agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1460 .



U
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Beatles ]

2014-05-20  |     | 



Cap. 12. Primul Nume


Încă nu aveam un nume, în afara de unul comun. Eram cel mai liniștit călugăr al abației. Calmul meu era inuman și iritant. În după amiaza zilei de opt maestrul Hon ne chinuia cu postura Esse, o postură dificilă, destinată doar celor cu rezistență fizică, ceea ce eu nu aveam din păcate. În aceea perioadă nu eram U, sau mai degrabă zis eram un U gras, leneș și calm. Îmi plăcea să pictez, să plec pe câmp cu șevaletul și pensula, să mă opresc în vâlcea și să desenez lupi și copaci singuratici. Uneori lipseam ore întregi și mă întorceam când lumina pleca. Dar în ziua aceea fatidică de opt eram irascibil. Eram dezamăgit de mine însumi și îmi era greu să recunosc. Am luat doar șevaletul și o pânză, în crâng m-am oprit să-mi fac o pensulă din iarba porcului. Am ocolit smârcul numit ochiul dracului, și mă îndreptam spre pășune să caut copacul. Era frig și eu eram nervos. Fulgera apoi ploua cu pietre ce-mi tăiau pielea și hainele. Era ca o pedeapsă, vroiam să fiu puternic ca Tal și cel puțin să am jumătate din agerimea lui Emi. Am obosit în scurt timp, grăsimea mea era nemiloasă. Vremea era nemiloasă, sufletu-mi era hăituit, gândurile mizerabile. M-au legat fedeleș. Nu eram pe atunci un erou, doar un biet călugăr gras. Ei erau cinci. Răzvrătiți , o bandă de hoți înfometați. Eu eram singur. Am fost laș la început, am plâns, le-am spălat picioarele cu lacrimi în speranța că voi fi lăsat în viața. Aș fi făcut orice. Nu știu de ce, dar oamenii în pragul morții sunt cinici. Unii abordă stindardul eroului curajos și umil. Alții devin patetici , se târăsc pe jos ca șerpii și țipă să fie cruțați. Ceilalți aleg varianta fiului lui Scorilo. Eu am zis să încerc șarpele inițial dar cosorul de sub sutană mai avea doar doi pași până la gât. Hăitașii mei erau zvelți dar nemâncați. Era și o femeie printre ei. Și-n ochii ei am cunoscut întunericul. Luciul acela plin de viață, de poftă, de desfrâu, m-a plimbat prin pădurile ținutului îndepărtat de unde veniseră neamurile ei, de dincolo de Ron. Am văzut ulciorul cu gâtul ciobit din care una din mamele ei băuse apă dintr-un pârâu rece cu mii de ani înainte. Târa leșul unui bărbat pipernicit cu fața zdrobită. Prima mâncătoare de bărbați, Șarli, cum o strigau ciobanii înainte de nașterea mieilor. Câte un berbecuț duceau la fântână și-l lăsau acolo pentru ea. Să fie mai blândă cu turma. Am văzut cum în curtea unui conac învechit cu focuri răzlețe, un războinic dac sătul de poveștile cu câinii și lupul singuratic, siluia o fetișcană, o neaoșe din locuri negre, barbare, străine de celelalte popoare. Așa luase ființă neamul ei, cu ochi adânci și aură bolnăvicioasă, ce băga strechia în tine. Dar boala asta îmi turna cu smoală în creier un gând nou. Să lupt. Să mor în fața ochilor ăia negri, să-i arăt eu rodul tribului meu, abnegația și forța mea. Să devin inconștientul U. Noul zeu.
Când m-am trezit din încercarea mea lamentabilă, eram cu capul în jos, și sângele îmi astupase ochii. Mi-am păstrat puținele forțe să număr picioarele din față. Erau opt, omorâsem unul?! Da! Jeleau corpul ei, căci primul bărbat în care lovisem fusese iubitul și soțul, și ea se sacrificase lamei mele. Primul meu act eroic și reușisem spre indignarea mea să dobor o femeie, femeia de care mă îndrăgostisem prima dată în viața mea. Jalnică îmi era greața. Uram cerul, pământul, , iarba și propria respirație. Încercam să înghit sângele cu ochii, să-mi înec lumea în seva mea proprie.
- Ia uite! Javra! Trăiește încă!
……………………………………………
Am fost târât toată toamna, legat, schingiuit ca un câine. Îmi făcuseră o lesă, eram practic animalul lor de companie, eram un lup pentru că mă strigau Uu, acesta a fost primul meu nume. Am slăbit și am pășit spre suferința inumană, am intrat în carnea moale, cadaverică a umilinței, acolo unde durerea fizică devine una cu durerea psihică, unde tu încetezi să mai exiști ca și om. Devii animalul primordial, omul cavernei. Drumul este greu căci odată ajuns aici, te simți ușurat, despovărat , liber de frâurile sociale, de ideile celorlalți, de turma ta de care depinzi. Acumulezi tristețe și suferință suficient în cât să nu-ți mai dorești să supraviețuiești. Abia acum devii cu adevărat bun, îngăduitor. Rănile dispar și tu ești desprins de mantaua egoistă, avară și civilă. Devii un zeu. De neatins de forțele omului, de meschinării și urzeli, de averile și ideile sale. Ce este omul dacă nu un zeu încărcat cu zeci de straie îmbibate în fumul și mediocritatea pământească!?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!