Maria și Ion au fost soț și soție mulți ani. Ajunși la bătrânețe, Ion își dădu seama că pe tot parcursul celor peste cincizeci de ani împreună, Maria nu trăise cu el decât emițând tot timpul instrucțiuni și nimic altceva. Lucrurile pe care Ion ar trebui să le facă, cele pe care nu ar trebui să le facă, lucrurile pe care nu le făcuse bine, nemulțumind-o pe Maria, se transformau în ordine precise și revizuiri verbale aspre, mereu primite de el ca niște descărcări electrice chinuitoare pentru sufletul său visător. Fă asta, nu fă ailaltă, n-o fă așa, erau formule torționare pentru Ion, care murea puțin câte puțin sub papucul ei. Nu îndrăznea să-i contraatace cu nimic de teamă să nu se reverse asupra lui o și mai mare cascadă de nervi și autoritate. O singură dată, însă, Ion lăsă să i se vadă părerea, o părere mică și retorică, întrebătoare, despre importanța lucrurilor făcute. Era chiar în seara în care împlinise 72 de ani. I se găsi corpul neînsuflețit în beci, atârnat de o sfoară de întins rufele, cu un bilețel prins între nasturii cămășii în care întreba doar atât: e bine așa?