicio limbă străină. Bănuiesc că majoritatea nu vorbesc nici măcar un alt dialect, cel mult chineza simplificată, în afara dialectului matern. Și nu ar trebui să mă mir.
Limbi , dialecte și subdialecte alături de limbile mixte, sunt enorm de multe, astfel: Gan-9 dialecte,Guan(mandarin)-58,Yue-61, Hui-4, Jin-6, Keijia-10, Hainan-Hue-2, Min-62, Wu-42, Xiang-22, Pinghua-2, Ba-Shu-1, limbi mixte-6...
Strada, cu toată ora matinală, era plină de mișcare. Se pare că acest oraș nu doarme niciodată. Îmi rămăsese of-ul nerostit că nu am mers cu trenul Maglev. Doream cu ardoare să circul cu primul tren care a circulat în sistem comercial prin levitație magnetică, din toată lumea. Viteza atinsă pe timpul testelor a fost de 501 km. pe oră dar viteza comercială este de 431 km. pe oră.
Am ajuns în stația de metrou și am mers la linia doi, metroul cu dungă verde deschis și am plecat spre vest, la Aeroportul Internațional Pudong, ca de acolo să pot circula pe o distanță mai mare cu Maglevul. Când la București apăruseră tramvaiele ultramoderne „model festival”, puse în circulație în 1953, am circulat cu plăcere și din curiozitate cu tramvaiul nr.5 care mergea de pe Bulevardul 1 Mai până la Batiștei, aproape de unde fusese pe vremuri Circul Mare care arsese. Mergeam până la ARLUS și apoi mă întorceam pe jos până la Biblioteca Sadoveanu unde mă întâlneam cu colecționari la magazinul Filatelia și făceam schimburi de timbre.
Sacii de box din stații se succedau cu repeziciune. Am ajuns în stația de la aeroport și emoția era atât de mare încât nici nu am ieșit în aeroport. Am trecut la linia de tren, am plătit cei 80 RMB și am ajuns la peron. Trenul de culoare maroniu-ocru , într-o liniște ciudată, a tras la peron și am urcat.
Cele două rânduri de scaune, grupate câte două, erau tapițate cu un material de aceeași culoare galben-ocru, scaune care erau comode, aproape voluptuase. M-am așezat și după câteva minute trenul a plecat. Ecranul plasat la vedere afișa viteza progresivă a trenului și după circa trei minute am văzut afișată viteza de 431 km. pe oră! Parcă îmi lipsea zgomotul specific al trenului clasic. Acum, când scriu acest lucru, mă îneacă nostalgia locomotivelor Pacific, cu bielele lor uriașe aurii, care mă fascinau în copilărie, alături de mirosul cărbunelui încins peste care treceau aburii, alături de acel „ te duc-te duc-te duc”.
Cei 30 de km. până la stația de metrou Longyang Road au fost parcurși în opt minute, iar viteza maximă a fost atinsă la trei minute de la „decolare”. Imaginile percepute pe fereastra acestui tren au fost la început „normale”ca apoi ele să se lățească progresiv iar culorile au început să se suprapună lăsând ochiul să vadă numai o dungă multicoloră continuă. Am privit în perspectiva îndepărtată și am estompat senzația, peisajul căpătând culori distincte și o oarecare formă. Părerea de rău de la sfârșitul călătoriei cu Maglevul plutea în nesiguranța finalizării impresiilor.
Primul obiectiv pentru acea zi îl atinsesem. Impresiile încă nu se cristalizaseră dar timpul trece repede în spații necunoscute în care cauți multe lucruri noi. Următorul țel era Sozhou dar trebuie să specific: Sozhou din provincia Jiangsu, pentru că mai există un alt Sozhou. Doream să vizitez „Veneția Orientului”, orașul grădinilor. Numele, anterior romanizat în Soochow, în perioada Statelor Beligerante s-a numit Wuxian, apoi s-a schimbat în Kuaiji. Amplasat pe o rută comercială majoră, orașul situat în Delta Yangțî, se lasă scăldat de apele Canalului Grande, canal ce a fost finalizat în timpul Dinastiei Tang...
M-am trezit în fața unei dileme: să merg cu trenul sau cu autobuzul? ”Trenul glonț” îmi oferea posibilitatea să ajung în trei sferturi de oră dar o călătorie cu autobuzul mi-ar fi oferit posibilitatea să admir intrarea spre inima deltei cu mai multă acuitate, așa că am optat pentru autobuz, poate așa aș fi contrabalansat cumva senzațiile de culoare măzgălită de pe geamurile Maglevului. Am luat autobuzul nr. 1 folosind cardul și am coborât la Aeroportul Hong Qiao. După câteva minute de mers pe jos, cu ghidul în mână, am ajuns la stația de autobuz care, trecând pe o bună bucată de drum pe Autostrada Shanghai-Nanjing, avea să mă ducă, după o oră de mers, la Suzhou. Se spune în China că "grădinile de la sud de Râul Yangțî sunt cele mai frumoase din lume, și grădinile din Suzhou sunt cele mai frumoase dintre ele". Aceste grădini au fost principalul motiv pentru care am ales această destinație, mai ales că , pe Lista Patrimoniului Mondial au fost incluse și Grădina Administratorului Umil, GrădinaEternă, Grădina Maestrului de Confecționat Plase. Autobuzul a sosit și am urcat alături de un grup destul de mare de europeni și mulți asiatici. Mergeam spre inima Deltei lui Yangțî, plecând spre vest de Sanghai, mai la nord de Wuxi.
