12 Februarie 1996, Botoșani



Acum două luni m-am întîlnit cu un fost coleg de clasă. Era îmbrăcat la costum și cravată cu pantofi de piele în picioare și un BMW negru ce strălucea în lumina soarelui de decembrie. L-am invidiat pe loc. În timpul școlii era un pămpălău, iar acum, eu, cel mai cunoscut din școală - bineînțeles, nu pentru rezultatele deosebite la învățătură, ci pentru năzbîtiile ce mă țineau permanent în topul celor mai mari chiulangii sau cu cele mai mici note la purtare - păream cel prost, pămpălăul, și, dacă stau bine și mă gîndesc, chiar eram. După ce am terminat cele zece clase obligatorii cu chiu și vai, m-am angajat la o cizmărie ce după revoluție a dat faliment , iar de atunci, pierd vremea între diferite locuri de muncă pe care le-am avut și baruri. Liviu Mihăilă, căci așa îl cheamă pe acesta, a terminat o facultate și acum este mare "gobaie" pe la ministerul de finanțe. Venise atunci să-și petreacă sărbătorile de iarnă cu părinții. Este căsătorit, are doi copii minunați spre deosebire de mine care nici măcar atîta lucru nu am putut face: să mă însor. Dar la dracu' cu asta! Am aproape patruzeci de ani și plimb ursul de ici colo fără niciun rost concret. Nu știu ce mi-a venit acum să încep să scriu un jurnal. Poate pentrucă mă gîndesc că un jurnal intim mă va face celebru cîndva și atunci aș putea să-i rînjesc în față acestui Liviu sau celor ca el. Nu prea le am eu cu scrisul și nici să citesc nu prea am plăcere, dar, la naiba, un jurnal nu-i tot una cu literatura cînd ești nevoit să adopți un anumit stil, să fii cît mai creativ și plin de idei fictive pe care să le așterni pe hîrtie cu măiestria unui adevărat literat. Părerea mea este că un jurnal e doar un fel de a te descărca, de a te confesa ție însuși cu o sinceritate ieșită din comun, de aceea voi încerca să fiu cît mai sincer. Nu știu cît voi continua să scriu, dar atît cît voi scrie, vreau să fiu cît mai sincer cu mine însumi și să nu bat cîmpii.

După cum spuneam, l-am invidiat pe Liviu pentru realizările lui și atunci mi-am pus întrebarea: Ce am făcut eu cu viața mea? Ce realizări demne de luat în seamă am avut? Scormonind trecutul, nu am găsit nimic demn de o oarecare admirație pentru persoana mea. Poate că aerul acela de superioritate cu care m-a privit și mi-a vorbit Liviu a fost întru totul pe bună dreptate. Nu știu. Cert este că acest "Nu știu" este cea mai plauzibilă scuză pe care o putem aborda. Scuză de care chiar și marii filozofi se agață. "Există Dumneze?", "Nu știu" Dacă răspunsul ar fi sunat altfel, atunci s-ar cere argumente, iar argumentele sunt întețite cu întrebări, ca într-un final să spui "Nu știu", Concluzie de cele mai multe ori descoperită după ce citești un volum de peste cinci sute de pagini pline de explicații și contraexplicații. Cînd crezi că ai găsit răspunsul la toate întrebările puse, te trezești că nici chiar autorul, cel care pînă atunci dădea impresia că le știe pe toate, de fapt nu știe nimic. De la stfel de concluzii, am ajuns și eu la concluzia că e mai bine să nu-ți pui prea multe întrebări cu privire mai ales la propria persoană. De ce am ajuns un pierde-vară?, N-am învățat. Dacă învățam eram și eu o persoană respectată?, Nu știu. Poate că da, poate că nu, sau poate nu mai ajungeam la vîrsta asta. Poate cursul vieții ar fi fost altul mai bun sau mai rău. Cine știe? Iar am ajuns la "Nu știu". Iată de ce voi scrie despre mine așa cum mă văd eu și în același fel cum m-a lăsat natura.

Mă numesc Ilie Nistor, născut și crescut în orașul Botoșani. Tatăl meu a murit încă pe cînd eu aveam doar 2 ani, iar maică-mea, o femeie puternică, suficient de frumoasă, s-a recăsătorit trei ani mai tîrziu pricopsindu-mă cu o soră nesuferită și urîtă noapte și un frate un pic șpanche de un ochi, dar foarte inimos. Îmi dădea toți banii pe care taică-su i-i dădea de cheltuială - eu nu prea primeam bani, iar asta mă intriga la culme. La școală, după cum am mai spus, nu am fost un specimen prea agreat de profesori, dar respectat de elevi. Aveam încă de pe atunci un fizic solid și nu ezitam să lovesc dacă eram călcat pe coadă. Acest lucru avea să-mi aducă bani de cheltuială în timpul școlii de la elevii mai slăbuți ce mă plăteau să am grijă de ei. Mulți mă invidiau și pentrucă cele mai frumoase fete din școală se dădeau pe lîngă mine, dar nu am vorbit decît cu una care a știut cum să mă abordeze. Din fire, sunt un tip timid. Niciodată nu aș face eu primul pas spre o femeie. Am frică de refuzuri, dar mai ales, mai mereu am impresia că-mi va rîde în față. Cu toate că mulți îmi spun că dacă ar avea chipul meu ar fi fost un adevărat Casanova, eu nu mă văd decît ca pe un monstru. Nu văd nimic atrăgător la mine.

De bogat nu am fost niciodată. Nu țin minte să fi avut bani două zile consecutive. Dacă azi aveam, două-trei zile duceam lipsă, ca și acum. Cu toate acestea, sunt totuși o ființă în mare măsură conștientă de ceea ce reprezint: NIMIC pentru alții, dar TOTUL pentru mine.

Cu toate acestea, am o minte ageră și mai tot timpul găsesc scăpări chiar și din cele mai complicate evenimente ale vieții.

Nu am început acest jurnal întîmplător menționîndu-l pe Liviu. Mîine trebuie să mă întîlnesc cu el. Mi-a promis ceva de lucru din care "vei cîștiga suficient", vorba lui, scăpata printre dinții rînjiți. Ce poftă aș fi avut să-i pocnesc mutra aia de fals intelectual...