În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o și-a arătat-o cu degetul. În larg. Așa că norul de membri ai saitului a descoperit ce înseamnă o dragoste durabilă și cu năbădăi. Norul s-a tot mărit, norul tuturor posibilităților bineînțeles, încât la un moment dat n-a mai suportat, a început să picure serios, ba chiar ne-a făcut ciuciulete. Lumea s-a îngrijorat filozofic dintr-un motiv anume care (nu) este și lesne de priceput.
L-am cunoscut târziu, printr-un prieten care mi-a deschis ochii. Vezi că el este un poet de neegalat! Și m-a băgat prin mai multe planșe cu poezii. Am înaintat curioasă. M-am descurcat bine, fiindcă aveau orizontul unui oraș vechi dar modernizat, străzile erau descifrabile, nu aveai nicio șansă de rătăcire, erau așezate asemenea unei rețele în formă de stea. Impunătoare prin aerul gotic. Cuvintele erau și nu prea lipsite de sălbăticiune. Un repertoriu concertant. Aveau pianele lor cu clape albe. Și se înălțau...
Mai timidă, cred că am început să mă îndrăgostesc de el chiar într-o poezie de-a mea în care eram singură varză. Și turnasem cafeaua pe rochia în care urma să merg la întâlnire. Mi-a lăsat un mesaj de plăcut pe care l-am plăcut și eu imediat. Este simplu să o faci: click, un pas, și click, încă unul, de câte ori e nevoie. Lumea asta ca o mare de maci cărora li se zăresc doar semințele, multe și din ce în ce mai mici văzute din departe, din spațiu... no signal.
Această primă întâlnire a fost tocmai pe tema unei ape de maci. Ca și când era din sânge de pește. Amețisem de atâtea metafore colțuroase. Vedeam numai plasticul din oameni. Ca pe niște galerii de artă deschise în botul unor vulpi de mare. Dar merita riscul.
Și dacă mă prindeai în pasa asta, te-ai fi simțit cel puțin în stil umoristic, ți-ar fi trecut de toate, fiindcă aveam chef să remodelez viața, aveam atomul care să declanșeze un nou univers. Ghicește-l!
Însă, el nu mă ierta deloc. Ba chiar insista că i-am rostogolit soarele pe masă ca pe o mămăligă făcută de bunica în ultimul poem la care primisem ursa mare de la niște admiratori virtuali. Oricum, s-a declarat în stare de halucinație, satisfăcut de puterea de seducție a cuvintelor de opiu. Chiar și așa, mi-a făcut câteva sublinieri și reproșuri, of, of, off. În afara subiectului, i-am pretins să mă lase în pace.
Brusc amurgul s-a tăiat ca o maioneză și s-a prelins pe marginile castronului albastru răsturnat cu gura în jos de mân(i)a lui poetică.
Precizez că între timp, pata s-a îndepărtat pe mare ca un bac hodorogit și lumea a și uitat povestea. Eu îl iubesc în taină și abia aștept să bem un ceai cu rom împreună în timp ce-mi răstălmăcește poeziile și mă critică așa de atent, ca un profesionist.