Manuscrisul apostolului (2)
(continuare)

Întâi și întâi, își zise, să se pregătească temeinic spiritual înainte de a porni către cetatea din vale. Pentru aceasta, își căută un adăpost cât mai liniștit pe muntele de deasupra văii unde era cetatea, adăpost în care să poată posti, să poată să se roage, să fie pe deplin consacrat, în duh și gând, în scopul lucrării pentru care venise. Găsise acest adăpost, undeva într-o peșteră de deasupra unei prăpăstii amețitoare, de unde se vedea până departe în zare, dar se vedea și zarva din cetate. Pentru această pregătire duhovnicească, nu-i trebuiră nici hrană multă, nici apă, decât ajutorul Sfântului Duh din Cer. Două săptămâni petrecu Teodosie în post și rugăciune, până simți cum cugetul lui este eliberat de cele pământești și este pregătit să înceapă lucrarea lui Hristos. Reciti manuscrisul apostolului Ioan încă odată, apoi își îmbrăcă hainele cele albe și curate, lăsă celelalte haine și puținele lucruri în adăpost, în peșteră, luă manuscrisul în brațe, și porni încrezător spre cetate.

Ajuns în vale, se întreba cum să intre într-o cetate necunoscută, cu oameni necunoscuți, cum să vorbească cu ei, încât să ajungă să le predice din Evanghelie? Se ruga Domnului să aibă curaj când va da ochii cu oamenii din cetate. Era dimineața, când toată lumea intra și ieșea cu treburile zilnice. Prinsese deodată curaj trimis de Cel de Sus și intră pe poarta cea mare a cetății. Erau oameni mulți care mișunau pe ulițele strâmte și întortocheate, oameni cu chipuri africane, cu fețele de abanos, cu păr cârlionțat, ochi mari, frumoși și strălucitori. Sute de priviri curioase se îndreptau spre el, uitându-se la el ca la ceva nemaivăzut. Mergea înainte prin cetate, până ajunse într-un loc deschis ca o piață, unde se așeză pe un trunchi de copac, ce părea o băncuță de lemn. Se rugă iarăși Domnului, înainte de a începe lucrarea. Apoi desfăcu manuscrisul și începu să citească cu glas tare din el, în văzul trecătorilor. La început nimeni nu-l luă în seamă, oamenii știind să-și stăpânească curiozitatea. Asta până se adunară vreo câțiva curioși, care se opriră în dreptul lui Teodosie și se uitau, plini de curiozitate, cum omul acela străin, palid la față, cu păr lung și barbă neagră, citea din manuscris. Văzând că unii se opriseră și se uitau la străin, nu după mult timp, se adună acolo o mulțime de alți oameni curioși să vadă ce se-ntâmplă.

În acel moment, Teodosie, cuprins de Duhul Sfânt, se ridică în picioare și, cu ochii îndreptați către cer, înălță mâinile și începu să se roage Domnului cu glas tare, în limba elină, spre marea uimire a privitorilor. Apoi luă manuscrisul și continuă să citească tuturor din Evanghelie, fără ca cei care-l ascultau să priceapă măcar un cuvânt din ce citea el. Înțelegeau ei ceva, că e vorba de o putere din cer, către care străinul înălța glasul său.

În ziua aceea, Teodosie făcu doar această lucrare, știind că nu are cum să spună oamenilor Evanghelia până nu vor înțelege vorbele sale. Domnul însă se îngriji de lucrarea Sa. Se întâmplă ca acolo, prin cetate, să trăiască un om pribeag, străin de neamul etiopienilor, numit Kaleb, care petrecuse mulți ani în Etiopia, și venise pe calea Mării Roșii, prin Eritreea, până ajunsese în această cetate. Cum era de așteptat, trăind mai mulți ani printre băștinași, învățase chiar bine limba din acest loc al Etiopiei. El era căutător de afaceri cu mirodenii, camfor și mirt, la mare preț în afara Etiopiei. Dar acest om nu știa boabă din limba elină, cea a lui Teodosie, în schimb, știa ceva din limba aramaică. Bineînțeles, acest fapt era de un mare ajutor pentru Teodosie, deoarece el studiase la școlile din Alexandria, învățând mai multe limbi, printre care și aramaica. Cu mare bucurie, Teodosie descoperi că poate comunica cu acești oameni simpli din piață, folosindu-se de acest tălmaci nesperat, care putea traduce din limba aramaică, în limba localnicilor. A doua zi și în zilele următoare, Teodosie nu pierdu vremea, și se folosea de bunăvoința tălmaciului, ca să povestească localnicilor pentru ce venise în Etiopia.

