Mihai pleca de câte ori avea ocazia afară din oraș, cu bicicleta de marcă rusească, stabilă, spre dealurile din jur, sau înspre mânăstirea de la B., unde căuta liniște sufletească. Vacanța de vară era o binecuvântare, zilele libere le savura din plin. O asemenea zi începea surâzătoare, melancolia nu prinsese rădăcini încă în creierul meu de adolescent, și de aceea diminețile promiteau o nouă aventură. Scotea bicicleta din garaj, îi controla roțile, o ștergea de praf, îi încerca dinamul, și apoi pornea. Bicicleta, poate cel mai frumos cadou și cel mai practic. Pe bicicletă încerca pentru prima dată sentimentul de libertate, cu pletele în vânt, căuta prin oraș cel mai frumos traseu, câteodată, cel mai scurt, pentru ca apoi să lase totul înapoia sa și să ajungă pe marginea câmpului, pe drumul național, asfaltat, dar plin de crăpături și gropi, care i se părea pitoresc de original, trecea pedalând domol, fiindcă trebuie să spun că, bicicleta mergea ceas, lanțul era uns bine, frânele funcționau perfect, trecea deci pe sub duzii plantați pe marginea drumului, cam pe o distanță de zece kilometri, dudele acestea îi erau și masa pe ziua aceea, dar numai la întoarcere, le culegea pe cele mai bune și le savura, era însă preocupat mai întâi să ajungă la mânăstire, să se întindă pe o pătură pe pajiște și să respire natura, să devină natură, ar preferat să fi trăit acolo pentru totdeauna. Spre prânz aerul se încălzea peste măsură, nimeni nu mai era afară, el stătea undeva la umbră și bea apă rece de fântână. Își dorea să scape de toată civilizația, de școală, de griji, de tot. Se gândea serios să se călugărească, să fie lăsat în pace de lumea și tumultul ei neregulat și incalculabil, până se sătura de singurătate, îi era rău de singurătate și vroia să fie din nou printre oameni, chiar dacă știa, că va fi oricum dezamăgit. Între ciocan și nicovală, nici în car nici în căruță, din lac în puț, îi veneau în minte toate zicalele posibile, ce vorbesc de nepotrivire. Din singurătate fugea între oameni, ca apoi, dezamăgit să se retragă în singurătatea unei lecturi, singurătatea unei excursii, în care se întâmpla des să cunoască pe cineva, care în final îl va dezamăgi. Un cerc vicios se născuse și din care nu mai putea să se extragă.
Mihai aștepta în fiecare zi scrisoarea care-l va chema la recrutare și se simțea ca pus pe jar. Bacalaureatul și-l luase, iulie a trecut, august era pe terminate, iar septembrie se anunța a fi plictisitor. Solitudinea nu îl mai ferea de cererea realității, de a servi cu arma, iar de bancurile pe seama bibanilor se scârbise de mult. Știind că se apropie ceasul, nu mai putea să-și păstreze liniștea, mai ales că nu știa ce-l aștepta. Iar în cap i se intona cu vehemență „In The Army Now” al lui Status Quo. Îi blestema!
Dar ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. A fost trimis într-un orășel de lângă Dunăre. După o lună se obișnuise cu noua viață și își recăpătase și liniștea interioară. Un camarad îl rugă într-o seară să scrie o scrisoare dragei lui din sat.
Dictează, i se adresă Mihai camaradului, după ce se echipase cu hârtie și instrument de scris.
Păi, eu nu știu ce să scriu, zise camaradul încurcat.
Bine, zise Mihai începând să se amuze. Cum o cheamă?
Nu știu, zise camaradul.
Mihai trebuia să se stăpânească să nu râdă.
Bine, zise el. Atunci scriem: Draga mea,da?
Da, zise celălalt.
Draga mea, zise Mihai, și în același timp vorbea cu voce tare și scria, eu sunt bine, sunt de câteva zile în armată, lângă Dunăre într-un orășel pitoresc și plin de farmec. Am început deja cu exercițiile, avem un orar plin așa că nu ne plictisim. În baracă locuiesc cu încă treizeci de camarazi, în fiecare seară avem liber și putem pleca în oraș ...
Destul, destul, strigă camaradul. N-o să creadă niciodată, că eu am scris asta.
Bine, zise Mihai. Acum încheierea ....
Nici-o încheiere, strigă iarăși camaradul aproape îngrozit
Atunci semnează cel puțin, zise Mihai și întinse hârtia și pixul.
