Încă o zi de luni cu gust de coadă la biroul de șomaj și cu aromă de ceartă cu toată lumea. Apoi fuga la cârciumă la înecat frustrarea și neajunsul. Înapoi acasă, îl lovește mirosul de gaze ca un pumn în nas. Îl inspiră adânc ca pe o adiere de zambile și vede ca prin vis plicul abia sosit de la bancă, purtător al multanunțatei expulzări din casa pe care n-o mai poate plăti. Pășește încet spre dormitor, pe două cărări, ridicând picioarele ca o pasăre migratoare care nu știe, de beată ce e, ce se va alege de cuibul ce dintr-o dată i se pare al altei păsări, una rea, mare și urâtă. Îi trec prin fața ochilor ultimii doi ani cu repeziciunea unui oftat atotcuprinzător. Inaugurarea apartamentului cu prietenii, cererea în căsătorie a Natașei, mâinile lui Manuel la naștere, pieptul ei dându-i micuțului de mâncare și, mai apoi, haosul: închiderea fabricii, trimiterea în șomaj, cheile care în alte momente ale vieții deschideau porți iar acum încuie visuri dragi, durerea generalizată. Deschide încet ușa dormitorului. Îi vede în pat. Îmbrățișați, cu ochii închiși, zâmbitori și vineți, invitându-l în liniște, imaginar, să vină să se odihnească și el lângă ei, ca în vremurile bune.Se lasă îmbătat un pic mai mult de imaginea lui Manuel, de amintirile cu Natașa, deschide sertarul și mângâie bricheta de argint primită chiar de la ea tot în vremurile bune. Și atunci cântul porumbeilor de la geam nu se mai aude. Explozia da.