Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aș vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Și de ce se tem copiii atât de mult de el. Ființa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aș vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toți ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoșător decât balaurul cu șapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporțiile inacceptate. Să radiez inacceptabilul. Să mă desprind de vârtejul disperării. Oricât m-ar lucra viața, să fiu copilul pe care nu am reușit să-l fiu. Aș vrea să am pistrui și să zbor pe gâtul unei lebede. Să am un căluț de lemn și o păpușă pe care s-o îngrijesc mămește. Și poate un frate sau o soră cu care să fug de-acasă - rupând pământul-, tocmai în lumea poveștilor. Sau poate numai până la circ ori la teatrul de păpuși, fiindcă acolo i se face de petrecanie lupului. Și mașterei, și... Din lemn și sfori, lucrurile se însuflețesc.
Să locuiesc într-o căsuță făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer și el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea.
Urc pe Scene de copii. Ascult și, fără să mă dau de trei ori peste cap, mă fac mică. Am o viață mică. O dorință mică, atât cât să nu cer mai mult decât un deliciu. Tânjesc după hai la joacă ori nani, nani, puiul mamii, auzit la sân, nu la leagăn. Doar câteva cuvinte dulci, un zâmbet cât un flash, o îmbrățișare cu duh. O fantezie după care să adorm liniștită, să visez frumos, să mi se pară că lumea este limpede, apa care, pentru că-și iubește și își memorează bine drumul, trece nedureros peste pietre. Că lumea este un dud în care mă cațăr și de fiecare dată mă colorez în obraji, buzele au carne de fruct iar șorțulețul se împestrițează școlărește. Să fiu atât de departe de vremea asta sofisticată, sperietoare, cu aliens, farfurii zburătoare, terorism, războaie, droguri. Lumea a treia.
Uneori cred că am sărit peste timp. Peste timpul cel de copil. Așa cum sari coarda și cânți. Ești dintr-odată înconjurat de toți copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii și se alătură cântecului cu vocile lor pițigăiate, asaltându-se unii pe alții cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se rotește mulțumit, ca o moară de făină. Creștem cu zor asemenea pâinii care sfârșește într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu... Trăiesc verde!