agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-05-04 | |
O gară – nimic mai banal. Puf de castani risipindu-se – ca și bucuria clipei. Frunza îngălbenită în mai, căzută pe masa noastră, vorbea de tristeți prea devreme. O mie de vorbe – doar ochii nu mint. Dar a venit și ceasul când între noi s-a lăsat ghilotina plecării. Așteptând un tramvai, găseam cu mirare că nimic nu mai este la fel.
Când am revenit, în plină vară, prinsesem rădăcini lângă râul care trecea sfidător prin centrul marelui oraș. Așteptând, așteptând, cu tocurile înfundate în asfaltul fierbinte, cu rochița fluturând animată de vântul jucăuș, încercând inutil s-o stăpânesc, gândeam la nefirescul traversării unui râu prin orașul aglomerat, poluat, ca un triumf al vieții. Mă străduiam să ghicesc de departe mașina în care vei veni. Albastră. Parcă așa spuseseși: albastră. De-atunci, verile mele poartă rochii albastre. Păream ridicolă așteptând în mulțimea aceea de oameni, forfotind cu treabă. Nimeni n-avea chef de așteptat în soare. Eu – da. Întotdeauna mi-am socotit viața în așteptări. Unii și-o calculează în izbânzi. Eu cel mai mult îmi amintesc așteptările. Și nu vorbesc de speranțe, de aștepările pe care le ai de la alții sau de la situații, ci de timpul acela în care stai, în care stai și aștepți, în care parcă și timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara distincție între "to expect" și "to wait"). A urmat îmbrățișarea visată. Unele lucruri vin ori prea devreme, ori mult prea târziu. Apoi sărutarea, unind parcă două inimi la fel. Apoi nu mai știu. A fost ca un vis. Ca un vis dintre cele pe care ai vrea să ți le amintești, din care nu vrei să deschizi ochii, dar din care nu-ți mai aduci aminte nimic, în afară de senzația de fericire. Știam că nu trebuia să mă aflu acolo, avusesem și intuiția suferinței viitoare, dar parcă cine se mai putea opune? Forța exercitată era prea mare și amplificată de faptul că ea se distribuia în mod egal în două părți. Ce fragilă această zbatere între bine și rău, între fericire și tristețe! Faruri în noapte – atâtea tristeți nerostite. Pe drumul de întoarcere, parcă mergeam într-un cortegiu. Parcă urmam la groapă toate iluziile. Cât de puțin îi trebuie omului uneori să se bucure. Dar și de mai puțin e nevoie să cadă din bucuria lui. A venit momentul acela de așteptare (alta!) când un gând absurd îmi șoptea că ai să spui ceva care să schimbe rădăcina lucrurilor. În realitate, nimic nu era de spus. Doar eu credeam, trăind pe tărâmuri de basm, imaginând o baghetă fermecată. Ce copilărie! Apoi a fost o noapte ca oricare alta. Doar singurătatea părea mai grea ca oricând.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate