Marocul este o țară bilingvă, astfel că documentele oficiale pot fi redactate atât în arabă, cât și în franceză. Din acest motiv, pe de o parte, capitala turismului din Maroc este scrisă Marrakech și pronunțată "marrakeș", în conformitate cu regulile limbii franceze, în timp ce arabii pronunță "marrakș". Pe românește, denumirea acestei localități este preluată din limba franceză, ceea ce duce la o citire incorectă. Când Marocul va deveni complet arabizat, așa cum este cazul Algeriei, în limba română s-ar putea utiliza denumirea de Marrakș pentru această localitate, care este transcrierea pronunției din limba arabă.
Am vizitat Marrakech de mai multe ori. Prima oară s-a întâmplat la sfârșitul lunii iulie. Pentru a parcurge cei 240 de kilometri dintre Casablanca și Marrakech am ales rapidul, astfel că la ora 8 eram la gara Casa Voyageurs, o construcție albă cu acoperiș din țiglă glazurată de culoare verde, în mijlocul căruia trona un turn cu patru ceasuri, câte unul pe fiecare latură. Holul nu era mai mare decât cel al gării din Bacău, dar strălucea de curățenie, poate și din cauza pardoselii din marmură neagră. Călătorii, în marea lor majoritate, erau îmbrăcați europenește. Numai câteva zeci de femei purtau îmbrăcăminte arabă și nici una nu își acoperea fața cu voal. Predominau turiștii tineri, în pantaloni scurți, echipați cu rucsacuri, dintre care mulți erau lungiți direct pe pardoseală, pe lângă pereți. Se formase o mare densitate de limbi vorbite concomitent pe unitatea de suprafață. Se distingea franceza cu accent specific canadienilor din Quebec. Saluturile "hello" și "hola" erau rostite pe cele mai variate tonuri. Din timp în timp se auzea câte un "yawohl" scos din gâtlejuri, care aveau rezonanța butoaielor de bere. Cu o anumită periodicitate, sintagma "In șa Allah" (n.a. Dacă o să dea Domnul) se remarca în rumoarea din hol, când se întâmpla să fie rostită concomitent de mai mulți marocani. Cei mai zgomototoși erau englezii, fiind secondați la mare distanță de nemți. În schimb, japonezii erau tăcuți și contemplativi. Cu 50 de dirhami am cumpărat un bilet clasa a II-a. Poarta de intrare spre peron s-a deschis doar cu câteva minute înainte de sosirea trenului.
În tren domnea aceeași curățenie strălucitoare, ca și în gară. Vagonul era fără compartimente. N-am văzut o banchetă tăiată sau un geam spart. În ciuda cădurii de afară, aerul pe care îl respiram era răcoros datorită instalației de climatizare. În fața mea s-a așezat o tânără japoneză. Tenul ei era alb-sidefiu, prin care se vedeau firișoarele albastrui ale sistemului vascular periferic. Ochelarii de soare nu lăsau să i se vadă ochii tăiați oblic. În față, părul ei negru era lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă, iar în spate, era strâns într-o coadă scurtă, de forma unei jumătăți de banană. Pe cap avea o pălărioară cu boruri mici, din paie de orez, împodobită cu o panglică de culoare liliachie și strânsă sub bărbie cu un șnur de aceeași culoare. Nasul avea un contur liniar, iar pereții nărilor subțiri și fremătători. Gura mică și rotundă era singurul element facial care conținea linii curbe. Buzele îi erau unse cu un ruj liliachiu. Purta un tricou alb cu mâneci scurte și guleraș, care lăsa umerii parțial descoperiți. Cureaua lată a unui rucsac mic, de culoare gri, cu dungi verticale liliachii, trecută oblic peste umăr, nu-i putea acoperi în întregime sânii, de mărimea unei jumătăți de grepfrut, care ieșeau îndrăzneți în relief, întinzând și subțiind materialul tricoului. Un șort liliachiu și destul de larg îi acoperea parțial genunchii. Centura de culoare gri a șortului îi punea în evidență dimensiunile de top-model. Era încălțată cu o pereche de mocasini din piele liliachie și o pereche de șosete scurte, de aceeași culoare, care permiteau să se vadă tendonul lui Achile foarte pronunțat. La puțin timp de la plecare, nu știu de unde a scos un aparat de fotografiat și m-a rugat într-o engleză fluentă, să-i fac o fotografie.
- "You are very kind" (n.a. Sânteți foarte drăguț), mi-a răspuns ea, cu veselia unui copil căruia i se satisface o dorință, înclinându-se și unind palmele. Am putut constata că avea unghiile lungi și vopsite cu ojă liliachie perlată. Apoi, pe neobservate, a apărut în mâinele ei un ghid turistic.
- Aș dori să-mi citiți ceva despre Marakech, am rugat-o eu politicos.
- Marrakech este situat pe malurile uedului Tensift, la poalele munțiilor Atlasul Înalt, care îl ferește de expansiunea deșertului Sahara. Clima este uscată și foarte caldă, cu temperaturi ce ating la umbră chiar 50 grade Celsius.
În acel moment, a apărut controlorul care a bătut ușurel cu cleștele de perforat pe cadrul metalic al banchetei mele. Îmbrăcat într-o uniformă elegantă de culoare castanie, cu o geantă de aceeași culoare, susținută de o curea trecută în diagonală peste un umăr, a verificat profesional biletul meu și al japonezei.
- Continuați, vă rog, m-am adresat eu tinerei japoneze.
- Principalele obiective turistice din Marrakech sunt următoarele: moscheea Cutubia, piața Jamaa al Fna, palatul Al Badi, bazinul Al Manara și pădurea cu 180000 de palmieri.
Pe fereastră vedeam o vegetație tot mai pârjolită pe măsură ce ne apropiam de Marrakech. Între timp a apărut un chelner, îmbrăcat într-o uniformă de hotel-restaurant de cinci stele, care împingea un cărucior din bare de alamă strălucitoare. Am comandat două oranjade, una pentru mine și una pentru tânăra japoneză, pe care, evident, le-am plătit. Simpatica domnișoară s-a bucurat copilărește, scoțând un chicotit abia perceptibil. Am aflat că o cheamă Hacu, este necăsătorită și lucrează ca "free-lancer" (n.a. designer, care elaborează și vinde firmelor producătoare proiecte necomandate inițial, dar care sunt atractive) în domeniul jucăriilor.
- Continuați, vă rog, am repetat eu îndemnul către călătoarea din fața mea. Haku a trecut pe locul liber de lângă mine și a continuat să citească, ținând ghidul turistic astfel ca să pot vedea și eu textul.
...Trenul intrase în gara din Marrakech. Când am coborât pe peron am trăit experiența trecerii bruște de la 20 la 50 de grade Celsius, care aproape mi-a provocat un stop respirator și m-a făcut să uit momentan de Hacu. Parcă mă înecasem cu un ou fierbinte. Prioritatea a fost să-mi cumpăr o pălărie de paie cu boruri largi pentru a mă proteja de soarele torid. Între timp, japoneza dispăruse în mulțime. În fața gării așteptau zeci de trăsuri cu care se putea face un tur al orașului în patru ore pentru 100 de dirhami. Aerul încins îmi ardea nu numai laringele, dar și plămânii. M-am aruncat într-una dintre ele și, din umbra oferită de coviltir, i-am strigat vizitiului cu o voce chinuită:
- Tu mergi mai întâi la pădurea de palmieri și apoi mai vedem. Hotărât lucru, mă gândeam eu, în tren sunt condiții de călătorie mai bune decât în trăsură; acolo, măcar aerul, este condiționat...