Privitorii erau entuziasmați ce cele auzite. Nicicând n-au mai auzit asemenea cuvântări minunate. Astfel, Teodosie avea prilejul să citească localnicilor capitole întregi din Sfânta Evanghelie după Ioan. În câteva zile, reuși să citească tot manuscrisul. Cele citite îi captivară mult de tot pe locuitorii cetății, dar cel mai mult îi uimi minunea că Isus, după ce fusese răstignit, înviase a treia zi. Era o veste nemaipomenită pentru ei!
- Și ce trebuie să facă un om ca să poată învia după ce moare? întrebau ei.
- Trebuie să se pocăiască, să aibă credință în Iisus Hristos, cel care a zis „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi“.

Aceste adevăruri erau revelații uimitoare pentru ascultători. Chiar au început să îngâne, să repete după Teodosie frazele pe care acesta le citea din Evanghelie. Imitau și rugăciunile lui, chiar dacă încă nu înțelegeau prea bine cuvintele.

Atunci când socoti că dragii săi ascultători pricepuseră bine mesajul din Evanghelie, și după ce aceștia promiseseră să înceapă o viață nouă, neîntinată de ură, lăcomie și desfrâu, diaconul Teodosie îi conduse pe discipolii săi la un râu din apropierea cetății și îi boteză pe toți în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh. Acești credincioși nou-botezați se simțeau ca în cer, și începură să umble prin cetate în haine albe și curate, ca în zile de sărbătoare.

Toate aceste fapte minunate de evanghelizare mergeau strună, timp de câteva săptămâni. Dar Satana, uzurpătorul sufletelor și a lucrării lui Isus, nu văzu cu ochi buni această propășire a lucrării de pocăință a localnicilor. Lucrarea străinului diacon ajunsese și la cunoștința șamanului cetății, numit Mulu, care, având puterile cele mai mari după cele ale stăpânului cetății, se înfurie cumplit de această nouă lucrare, știind că localnicii vor începe să abandoneze ceremoniile sale, și vor începe să-l urmeze pe noul apostol. Gelos pe acest nou concurent, în mânia sa nestăvilită, începu să se gândească la răzbunare. Această răzbunare nu așteptă mult să se producă. Șamanul Mulu se duse el însuși la Zewedu, stăpânul cetății, să se jelească și să ceară izgonirea străinului din cetate, care-i amenința statutul de preot al zeului soarelui. Auzind plângerea șamanului, stăpânul cetății îi dădu dreptate, dându-i învoire deplină să facă ce-o vrea cu străinul. Atunci, șamanul Mulu, pe înserate, pe când Teodosie sfârși de citit din Evanghelie în piața cetății și se pregătea să plece spre chiliuța sa de pe vârful stâncii, trimise doi vlăjgani supuși lui, care îi ieșiră în cale, îl doborâră la pământ, îi luară tot ce avea asupra lui, chiar și manuscrisul și hainele, îl bătură până ce aproape că-l lăsară fără suflare, și apoi se făcură nevăzuți. Șamanul alesese să nu se răzbune chiar în piața cetății asupra lui Teodosie, de teama mulțimii de credincioși care deja îl urmau pe străin. De aceea comisese această faptă urâtă pe întuneric, în afara cetății, pentru a zădărnici lucrarea omului venit de la capătul lumii să citească Evanghelia, stricând vechile credințe strămoșești.

Zăcu acolo bietul Teodosie fără cunoștință toată noaptea, doar spre zori își reveni și își aduse aminte de bătaia cumplită din seara trecută, după care începu să se roage. Când se făcu ziua plină, porni încet, de-abia pășind de durere, către chilia sa de pe munte. Acolo găsi ceva apă într-un căuș și gustă vreo două smochine cu o turtă de tef. Această gustare îl mai întremă, apoi adormi. Seara târziu, când se trezi, văzu cerul înstelat cu mii și mii de stele rotindu-se încet pe bolta cerului. Început să se roage, până spre dimineața. Se rugă pentru poporul din cetate, dar și pentru dușmanii săi. Domnul să facă dreptate, era lucrarea Sa.

(va urma)