Trenul în gară – între a rămâne și a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viață.
Îmi ocup locul în compartiment. Singură pe banchetă. Pe cea de vis-a-vis, două „cuvioase”, super evlavioase, în orice caz așa vor să pară. Vorbesc neîntrerupt despre biserici, despre duhovnici și moaște de sfinți. Mi-e imposibil să nu le aud. Vorbesc tare. Mă fulgeră un gând: Cu mult mai drept păcătosul, decât cuviosul care se minte pe sine. Poate exagerez, poate le judec greșit, dar tot îmi par false. Măcar și pentru faptul că-mi lasă impresia că bravează. Ce treabă am eu cu ele? Arunc o ultimă privire pe peron, într-o sforțare de a-mi imprima acea imagine a lui în noapte, îi caut privirea. Plecam doar pentru două zile (petrecute mai mult pe drum), dar când aveam să mă întorc, urma să nu-l mai găsesc. El pleca pentru o lună. Primise o misiune importantă sau cel puțin așa lăsase de înțeles. Urăsc misiunile importante care te lovesc în fericire. Trăisem două zile de vis, iar visul fusese întrerupt de un telefon. „Am nevoie de tine”, îi spusese superiorul. „Pentru asta și asta”. Mima indecizia. L-am încurajat din priviri să se ducă. N-am vrut să fiu niciodată o piatră de gâtul nimănui, cu atât mai mult a cuiva care contează. Acceptase. Ce mai conta o lună, dacă tot stătusem jumătate de viață separați?
Trenul se pune în mișcare. În loc de „la revedere”, scriu cu degetul pe geam: Primăvară târzie – nici liliacul acesta din drum nu-și merită durerea de-a înflori pentru nimeni. Ce mi-o fi venit cu primăvara? Că doar era toamnă pe sfârșite. De liliac nici vorbă. Dar poate eu așa mă simțeam: ca într-o primăvară venită mai târziu. Dar nu prea târziu. Geamul se dezaburește. Din inscripție mai rămâne doar „durerea”. De ce-o fi rămas doar cuvântul acela? Putea să rămână liliacul sau primăvara. Nu insist. Când ești fericit, n-ai chef de filosofat. E cald, e bine, trenul mă leagănă, în compartiment e aprinsă doar lumina de veghe, numai bine pentr-un somn.
Încerc să adorm. Aș fi și adormit cu ușurință, dar cuvioasele nu-mi dau pace. Vor să știe. Să afle totul. Dacă merg până la capăt – da merg. Ce bine! Ce-o fi atât de bine? Zece ore până în B, cu ele pe cap, cu el departe, apoi dimineața fiind nevoită să intru direct în „show”. Chiar dacă nu sunt eu vioara întâi, tot va trebui să-mi iau premiul, să mulțumesc, să zic două vorbe, dacă voi fi solicitată, dacă se poate altceva decât banalități. Și, în orice caz, nu trebuie să arăt ca un zombi. Scriitorul, mai ales dramaturgul, când se arată lumii, trebuie să convingă și prin înfățișare. Majoritatea nu conving. Unii o fac intenționat, considerând că o figură neglijentă (pletos, nepieptănat, Doamne ferește nespălat) te recomandă din start ca artist. Eu nu consider așa. Arta lucrează cu frumusețea. În toate aspectele ei. Cel care crează trebuie să fie un om „frumos”. Că nu e de la natură, nu e. Dar acolo unde chiar depinde de tine, trebuie să depui un mic efort. E-adevărat că nu trebuie să arăți nici ca un broker de pe Wall Street, dar nici ca un pămătuf tocmai folosit sau ca niște Sfinte Moaște (că tot e la temă) proaspăt scoase din raclă.
Dau iar să fentez închizând ochii, dar nu-mi reușește. Cuvioasele vor să știe dacă domnul care a rămas în gară e soțul meu. Mă zgândără un gând să pronunț un cuvânt care să le oripileze – „Nu, e amantul. Unul dintre ei”, dar n-am atâta vlagă. Până la urmă ce să răspund? „Aproape. Ne vom căsători în curând”, dau să le îmbunez. Ridică din sprâncene vexate. Mă doare-n valiză de sprâncenele lor. Tăcerea care s-a lăsat e mai mult decât grăitoare. Pare că evlavioasele simt deodată că nu mai pot respira același aer cu mine, păcătoasa. Chiar ele, una fecioară (pe cuvântul ei!), alta căsătorită, femeie de casă, cu responsabilități, ele care merg la o sfințire de biserică tocmai în capătul celălalt al țării, nevoindu-se noaptea pe tren, tocmai ele să pățească așa ceva? Cu ce-or fi greșit, sărmanele? Profit de „anatema” care s-a aruncat asupra mea, sperând că măcar așa nu mă vor mai băga în seamă, lăsându-mă să-mi fac somnul. Degeaba! Cuvioasele insistă în conversație, pesemne convinse că Dumnezeu le-a trimis în acel compartiment cu misiunea precisă de a salva un suflet păcătos. Văzând că n-au nimerit-o cu soțul, mă chestionează de ce merg în B. După ce am dat răspunsul (nevinovat, în opinia mea), am fost pe punctul de a suna după SMURD. Era musai să fie resuscitate. Ochi peste cap, priviri tulburi, respirație sacadată, au, sărurile! Mă încolțise gândul să le resuscitez cu vreo două palme, dar nu meritau palmele mele un asemenea tratament. În cele din urmă, fecioara și-a revenit prima, doar ca să mă informeze că și ea a fost aproape de rătăcirea asta, va să zică a încercat să intre în lumea teatrului, ca actriță, dar a apărat-o Domnul de o asemenea cădere și nelegiuire etc. Deja simt că-mi bat joc de mine dacă voi continua să le ascult. Le spun de-a dreptul „Noapte bună!”, închid ochii și chiar adorm până ce se dezmeticesc ele să înceapă iar să vorbească.