Camaradul luă hârtia și mâzgăli ceva ce ar fi trebuit să fie o semnătură.
Mihai îi luă iarăși pixul și plicul și se apucă să scrie:
Destinatar, zise el cu voce tare. Camaradul se uită la Mihai cu ochii unui câine bătut. Cum o chiamă? insistă Mihai.
Maria, zise camaradul indecis, după o pauză.
Maria? repetă Mihai aproape sceptic și scrise. Și mai cum?
Nu știu! strigă înăbușit camaradul.
Strada? continuă Mihai destul de amuzat, ca să nu se enerveze.
Nu știu! răspunse camaradul. Figura acestuia se schimonosi într-atât, încăt ai fi crezut că e torturat de Inchiziție.
Păi, fără stradă, nu poți să trimiți nici-o scrisoare, explică Mihai, care lupta din greu deja, să nu rădă. Era aproape de limită.
Camaradul începu să se roșească de nervi, din cauza greutății pe care o întâmpina la trimiterea unei simple scrisori. Se părea că vrea să caute în adâncul memoriei după numele nenorocitei de străzi, așa de tare părea că se concentra încât uitase și să respire. Sudoarea începu să-i curgă pe față, tot corpul îi era crispat. Mihai la rândul său aștepta și el cu respirația tăiată la ceea ce se va întâmpla.
Strada Cioantă! strigă camaradul în disperare.
Atunci Mihai izbucni într-un râs eliberator. Tot stressul adunat din clipa recrutării și până atunci se dezlănțui în acel râs răsunător. Camarazii din baracă, din jurul lor, rămaseră dintr-odată nedumeriți la această dezlănțuire și încercau să priceapă ce s-a întâmplat. Mihai vroia să explice, dar nu putea, ci doar râdea, cu lacrimi...
Printre hohote scrise până la urmă pe plic: strada Cioantă.
Numărul? întrebă Mihai mai departe, râzând zgomotos, dar încercând să se potolească.
Nu știu! veni prompt răspunsul.
Mihai se tăvălea de răs în patul său de metal. Nu mai putea să se oprească, simțea că face pe el de râs. Nici un film comic nu l-ar fi făcut să râdă în halul acela. Începu în minte să caute după un moment în care, da ... au fost câteva momente din trecut în care râsese așa: momentul Chaplin în „Marele dictator”, sau „The Blues Brothers”, sau Dany Kaye..., da, au fost câteva momente.
Mihai, liniștit și cumva refăcut, redevenit cel din totdeauna, cel dinaintea recrutării, îi dădu camaradului plicul și pixul și își văzu de treaba lui. Camaradul îi dispăru din percepere, fiindcă avea lucruri mai importante de făcut.
Zilele următoare au devenit mult mai relaxante, totul a devenit banal de simplu, de aceea a îndrăznit să iasă câteodată seara în oraș. Pe la sfârșitul lui septembrie, Mihai aștepta seara, singur pe o bancă, lângă gară după autobuzul, care trebuia să-l ducă înapoi în unitate. Observă în stânga lui o tânără,blondă cu un rucsac mare în spate care venea în direcția lui cu un pas hotărât. Se priviră direct, el observă cât era ea de frumuasă, înaltă, sveltă, blondă, cu părul până la umeri, purtat simplu dar efectiv, fiind încă foarte cald, ea era îmbrăcată cu un tricou și pantaloni scurți, în picioare avea bocanci de alpinist, el își întoarse privirea, cumva resemnat, fiindcă vedea că fata aceasta era liberă, poate studentă, poate venită din vacanță, de la munte, poate din Bucegi, poate, poate ... și mai știa, că va trebui să se întoarcă la unitate, peste câteva minute, apoi oftă lung. Ea se opri lângă el și se eliberă de greutate, punând rucsacul pe bancă lângă Mihai. Apoi începu să caute ceva prin rucsac. El întoarse capul spre ea, poate din curiozitate, să o privească de aproape, ochii i se întâlniră din nou, amândoi zâmbiră, poate involuntar, el regretă instantaneu, că era îmbrăcat militar, i se părea banal, dar oricum nu putea să mai schimbe nimic. Întoarse rapid privirea. Ea era frumoasă! Da, extrem de frumoasă. Oricum pentru un simplu soldat o asemenea observație era extrem de subiectivă. Se cufundă în gânduri, încercând să memoreze acel chip, să nu-l uite niciodată, să-l poarte cu el pentru toate zilele triviale ce vor urma la unitate. Fără să mai poată spera, i se păru că e ea i se adresează. Nedumerit întoarse capul spre ea, ea îl privea țintă, cumva parcă aștepta un răspuns, parcă indignată, că el nu-i acordă atenție.