Din cei 8.488 de km. pătrați ai orașului în care locuiesc permanent 6.073.100 de locuitori, 42 la sută este apă. Patru cincimi din enormul lac Tai, lac care se întinde pe 2256 km. pătrați, se află în teritoriul Sonzhu. De la nord la sud orașul este tăiat de Grand Canal care vine de la Beijing și merge până la Hongzhou. Cu o vechime de peste 2500 de ani, cu cele peste 90 de insule situate pe Lacul Tai, orașul este o adevărată rețea de râuri și canale dublate, pe un mal sau pe celălalt, de o rețea de drumuri bine întreținute.
Stația terminus se apropia cu repeziciune și localnicii dădeau semne de nerăbdare. Am ajuns la stația „10 Guangjian Road” din districtul Wuzhong. Am coborât din autobuz și m-am oprit pe o bancă să-mi scot din rucsac notițele și planul de vizitare. Am observat taxiuri Xia Li , în mers, și mis-a părut o alternativă interesantă ținând seama de faptul că știam că prețurile sunt accesibile. Pentru a putea admira la parametri maximi măreția și frumusețea uriașului lac Tai am luat un taxi până la Wuxi, care alături de Suzhou, Changzhou și Huzhou reprezintă chintesența turismului legat de Lacul Tai. Am arătat pe harta scrisă bilingv, engleză și chineză, „ Capul de broască țestoasă” din Wuxi și șoferul mi-a făcut semn din cap că a înțeles ce vreau . M-a salutat cu apropierea palmelor, mi-a deschis portiera și am urcat. Muzica molcomă din aparatul de radio mă aducea tot mai mult în atmosfera chinezească. Foioasele subtropicale specifice climei musonice alergau spre stația de autobuz de unde plecasem. Cârduri de rațe dar și de alte păsări acvatice treceau în zbor de parcă ar fi avut treabă undeva. În cele din urmă, trecând printre sate ce se succedau unele după altele am pătruns pe destinația finală. Acea peninsulă oferea un peisaj minunat. Șoferul a plecat lăsându-mă la câtevazeci de metri de țărm. Amenajată în anul 1918, peninsula mă îndemna să pășesc cu sfială. Copaci și flori alese și amplasate de o mână de maestru, bine întreținute și fără a simți pregnant mâna omului, îți dădeau senzația de tărâm ireal. Cultura Wuyue se relevă aproape la tot pasul prin peisaje relizate prin structuri artificiale și alăturări de diferite specii de plante. Scene naturale și inscripții de piatră, cu picturi și lucrări de caligrafie de celebrități ale dinastiilor din trecut pot fi admirate aici. Frumusețea peninsulei este descrisă cel mai bine de către domnul Guo Moruo, un poet celebru chinez care a spus: "Punctul de vedere suprem al peisajelor Lacului Tai , la urma urmei, se află în Peninsulei Cap de Þestoasă." O briză calmă sufla rostogolind valuri ca niște spinări de miel iar dealurile din depărtare îți dau senzația că ești într-o expoziție cu tablouri din natură.
Nu am rezistat tentației de a face o adevărată croazieră în jurul lacului Tai. De pe malul acestei minunate peninsule am luat o barcă cu motor și am cerut să trecem pe la Insula Fairy, pe la Orașul Trei Regate, asta pentru că acasă exista un serial cu același nume. După aproape 3 km. de mers cu șalupa am ajuns la Insula Fairy, una dintre cele mai cunoscute dintre cele 72 de insule. Am coborât pe insula ce se întinde pe numai 12 hectare și am urcat pe unul dintre cele patru delușoare ce ne se ridică la mai mult de 50 de metri față de luciul de apă. Am trecut podul Huixian ca să ajung la dealul Xiya, deal care este un adevărat rai al maimuțelor. M-am întors ca să pot să admir Strada Cerească, Poarta Raiului și alte minunății ale culturii antice a taoismului. Ajuns la „Trei Regate”m-am dumirit, după imagini și peisaj că acest loc a fost construit în sudul lui Wuxi pentru a putea fi transpus pe peliculă, pe 35 de hectare.
Acest scurt tur m-a făcut să am o foame pantagruelică. Știam despre specialitățile culinare din pește, crabi și creveți așa că am căutat în caiet specificul culinar al zonei și am găsit că pot mânca coregon, crabi albi, și crabi mănușă de box. Am plătit cei 110 yuani negociațși și am coborât pe țărm căutând un local în care aș fi putut mânca vestitele prepareate.