Visez ciulini. Ciulinii pe câmp – cu mult mai fericiți în bătaia ploii decât trandafirii din glastră. Cu gândul acesta mă trezesc, când piuie telefonul a mesaj. Îmi scrisese. O urare de drum bun, ai grijă de tine, obrăznicătură, vezi ce faci pe-acolo, să nu-i dai gata pe toți. Zâmbesc. Prilej pentru cuvioase să-și arunce priviri cu înțeles. Așadar, nu s-au înșelat: păcătoasă până în măduva oaselor. Auzi! Festival de teatru! Au încercat să mă corupă să merg cu ele la sfințirea capelei. Că îmi va fi mult mai de folos. Dar eu nu fac înconjurul lumii pentru asta. În plus, am plecat de acasă cu un scop. Le e greu să priceapă. Doar mi-au adus toate argumentele, cum, nu mi-e frică de iad? Ba da, mai ales dacă iadul ar fi populat cu ființe ca ele. Dar ăsta e un nonsens. Așa cuvioase nu pot ajunge decât în Rai. Ele sunt convinse de asta. Mă gândesc că iadul aici, pe pământ, poate însemna și lipsa de compatibilitate, imposibilitatea de a-l pricepe pe celălalt. Mă întreb cum ar fi dacă aș fi nevoită să le suport nu o noapte cu trenul, ci o viață în preajma mea. Încercând să aflu pe care din două o prefer – dacă se poate spune așa – am ales, totuși, măritata. Fecioara e mult mai agasantă și plină de ea. Astălaltă pare mai aproape de viață, cu tot cu problemele ei, mai dispusă nu la compromis, dar măcar spre o fărâmă de toleranță. Și parcă și gura și-o ține mai puțin strânsă, mai puțin pungită. Mă întreb dacă evlavioasele, la cât de duse la biserică sunt prin toate punctele cardinale, n-au aflat adevărul suprem despre iubirea creștină, dacă le spune ceva „...rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Dar cea mai mare dintre ele e dragostea”. Dar de ce mă întreb? Îmi ajung întrebările lor.
În săptămâna mare – aceeași lună, uneori plină, luminând cărarea altor necredincioși. Cu gândul acesta adorm, când, în sfârșit, se pare c-au fost răpuse și ele. Dar ce răpuse! Când am deschis ochii, trezită de zgomotul ușor al ușii, am constatat că puteai să tai lemne pe ele. Mă așteptam să văd controlorul, dar nu. În cadrul ușii se arătase un ins care, profitând de întunericul relativ și de faptul că toată lumea dormea la ora aia din noapte, plecase după furat. L-am studiat cum stătea cu ochii pe sus după valize, după ce mai întâi și-i aruncase roată prin compartiment. Hotărâse pesemne că nu-i niciun pericol, cu trei femei. Da’ bine că dormiți, cuvioaselor! Când era nevoie de voi, să-l băgați în sperieți pe hoțul ăsta, ținându-i o predică și amenințându-l cu iadul, n-ați găsit altceva mai bun de făcut decât să sforăiți! Îi fixez privirea neinvitatului, în speranța că dacă mă va vedea cu ochii deschiși, renunță. Dar n-avea el ochi pentru ochii mei. Doar n-am să asist cum mă fură! Mă hotărăsc să iau taurul de coarne, vitejește, cu inima cât un purice: „Domnule tâlhar, pe asta de deasupra mea să n-o luați, cconține cărți. Luați-le p-alea!”, îi indic gențile adormitelor. Luat prin surpindere, speriat chiar, a tras cu putere ușa și a tulit-o pe culoar. D-ăsta-mi ești?! Credeam că ai mai multă vână. De amatori e plină lumea! Și de cuvioase care sforăie. Fraier! Eu mă oferisem să-l ajut să facă alegerea, evitând o dublă tragedie: a lui (când va fi văzut pentru ce se zdrobise, mai erau și grele!) și a mea, aceea de a nu avea cărți să ofer la festival. Oricum ar fi luat țeapă! Ale picatelor în somn conțineau broboade. Pe care și le tot probaseră, întrebându-se care le vine mai "șic". Am ratat distracția.
Mă hotărăsc să mă bucur de mirajul călătoriei noaptea cu trenul. Încet, încet, se face dimineață. La șase, eram în B. Ne-a întâmpinat o ceață cum numai în Londra probabil mai vezi. Orașul cu clădirile vechi, de demult, îmbrăcate în ceață, te transporta într-o lume a fantasticului. Mă întrebam dacă chiar eu sunt acolo, dacă într-adevăr călătorisem noaptea cu trenul, dacă evlavioasele de care tocmai mă despărțisem fuseseră reale, dacă tâlharul chiar deschisese ușa cu ochii după genți, dacă... dacă el chiar rămăsese pe un peron înveșmântat în noapte, dacă avea să plece într-o misiune importantă, dacă îl voi revedea. Dacă i-a trecut vreo clipă prin minte că între mine și misiunea aceea, m-ar fi putut prefera. Între curajul de-a face o alegere proastă și lașitatea de a nu alege – omul mimând neputința.
În teatrul din B, mă simt cu adevărat în alt timp. Decorurile, costumele, portretele foștilor actori, afișele, totul e de natură a te transporta într-o altă lume. Uneori nu doar teatrul, dar și viața pare o iluzie. Într-o încăpere cu ușa deschisă, cineva ia lecții de dicție. Și eu la fel. Iau lecții de dicție cu Speranța – astăzi despre mama ei.