Tâmpitul dracului! Îmi vine să îl lovesc în moalele capului când îl văd cu câtă seninătate își irosește vremea și își bate joc de tot. Uneori îmi dă impresia că își dă chiar străduința să mă calce pe nervi, iar alteori e atât de imatur și de imbecil încât nu puține au fost dățile când era gata să ne compromită pe amândoi. Și dacă îl iau la rost îmi spune că el e Zen și că, citez: „viața e ca un râu”. O altă prostie fără sens, ca și tot ce face sau spune de altfel.
În loc să fie recunoscător, în loc să folosească timpul, absurdul dracului! Se îndoapă zilnic cu toate otrăvurile lumii în loc să profite de șansa asta, să caute să facă naibii un pas înainte. Ce altceva poți face mai bun decât atât în situația noastră?
Stai un pic...el nu ți-a spus, așa-i? Nu, nu avea cum să îți spună, misteriosul lui pește! Marele geniu întunecat de doi bani! Lasă, te lămuresc eu. La urma urmei, chiar dacă ne afli marele secret, nu ne vei putea găsi niciodată. Și pe lângă asta...cine dracu’ te-ar crede? Să mă așez puțin mai confortabil și putem începe povestea.
Hmm, văd că iarăși îl deranjez pe „măria-sa” Andi. Îl văd cum freacă volanul cu degetul mare, agasat. Nu mai pot nici să mă dezmorțesc fără să îl tulbur de la gândurile lui. Gândurile lui de rahat. Meditația lui de idiot vicios și sinistru. Nu vorbește cu mine de foarte mult timp și chiar mă întreb oare ce trăznăi îi mai trec prin capul ăla îmbâcsit. Ceva îmi spune că pune la cale o porcărie mare, mai mare decât toate porcăriile de până acum.Îl văd foarte apatic de o vreme și pare chiar plictisit de distracțiile lui obișnuite. Adică alcool și toate drogurile din lume. Doar dacă nu cumva...Nu știu ce e cu el, dar în orice caz trebuie să fiu atentă.
Mă întorc ușor spre el și încerc să citesc ceva din expresia lui. Nimic neobișnuit totuși. Se întoarce și el spre mine. Pare chiar relaxat și bine-dispus dar cred că e doar împuțita aia de mahoarcă. Încerc să îi schițez un zâmbet cât de cât credibil. Ceva din ochii lui împietrește, își întoarce privirea de la mine și conduce mai departe. Acum îmi pare chiar palid și încordat. Important e să ne vedem de drum. În rest, să-l ia dracu’ pe Andi! Va veni și ziua în care nu îmi rămâne decât să mă descotorosesc de el. Și o voi face cu toată ușurința și seninătatea.
Mai bine admir peisajul. Pfu! Dacă nu aș fi văzut de sute de ori asfințitul Soarelui peste o câmpie aridă! Ar fi chiar frumos, dar seamănă cu atât de multe alte seri încât...Și seamănă într-un mod ciudat chiar cu Andi: plat, arid și cu Soarele în asfințit.
Abia aștept să văd alte locuri. Drumurile parcă sunt toate la fel, pe oriunde ai merge. Destinațiile contează, doar destinațiile. Sunt turista perfectă și mai am mii de locuri de vizitat. Și chiar după ce le epuizez pe acestea, tot pot să o iau de la capăt, pentru că toate locurile prin care am fost până acum se vor fi schimbat.
Eu și cu Andi suntem nemuritori. Poftim, hodoronc-tronc, am zis-o!
Da, da, ai auzit bine: ne-mu-ri-tori! Nici eu nu maiștiu de câte secole am douăzecișicinci de ani.
Îți mai spun o dată: eu și cu Andi nu îmbătrânim, nu ne îmbolnăvim, în consecință avem toate premisele să trăim veșnic. Încearcă să te obișnuiești cu ideea că așa ceva chiar există.
Ei bine, acum că am trecut cu bine și de hopul ăsta, sunt convinsă că ți-ar plăcea să afli și cum am reușit să dobândim această „condiție specială”, cum îi place lui Andi să îi spună. A fost ideea mea, desigur, și a trebuit să depun eforturi imense pentru a-l convinge pe nătăflețul de Andi că merită. Păi..lua-l-ar dracu’ de idiot, cum să nu încerci măcar?! Dar nu, a trebuit să îl târăsc după mine, să îl smulg mereu din hățișul gândurilor lui întortocheate și nefolositoare. Deși nu se îndoia de existența unui leac pentru efemeritate, îmi dădea impresia că veșnicia însăși îl înspăimântă. Cu toate acestea, la capătul unei aventuri extenuante, am reușit.
M-am gândit mult la cum eram noi atunci și mi-am dat seama că dacă nu ne-am fi născut în vremea în care orice vis părea posibil, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin cap să încercăm. Totul a pornit de la o poveste, de la un mit. Mai apoi am început să strâng informații, să pun cap la cap lucruri fără vreo aparentă legătură. A trebuit să mint, să fur, să ucid și toate le-am făcut fără remușcare, căci mă vedeam mereu mai aproape de visul împlinit. Încearcă acum să le spui oamenilor că undeva, într-o sălbăticie fără seamăn, departe de bănuielile oricui, se găsește un pom miraculos ale cărui fructe îți dăruiesc nemurirea. Tu nici acum nu crezi.
Lumea s-a schimbat groaznic de mult. Atât de mult încât până și unele lucruri palpabile pot deveni îndoielnice. Mă uit la amărâtul de Andi și văd cu câtă amărăciune poartă și el stigmatul acestui veac hain. Îl văd cât a devenit de prins în pendularea aceasta delirantă după nou, după excepțional și plictisul cel mai paralizant. Oamenii aceștia trăiesc cu trista impresie că le-au făcut pe toate, plutesc între blazaj și redundanță, pentru ca mai apoi să tresară febrili la răstimpuri, electrizați de descoperirea noii noutăți. Și în cele din urmă tot caruselul noutăților e doar un circ bizar cu vechituri. Așa ești și tu.
Andi al meu mă urăște, știu asta. De altfel nici nu încearcă să mi-o ascundă. Nu vorbește cu mine decât strictul necesar, adică lucrurile uzuale legate de partea „tehnică” a conviețuirii noastre. Condiția noastră de nemuritori implică o mulțime de complicații. Periodic ne schimbăm locația și odată cu ea și identitatea. Oamenii devin suspicioși după cinci sau șase ani și atunci vine momentul să ne luăm tălpășița. Mai demult ne-ar fi luat drept vrăjitori sau vampiri. Ne-ar fi ars pe rug sau ne-ar fi decapitat și ne-ar fi aruncat trupurile în vreo apă cu câte un bolovan legat de picioare. Acum probabil că ne-ar închide într-un laborator neștiut de nimeni și ne-ar folosi la tot soiul de experimente oribile. Cruzimea umană și-a luat hăinuțe noi și s-a sofisticat.
Totuși...încă nu am reușit să înțeleg de ce mă urăște Andi. Câteodată, ce-i drept, îi fac observații legate de excesele pe care le face și toate porcăriile lui. De fapt despre toate lucrurile pentru care îl urăsc eu pe el. La urma urmei nici nu îl urăsc. Dar l-aș putea iubi din nou dacă ar renunța la nebuniile lui fără noimă.