Iartă-mă, ai spus ceva? întrebă el.
Da, zise ea ușor încruntată, am întrebat, dacă ești de aici?
Din C.? zise el mirat de ce zice. Nu, nu sunt de aici. Aici îmi fac doar stagiul militar, zise el ca o scuză.
Păcat, zise ea ușor dezamăgită.
Pot să te ajut cu ceva? întrebă el grăbit, fiindcă nu vroia ca acea conversație fragilă să moară din start.
A nu. Nu vreau să-ți stric planurile. Eu tocmai am ajuns și trebuie să gândesc unde să-mi găsesc un hotel, zise ea. În glasul ei, el simți oboseala călătoriei.
Pot să te însoțesc o bucată de drum, dacă vrei, spuse el și se ridică.
Dacă vrei, zise ea măsurându-l din cap până-n picioare. El era mai înalt decât ea cu un cap și jumătate, puternic, frumos... , m-aș bucura!
Fără un cuvânt el îi luă rucsacul greu și-l puse cu ușurință pe umărul drept.
Încotro? zise el bucuros de toată întâmplarea.
Ea la rândul ei, i-ar fi răspuns: Unde vrei! dar ascunzându-și propria bucurie, îi spuse doar:
Spre centru!
Hai! veni răspunsul și Mihai se puse în mișcare, gândind deja la o scuză, în caz că va întârzia la unitate.
Prinseră mai mult curaj și se priveau îndelung, fără un cuvânt, dar fiecare spera, ca celălalt să-l placă!
Mihai, zise el în cele din urmă... I se părea că timpul se scurge extrem de repede, vroia să-l oprească, Dumnezeule, oprește timpul.
Ella, zise ea, neputând să-și întoarcă privirea de la el. La ce te gândești? Îl întrebă ea, văzând, că el nu zice nimic.
Aș vrea să opresc timpul, strigă el mirat de propria-i îndrăzneală. Ea răse! Mihai strigă către cer: Dumnezeule oprește timpul! Simțea că își pierde răsuflarea.
Cândva se prinseră de mâini, apoi, apoi, se strânseră tot mai tare unul de celălalt, apoi, au colindat până la căderea nopții, apoi, ajunseră la apartamentul ei de studentă la medicină și ea aruncă rucsacul undeva la întâmplare, ca apoi să fugă jos la el și să-l conducă înapoi la gară, fiindcă știind de situația lui, vroia să-l știe sigur pe drum la unitate. Dar nu se putea despărți de el, nici el de ea așa că le era la amândoi groază de clipa fatală. Ajunși din nou la gară s-au oprit la aceeași bancă unde s-au văzut la început, ca apoi să aștepte împreună după ultimul autobuz. Ce nebunie! Se luară în brațe, se strângeau cu putere, se sărutau așa, încât ar fi vrut să se contopească... Un biciclist târziu, un bărbat la cincizeci de ani, care probabil era în drum spre casă, îi zări și încetini pentru a-i putea privi mai atent, apoi trecând de ei, rămase cu ochii lipiți de pereche, așa că până la urmă își pierdu echilibrul și căzu. Mihai, care îl văzuse și urmărise ce face individul, îl pufni în cele din urmă râsul. O luă pe Ella de mână și fugiră de nenorocit, râzând, râzând.
În stația de autobuz, se așezară pe o bancă, lângă un felinar, al cărui neon era de mult spart. Ea se puse la el în brațe și-l îmbrățișa cu pasiune. El era prea zăpăcit să mai gândească ceva coerent. Îi era teamă să atingă acest trup tânăr, dar în același timp și-l dorea... Ella își deschise bluza și apăsă capul soldatului pe pieptul gol și trepidant. Mihai simți pielea fină de fată și carnea ce se zbătea dedesupt cu o intensitate disperată...
Apăru ultimul autobuz. Ella se desprinse fulgerător de Mihai și fugi în noapte, fără să-și ia rămas bun, fără nici-un cuvânt...
Mihai se scuză mai târziu la superiorul său: am fost cu o fată! Superiorul a zâmbit doar și l-a scuzat.
Mihai încercă să-o găsească pe Ella, după aceea, mai multe seri la rând, prin tot orașul, dar nu o mai găsi...